”BINELE SI RAUL” - Filozofie

”Senzatia, ratiunea si emotia evaluate polar sunt frontierele intre care circula omul, majoritatea timpului ocupand zonele de mijloc, cu previzibile sau imprevizibile alunecari catre starile fizice sau mentale care aloca intensitate nuantelor placerii sau durerii, satisfactiei si suferintei.

Raul si binele pot primi trei trepte de reprezentare-conceptualizare, pot fi agenti, actiuni, consecinte si consecinte ale consecintelor exprimate ca senzatii-emotii, bune sau rele.

Actiunea buna sau rea poate fi voita sau spontana, recunoscuta sau nu.

Starea interna buna sau rea poate fi si ea senzoriala, senzorial-senzuala, emotiva, intelectiv emotiva.

Posesia starii binelui duce la variante ale placerii-satisfactiei, ea unifica mental individul, il aduce in identitate-pretuire-asumare de sine, iar identitatea intretine un acord intelectiv si afectiv intre ‘eul activ care ofera ceva si ‘eul posesiv’ care primeste-consuma-apreciaza si asuma ca valori proprii, actele si starile de bine.

Starea de rau provoaca repulsie, durere, suferinta, ea poate proveni din exterior sau interior. In raul cu sursa externa, senzorial-dinamic interactiv, cel care sufera cauta sa identifice agentul diferit de fiinta sa, care initiaza-intretine actiunea provocanta de suferinta si sa se desprinda cumva de el. In raul cu sursa interna, emotiv agresanta, individul se scindeaza in doua subiectivari distincte si conflictuale, una care produce emotia agresanta, alta care evalueaza-suporta intensitatea tensiunii agresante, care preia suferinta ca stare proprie. Partea subiect care sufera cauta sa se decupleze de partea subiect care produce-mentine suferinta, sa o anihileze sau inlature, sa se depersonalizeze partial.

O stare de bine este o plenitudine senzoriala, senzuala, emotiva sau intelectiv emotiva  pe care nu vrem sa o pierdem, care credem ca ne implineste si valorifica optim persoana.

Starea de rau este constrangatoare, este o limitare sau lipsire de libertate, ea ingusteaza intervalul optional comportamental, restrange posibilitatile de implicare-actiune-reusita, la limita le interzice pe toate, iar daca interdictia se aplica unei actiuni satisfiante metabolic sau intelectiv creativ, interdictia prelungita poate leza fizic sau psihic individul, la limita il poare degrada corporal sau mental.

Starea de bine are efect opus, ea da impresia de libertate, de neconditionare, de permisivitate comportamentala nelimitata.

Putem considera binele ca agent extern sau intern fiintei, creat in afara fiintei sau prin resursele fiintei omului.

Binele extern poate fi gandit ca stare preferata a lumii fenomenale sau ca alta individualitate care ne poate oferi satisfactii, dar un asmenea bine este numai o materie prima, o conditie a binelui intern, din care omul trebuie sa extraga binele esenta, binele propriu,  prin actiuni creative care modifica realitatea sau alta individualitate, o aduce in intervalul controlului, utilizarii si satisfacerii. Putem concepe binele si ca agent extern, ca ‘bine principiu’, ca bine absolut, neperceptibil, numai conceptibil, care in anumite conditii intra in legatura cu fiinta noastra si ne comunica o stare de bine specifica, o recompensa a unei actiuni autentic bune care nu produce neplacere sau suferinta nici unei fiinte apartinand sferei binelui si raului.

Binele intern poate fi conceput ipotetic ca efect al unei functii specific interpretanta de mesaj care ne comunica o stare particulara de bine, senzorial, senzual sau emotiv.

In cazul Binelui principiu, Binele absolut  actele bune ne apartin dar nu si starile de bine pe care le comunica numai Binele dupa ce evalueaza actele noastre si le apreciaza ca bune in sistemul lui evaluant-apreciant etalon. Daca admitem un Bine principiu, exista doua feluri de acte bune, unele efectiv bune, care primesc calificativul in sistemul evaluant etalon al binelui principiu, altele bune in sistemul nostru de referinta dar rele prin consecinte, rele in sistemul referential al binelui principiu.

Dar care actiune este efectiv ‘ buna’ si care este ‘aparent buna’, ne acceptata-recompensata in referentialul absolut, iata o intrebare la care omul inca nu a gasit raspuns.

Metaforic putem caracteriza binele cu origine externa ca ‘partenerul ocult dar permanent corect, cu care intretinem numai relatii avantajoase, care ne indeamna la actiuni actiuni efectiv bune, iar daca le recunoastem si noi calitatea si necesitatea, avem parte de recompensa binelui satisfactie. Omul primeste de la agentul ‘Bine’, fie el extern sau intern, sugestia necesitatii de actiune, iar daca actiunea este autentic buna, urmeaza primirea binelui senzatie sau emotie, cu o anume nuanta si intensitate.

Putem admite ca Binele principiu comunica si actul bun si recompensa satisfactie, numai ca recunoasterea de catre faptuitorul uman a calitatii acestui act  si implinirea lui corecta si completa, cere calitati intelective si morale, cere o anume dimensiune operant-evaluanta a persoanei, o abilitate etica in calificarea efectelor actiunii, etica care se capata progresiv, prin impletirea de acte bune si rele, prin satisfactii si suferinte, prin alaliza rationala a provenientei acestora. Dificultatea identificarii actiunii autentic bune se datoreaza diversitatii lantului de relatii si dependente care il proiecteaza mental, declanseaza, intretin activ si finalizeaza, de compexitatea consecintelor actului proiectate in faptuitor si in cei care absorb efectul.

Putem privi si raul ca principiu, ca Rau absolut  care ne comunica insidios sau direct acte rele iar recompensa acestora poate fi paradoxal o simtire de bine, dar de ‘bine pervers’, primit prin actul rau care dezvolta suferinta in alte fiinte sau provoaca o suferinta viitoare faptuitorului.

Datorita dificultatii de discriminare intre actul bun si rau, sau dintre satisfactia corecta si perversa, dificultate care de fapt caracterizeaza accesul intelectiv la mecanismul mental al genezei actul bun sau rau, la identificarea si discriminarea anticipata a consecintelor, binele si raul au fost abordate filozofic si religios. Metafizicianul si omul religios au daruit binelui si raului statutul de principii, de forte-actiuni autonome de individ, ipotetic constiente, de fiinte absolute, cauze ale omului si actelor sale.

Trebuie subliniat ca omul obisnuit care atribuie importanta placerilor sale si importanta inca mai mare actelor care le declanseaza-intretin, face tot ce sta in puterile lui fizice si mentale pentru a multiplica-amplifica  placerile si minimiza-bloca durerile, dar paradoxal reuseste din ce in ce mai bine sa le diversifice, amplifice si intretina pe ambele.

BINELE  SI  RAUL PRINCIPII

In gluma sau in serios putem pune intrebarea daca exista efectiv Binele si Raul principiu, absolut, daca pot fi imaginabile ca fiinte-actiuni independente de individ, daca aceste fiinte principii admis eterne sunt atot constiente de fiinta lor, de actele lor, de adresa actelor, de cei care le primesc, de efectele acestor acte –trairi asupra personalitatii primitorilor?

Admitand binele si raul ca fiinte autonome apar intrebarile:

-Sunt Binele si Raul privite ca principii absolute auto determinante, beneficiarele propriilor actiuni, sunt potential sau efectiv afectabile si de actiunile principiului contrariu?

-Este oare Binele absolut autorul, posesorul si pastratorul etern a unei nelimitate diversitati de placeri-satisfactii, fiecare cu o intensitate maxima care ii satureaza, unifica si legitimeaza operant fiinta?

- Isi ofera Binele absolut o super-satisfactie continua independent de binele transmis altor fiinte, sau binele satisfactie a Binelui este declansat numai de receptarea si implinirea actului bun comunicat cu adresa celor situatii fara voia lor in bine sau in rau, act si efect.

-Isi exprima Raul absolut negativitatea asupra fiintei proprii, este el cuprins de o stare proprie rea, de suferinta continua, nelimitat diversa, super intensa, care il agreseaza continuu si ii determina rautatea fiintei proprii?

-Simte raul principiu placere cand aloca negativitate si durere, poate al accesa prin fiinta sa placere, sau logic are parte in interior numai de ceace provoaca in exterior, adica negativitate si suferinta?

-Exista sisteme normativ evaluante de act-efect neutre dar principiale, neinfluentate evaluant de calitatea apreciatorului, unde actul bun si cel rau sunt echivalente, unde placerea si suferinta sunt inter-schimbabile, fara a modifica caracteristica evaluanta a posesorului de placere si suferinta?

Sa incercam unele sugestii de raspuns.

Prin corelarea cauzala, necesara, act bun-satisfactie, care defineste Binele principiu, el are si trebuie sa aiba parte de stari proprii bune independente de actele si starile bune comunicate faptuitorului bun. Daca exista o conditionare intre starea proprie actul sau si consecinta sa in primitorul extern, daca starea proprie depinde de starea celui conditionat de bine, atunci binele principiu isi pierde autonomia, nu isi mai determina singur fiinta activa si senzitiva, este controlat operant si satisfiant de alt principiu, efectiv liber, care isi agrega fiinta din interior, poseda criteriile genezei fiintei pr care o vrea.

Pe de alta parte daca binele principiu se simte nelimitat intens si divers bine permanent, fara legatura cu actul sau comunicant de act bun si satisfactie externa, el nu mai are motivatia actiunii proprii bune, nici motivatia mediata a actiunii bune si satisfactiei faptuitorului conditionat, el iese din conexiunea legica cauza si efect. Conform conexiunii cauzale trairea buna sau rea este un efect si trebuie sa ramana un efect al unei actiuni corespunzatoare, in caz contrar in om placerea si suferinta apar spontan, fara control propriu.dar daca omul este invadat de placere sau suferinta imprevizibil si incontrolabil, fiecare din cele doua postaze ii degradeaza-distrug fiinta activa, ii impun pasivitate, data fiind lipsa de legatura intre starile proprii si actele disponibile.

Daca binele principiu se poate simti bine fara act intern comunicant de act extern si satisfactie distribuita, atunci actul bun intern si cel extern bun comunicat faptuitorului conditionat sunt non necesare, nu au legitimitate auto personalizanta pentru ca nu aduc si nu scad ceva din fiinta satisfactie, ipotetic conditie legica a fiintei actiune.

Iesirea din contradictie cere o diferenta principiala dintre satisfactia binelui principiu si satisfactia primitorului de act si satisfactie, satisfactia omul bun care isi primeste recompensa placere pentru fapta sa, diferenta pe care nu stim cum sa o descriem. Putem doar presupune ca exista doua feluri de placeri-satisfactii cea uman si cea absoluta a ipoteticului creator al actelor si placerilor umane.

-Daca Binele este neconditionat bun, absolut bun, atunci este neconditionat bun pentru sine, neconditionat bun pentru altii, iar starea de bine propriu este necesar independenta de starile de bine comunicate ‘fiintelor dependente’ care prin lipsa de autonomie personalizanta nu pot faptui si culege prin ele insele ‘rodul satisfactie al faptei’ fara impuls extern, nu pot concepe si realiza singure actiuni efectiv bune care cer cunostiinte prealabile uneori foarte complicate, nici crea prin fiinta lor diversitatea placerilor si durerilor.

Sa comentam sumar si fiinta Raului. Daca am admis ca principial raul absolut produce-poseda-comunica numai acte si trairi rele, atunci el nu se poate afla decat intr-o stare proprie rea, permanent-intens rea.

Daca Raul principiu, ipotetic constient de sine si actele sale, de efectele acestora, are parte de stari proprii rele, autonom de efectele actelor sale rele comunicante de fapte rele catre faptuitorii dependenti, atunci Raul se afla in continua contradictie de sine, se afla in afirmaare de sine ca faptuitor rau, in opozitie-negare de sine ca ‘beneficiar al actiunii rele proprii’, ca posesor prin natura sa de traire rea proprie, de suferinta.

Un Rau absolut primitor de suferinta prin propria identitate cu actul rau si suferinta este in permanent conflict cu sine, este dual, compus din persoana ‘rauactiune’ care se accepta-sustine, si din persoana ‘rau simtire’ care se neaga-respinge continuu.. Un rau dual in conflict intre parti este contradictoriu, lipsit de autonomie, prin contrarietatea permanenta a fiintei sale care se daruie si refuza. Dar daca raul are autodeterminare a trairilor sale, daca prin autonomie auto sensibilizanta isi poate inlatura suferinta proprie, daca o poate inlocui cu placere prin resurse proprii, intra in conflict cu fiinta sa principial numai rea generanta numai de actiune negativa si suferinta. Daca raul principiu accepta placerea ca un dar al binelui principiu, altfel nu eare cum sa o recupereze-consume, fiinta sa fiind opusa totalitatii variantelor satisfactiei, atunci raul principiu accepta o fractura in unitatea sa de sine, face lor in fiinta sa unei aprti din nelimitata fiinta a binelui peincipiului, alter4nativa care desemeni ii contrazice fiinta in opozitie absoluta si permanenta cu binele si starile binelui.

-Daca Raul principiu este intern neutru indiferent ce face,  dar continua sa transmita fapta si simtire rea faptuitorior dependenti, daca actiunea in afara sa nu se reflecta ca schimbare de sine, atunci el poate fi similar Binelui, adica o fiinta in continua unitate-identitate de sine, care isi poseda in sine Fapta si efectul proiectate in faptuitorul bun dependent. Dar si transferul de fapta rea urmata de suferinta dezvolta un conflict extern, cinflict dual, in faptuitorul care resimte ca remuscare –suferinta efectul faprei sale rele aplicate altei fiinte, ca opozitie-conflict intre faptuitorul rau si cel care ii suporta fapta si sufera, iar prin prin suferinta neaga-depreciaza fiinta faptuitorului rau.

Din inevitabila conflictualitate interna si externa sau numai externa, (daca acceptam un rau intern neutru, fara satisfactie, fara suferinta, iar prin neutralitate contradictoriu, raul principiu trebuid sa fie rau in afara sa, rau in fiinta sa), din suferinta proiectata in faptuitorul rau sau in cel care ii suporta fapta, rezulta o asimetrie de statut intre bine si rau.

Binele poate actiona fara conflict intern sau extern pentru ca satisfactia unifica si mentine unitara persoana, fie ea principiu sau dependenta, contrar suferintei care se respinge, refuza si pe cel care a provocat-o. Ca posesor al efectelor propriei fiinte distructive, raul nu poate fi nici odata in completa identitate de sine. Raul principiu fixat numai in rautate act si rautate suferita, dezvolta si intretine multiplul conflictul intern si extern, in fiinta sa, in faptuitorul rau dependent care isi va nega la un moment dat fapta prin interventia binelui, intre faptuitorul rau si victima sa care sufera, conflictualitate care ii distruge unitatea, posibila numai cand actul creaza recompensa iar aceasta confirma actul, il asuma ca necesar.

Daca Raul principiu invins de intensitate suferintei proprii inevitabile decide sa o inlocuiasca cu satisfactie, intra in conflict de sine, iese din sfera performantei proprii rele, pentru a primi o satisfactie auto aprecianta, singura care il unifica operant dar ii si sparge unitatea prin patrunderea in fiinta sa a principiului opus.

Daca Binele aloca raului o stare de bine permanenta, fara conditionare, Binele insusi intra in contradictie cu natura sa numai buna si devine ‘rau prin alianta cu raul direct’ pentru ca a sustinut prin simtirea buna alocata Raului, transmisia de fapta rea, fara conflictualitate in fiinta faptuitorului principiu sau in fiinta faptuitorului dependent.

Daca Binele a alocat raului principiu starea de bine conditionat atunci conditionarea nu poate fi decat o schimbarea in bine a actiunii rele a Raului, iar schimbarea actiunii rele in bune schimba natura principial rea a raului, de unde alta contradictie in Raul prncipiu, care dorind binele intern, apeleaza la Bine, la adversarul absolut, iar primirea starii de bine este o alianta cu adeversarul, alianta care il deplaseaza cu necesitate in fiinta adversatului, ii demonteaza fiinta proprie.

In concluzie Raul principiu in necesara suferinta proprie, pentru ca numai astfel isi exprima intern si extern natura, intra in conflict cu sine prin proiectia in sine ca ‘frustare’ a fiintei sale activ rele, dezvolta conflicte si in afara sa intre agresori si victime, conflicte nerezolvabile cat timp agresorul adera intern la fapta sa iar victima adera intern la efectul faptei, adica primeste dar si respinge suferinta.

Cand Binele aloca raului traire buna ii devine inevitabil aliat, dar cand conditioneaza simtirea buna de schimbare de act ii este adversar, de unde contrarietatea ipoteticelui relatii intre bine si rau, simultan cooperante si contrariante, auto sustenante si auto negante intern si extern.

Binele absolut este partenerul si adversarul absolut al raului, este partener atunci cand Raul accepta sa intre in relatie cooperanta cu Binele, sa actioneze bine pentru a se simti bine si intra in armonie de sie, intra in relatie conflictuala cu sine si prin sine cu Binele principiu, care il obliga sa isi schimbe temporar fiinta rea, pentru a primi in sine stari de bine, pe care nu le poate produce singur, dar ipotetic le cere pentru a contiua sa fie rau in identitate de sine.

Raului principiu ii este interzis acordul intern si unitatea de sine prin suferinta proprie, efect al fiintei sale numai rele, sau prin alianta conditionata cu Binele prin care primeste placeri si se auto echilibreaza satisfiant dar isi si neaga unitatea interna prin introducerea in fiinta sa principiului opus care ii schimba fapta, ii neaga natura distructiva, numai rea, comunicanta de act rau si suferinta.

INCONSISTENTA  PRINCIPIILOR

Discuta de mai sus asupra binelui si raului absolutizate ca principii, ca forte-actiuni autonome oculte care controleaza personalitatea omului in rol de fiinta dependenta, imita un discurs filozofic antic sau clasic, inceput cu trei milenii in urma, inca activ acum trei secole. Dar odata cu descoperirea cunoasterii stintifice experimentale si formale, cu dezvoltarea aplicatiilor, acest tip de ipoteza isi pierde consistenta devine contradictoriu prin calitatile pe care trebuie sa aiba principiile autonome, prin enorma si strania cunoastere si abilitate de exploatare a acestei cunoasteri care poate personaliza cooperant sau conflictual oamenii fara opozitie din partea lor, ii poate programa sa actioneze, le poate aloca o diversitate de sentimente, ca si cum oamenii ar fi roboti, jucarii animabile dar fara sursa auto animarii.

Cu mii de ani in urma singura interactie intre om si realitate externa era actiunea corporala, sinetica, exprimata prin gest, prin miscari ale corpului care se comunicau partii de realitate selectate, producand schimbari conform proictului construit in mintea celui care actiona.

Gestul fizic, corporal intra in categoria proceselor dinamice, al actiunii numite mai tarziu mecanice, care produce schimbari ale obiectului natural prin aplicari directe de forte si energii asupra acestuia.

Realitatea insasi este un enorm spectacol dinamic, dar nu numai, o diversitate de forte si miscari caracterizand fiecare interval fenomenal. Prin potentialul sau controlant de forma si miscare, de realitate, gestul corporal este un instrument fizic procesant, este o tehnologie energo procesanta, dar tradus in limbaj este si o tehnologie info procesanta, un generator de modele de realitate si modele de actiuni asupra modelelor de realitate. Prin limbaj si ratiune omul antic a incercat sa legitimize puterea gestului de a schimba orice, a controla lumea externa si fiinta externa sau interna, iar aflat in posesia acestei puteri lingvistice sa preia rolul de creator al realitatii sau persoanei dorite, sa isi faca semantic lumea preferata si sa se refugieze in ea, lume mult mai docila, mai favorabila decat lumea si persoana materiala, a carei inertie fizica, intelectiva si emotiva producea atatea probleme fiintei spirituale.

Oamenii mileniilor trecute au discriminat si aplicat operandul cauzal ‘actiune-relatie’ ca un agent creativ universal, ca o legatura evidenta sau ascunsa intre forme, miscari, calitati, ca o dependenta dinamica intre starile realitatii care se propaga limitat sau nelimitat transformand lumea si fiinta in retele de trasee relatii si puncte de intersectie pe care se poate circula mental plecand in orice punct si ajungand in oricare altul dependent scopul care stabileste traseul ales. Daca lantul de relatii-actiuni se poate prelungi oricat in trecut, ipotetic si in viitor, omul obtine vectorul relational cauzal universal, obtine principiul transformant cauzal, obtine relatia transformanta abstracta, universala care deriva orice interval de prezent prin relatii-conexiuni creative intre prezenturile anterioare cumulate in trecut. In ipotezele creative antice avea prioritatea creatia cinetica, prin gest uman sau supra gest natural sau divin, miscarea derivata din intentia gest, fie el uman sau ne uman, explica orice schimbare in lumea externa sau in individul care observa si reflecta mental lumea. Relatia prin miscare era principala trasatura creativa a omului, cea mai importanta manifestare a realitatii, era conditia oricarei constructii sau demolari, era cauza dinamica care face totul, alege orice traseu creativ sau distructiv.

Exersat in cuplajul relational cauzal prin miscare omul trecutului a imaginat explicatii cinetice pentru toate starile naturii sau actiunile fiintei sale. Folosind actul fizic, mecanic, ca vector cauzal transformant universal omul antic putea face o multime de lucruri, isi putea construi unelte, adapost, se putea hrani, putea lupta cu diferiti agresori, putea explica relativ verosimil cum ar putea fi facuta lumea lui cu formele si schimbarile ei atat de diverse si imprevibile. Dar actul mecanic cum convenim sa numim gestul cinetic poate legitima numai schimbari de stare observabile, poate actiona in rol de actor numai pe scena realitatii direct accesibila simturilor si prin simt accesibila si mintii. Gestul uman are potential energetic modest dar extrema diversitate si flexibilitate operanta, iar copia sa semantica, gestul lingvistic este inca mai performant creativ. Cuvantul ca gest semantic capabil sa manipuleze gestul dinamic, sa modeleze calitativ procesul mecanic, este a fost si inca este instrumentul creativ universal prin care omul poate apuca mental si manipula corpul sau sau a altora, poate controla gesturile proprii sau ale semenilor, poate cupla in orice fel toate partile realitatii, o poate recrea ca tablou cineric mental.

Dupa ce a invatat sa transforme gestul in concept dinamic operant in lumea externa, in diversitatea starilor interactive ale corpului, relatia dinamicatraductibila ca proces mecanic a devenit principiu cauzal universal creator de realitate sau subiectivitate. In posesia relatiei atot realizante omul a descopeit creatia prin explicatie, explicatia fiind un lant ordonat de relatii intre starile naturale traduse lingvistic care pornind din orice micro sau macro segment de realitate prin vectorul cinetic orientat, ajungea in altul, sau in oricare altul, daca omul avea suficienta forta si verosimiltate mental corelanta. Prin explicatia cinetica deveninta principalul instrument de creatie, omul a incercat sa arunce o raza de lumina in ascunsele mecanisme personalizante, sa explice cumva simtul-perceptie, miscarea-gest, super-miscarea cuvant, realitatea gand, sa dea o cauza dinamica lumii sau fiintei sale, sa explice functional cinetic gestul, limbajul, ratiunea si imaginatia, toate privite ca relatii-actiuni cinetice, mecanice, care impreuna compun fiinta om, fiinta universala capabila sa asambleze in fiinta sa fizica si mentala orice parte a realitatii, orice fiinta emergenta din creativitatea dinamica a realitatii.

Stim cate ceva despre cum au explicat discursiv anticii realitatea si personalitatea folosind ca instrument principial transformant gestul corporal, tradus in proces mecanic, descris lingvistic, cum au facut copii semantice ale actului mecanic, cum au generalizat si diversificat formal relatia dinamica, gestuala, pentru a gasi explicatii pentru fiecare schimbare din lumea lor sau din fiinta lor. Dar inevitabil gestul cinetic transpus in gest lingvistic duce la ambiguitati sau confuzii explicate, la scheme cauzante fictive, incorecte, uneori irationale. Miscarea nu este un instrument potrivit pentru a explica trasaturile umane superioare, ne cinetice, nederivabile din lanturi observabile de miscari, cum sunt starile intelectului sau emotiile. Lumea mintii este un paradox, in ea nu pare sa se miste ceva  sau nu direct observabil, dar ea este agentul dinamic creativ universal, ea misca totul, ea da forma si miscare-schmbare fiecarei parti a realitatii, sau a corpului si spiritului uman.

A fost nevoie de milenii pentru ca omul sa descopere ca natura poseda si altfel de actiuni, de tipuri de schimbari, de procese naturale, cum sunt numite. In prezent omul de stiinta identifica si foloseste curent procesul mecanic pentru macro actiunile care cer deplasari sau schimbari de forma ale macro obiectelor, dar are la dispozitie alte tipuri de actiuni-procese care dezvolta alte schimbari, au alte tipuri de efecte. Prin cunoastere stintifica a intrat in sfera explicarii si utilizarii procesul chimic, sursa proceselor termice si dinamice, vector explicant la producerii energiilor cinetice, al metabolismului corporal, sau info metabolismelor intelective, al acelor procesari semantice ale realitatii prin care omul isi alimenteaza spiritul, primeste energie rationanta si imaginanta, simuleaza discursiv rational realitatea si inca imaginant fiinta proprie, folosind actiunile mintii care misca totul dar unde nu se misca ceva.

De mii de ani omul foloseste procesul chimic si termic fara a intelege specificitatea relational transformanta, a intra intelectiv in mecanismul lui evolutiv-creativ. Mai recent descoperit dar tot mai larg aplicat este procesul optic care explica verosimil, legic natural, performanta simtului video, a ochiului, organul senzorial care ne pune la dispozitie forma si miscarea. Cu cateva decenii in urma a fost descoperit si procesul informational, iar aplicatia lui a creat cea mai spectaculoasa unealta din istoria sa. Fudamentand formal procesul informational omul a conceput si construit si sistemul informational, unealta materiala care functioneaza ne mecanic, unde nu se misca fizic ceva, dar se pot simula toate tipurile de miscari si procese, se pot simua si info functiile senzoriale, gestuale si lingvistice. Stiinta insasi poate primi o baza formal si experiential explicata, ca stare informational procesanta a persoanei gest-concept, persoana efect al creativitatii naturale, cauza a realitatii formale explicanta de realitate materiala. Mintea este un produs natural dar este si producatorul formal al produsului ‘realitate’, este sursa a variantelor intelective ale naturii care se replica legic formal prin fiinta material informationala.

Daca intelectul omului poate asambla lingvistic explicant acea stare operanta a intelectului care explica functia culegatoare de mesaje a simtului, interpretarea mesajului senzorial si lumea fenomenala, daca poate reconstitui lingvistic tehnologia generanta de limbaje si de modele lingvistice ale realitati sau persoanei, atunci omul devine efectiv vectorul cauzal creativ universal, devine cuza cauzei si posesorul tuturor efectelor.

Omul care isi poate explica prin procese si info procese realitatea si persoana ‘stie’ in ce lume se afla, stie cum actioneaza cauzal lumea, ce puteri creative si distructive legice are ea, stie in ce fel provine el din lumea naturala, stie in ce fel poate fi el simulat intelectiv ca explicatie super explicanta de stari fenomenale si personalizante, stie sa extraga formal prezentul din trecut si viitorul sau multimea alternativelor de viitor din diversitatea starilor prezentului.

Info procesul este cel mai performant si mai promitator mod de sinteza structurala si explicare functionala a omului senzorial, dinamic, intelectiv, posibil si emotiv, omul care a inventat, explicat si aplicat atatea principii-unelte, iar la final a descoperit info actiunea, unealta care poate modela constructia si folosirea tuturor uneltelor, inclusiv a limbajelor, cele mai larg aplicabile si creative unelte informationale.

Prin limbaj informatie omul pare a se putea modela semantic-formal si pe sine, a construi o copie lingvistica integrala a fiintei sale materiale si spirituale, copie care actioneaza ca originalul, adica:

-Percepe-interpreteaza-reprezinta, se instaleaza intr-o realitate, se misca in reprezentare-realitate.

-Vorbeste despre formele si miscarile localizare, construieste prima varianta lingvistica, calitativa, descriptiv picturala de realitate, ca o colectie de forme, proprietati si miscari semantice care copiaza formele proprietatile si miscarile din realitate fara identificarea dependentelor intre ele.

-Rationeaza folosind vorbele stabileste relatii si dependente intre partile realitatii, construieste un model formal, initial calitativ, treptat cantitativ, abstract formal, capabil de predictii ale starilor viitoare ale realitatii. Modelul rational cantitativ-matematic este creativ, el poate deplasa realitatea ca mod structural si evolutiv in timp, inapoi catre orice trecut, stabilind originea, inceputul intrarii in existenta al realitatii, inainte, catre orice viitor.

-Imagineaza-creaza alte modele calitative sau formale de realitati, folosind ratiunea si efectele aplicarii ratiunii. Prin imaginatie omul se desprinde de lumea lui, sau are la dispozitie o lume sau o multime de lumii proprii. Lumea imaginatiei este cum o vrea creatorul, poseda formele, proprietatile si miscarile dorite, are si legile interactive dorite, poseda evenimentele dorite de creator, dar are un doua defecte majore;

-Este previzibila, creatorul om ‘stie-anticipeaza’ care vor fi starile ei viitoare,

-Este inutilizabila sustenant, nu satisface nici o nevoie materiala a creatorului material uman, nu il sustine in existenta, nu ii conserva fiinta si performanta creativa.

Lumea formala a imaginatiei nu declanseaza emotii autentice in creator dar ea poseda si aloca emotia fiintelor imaginar create, din al caror punct de vedere lumea imaginata este reala, este substantiala si energo interactiva, este la fel de complicata relational si impredictibila cum este lumea reala pentru om creatorul material.

Vorbind de lumi formale, virtuale, cea mai veche, mai completa, mai corecta, mai delaliata evolutiv simulare virtuala de realitate materiala este ‘lumea fenomenala’, este realitatea extern-interna culeasa ca mesaj prin simt,  configurata modal mental, ordonata rational, lumea in care ne situam. Conform filozofului dar si omului de stiinta modern lumea fenomenala in care ne situam si o tratam ca externa, atonoma de individ, este efectiv o lume interioara, apartine ca interpretare de mesaj, dar nu si ca mesaj individului reprezentant, este o copie formala a acelei ipotetice realitatii autentic materiale, autentic obiective, care se comunica pe sine informational prin mesajele difuzate radiant, culese de simt, procesante mental fenomenant.

Lumea substantei si energiilor isi isi poate construi prin micro componentele fundamentale si legile sale energo si info operante o diversitate de modele virtuale prin perceptii si reprezentari instalate in toate fiintele care au simturi si potential interpretant fenomenant. Primele variante virtuale de realitate sunt vechi de sute de milioane de ani, ale apartin primelor fiinte care au fsot suficient de sensibile si inteligibile pentru a simtii cumva lumea lor si a traduce simtirea in obiect intern situat in lumea simtului. Exista poate milioane de generatii de lumii fenomenal virtuale, fiecare superioara precedentei prin detaliere structurala, precizie si diversitate relational cinetica, dar lumile fenomen virtuale superioare, construite formal cauzal sunt vechi de cateva mii de ani. O lume fenomenala construita reprezentant si lingvistic care introduce modelul super virtual lingvistic de realitate, in propria virtualitate structural evolutiva, care foloseste limbajul ca vector creativ-explicant, pur fenomenal dar si info fenomenal, este o lume auto creativa, care se poate replica pe sine formal, care isi explica alcatuirea si dinamica evolutiva. Lumea virtul lingvistica sintetizeaza realitatea si omul fenomenal, ele insele sinteze virtuale alcatuite prin interpretari de mesaje, ea explica cazual realitatea, explica si sinteza de info explicatii ale realitatii, ea introduce ierarhii de virtualitate in virtualitatea fenomenala cauza si efect.

Primele identificari de virtualitate a lumii fenomenale, a omului fenomenal, de dependeneta a lumii si omului corporal de omul mental, au fost introduse de filozoful antic idealist care considera realitatea o constructie a mintii umane, iar mintea umana este o super-constructie a mintii divine, a virtualitatii creative divine, a fiintei cu cel mai inalt rang mental-virtual creativ.

Prin limbaj-informatie omul modeleaza intelectiv, discrimineaza operant si foloseste toate procesele naturale pentru a sintetiza pachetul de info functii care ii aloca perceptie, interpreatari de mesaj senzorial, potential, lingvistic, performanta cognitiva si afectvitate. Prin modelare virtual lingvistica a virtualitatii fenomenale omul descopera, explica si aplica toate tipurile de proces natural pentru a isi reconstitui intelectiv fiinta materiala si informationala. Numai prin informatie omul poate afla ‘cine este, de unde vine si catre ce viitor se indreapta’, program de cunoastere formulat initial de filozof dar realizabil progresiv numai stintific. Simularea cunoscatorului, a procedurilor cunoasterii si procedurilor meta cognitive care dezvolta variante de cunoastsre particulara este acum sarcina informaticianului care poate transpune legile formale in algoritmi creatori de lume si personaj virtual.

Sa revenim la anticele-clasicele principii ‘bine si rau autonome, la superfiintele care aloca omului actiune buna si rea, placere si suferinta. Binele si raul trebuie sa fie niste programatori de geniu pentru a fi capabili sa asambleze si programeze functional senzorial, dinamic, intelectiv si afectiv entitatea om, sa o tele comande comportamental si emotiv. Daca materia este ceace credem adica suport efectiv pentru interactia configuranta de forma, functie si info functie, atunci omul material energetic si informational isi contine umanitatea, isi extrage fiinta sensibila si lingvistica, rationala si imaginanta din morfologia materiala si interctiile energetice si informationale. Materialitatea si energiile emergente din schimbari micro  structurale ale materiei ii aloca performante cinetice, metabolice, intelective, emotive.

Ce nevoie mai avem de principii creativ personalizante absolute, daca omul material isi ofera prin materie, energie si informatie intreaga gama de relatii cu lumea sa, cu fiinta sa, cu multimea semenilor.

Omul matur posesor al ultime generatii de fenomenalitate virtuala calitativa si formala isi modeleaza informational semenii, se modeleaza modeland semenii care la randul lor se modeleaza sau modeleaza pe cel care ii modeleaza.

Prin modul obscur, ascuns, ocult, in care actioneaza personalizant conform schemelor metafizice ‘binele si raul principii’ nu apartin si nu pot apartine lumii materiale, nu pot fii ceace se pretinde ca sunt si face ceace se presupune ca fac, respectand legile lumii materiale, dar devin paradoxal enitati plauzibile, chiar necesare, daca deplasam omul deja virtual in recunoscuta virtualitate a realitatii, daca il consideram un obiect proces formal, ne material, o fiinta imponderabila, simulata intr-un info sistem simulat in alt info sistem, fiecare info sistem simulant fiind conceptibil oricum dar ne material.

Interzicerea materialitatii ca participant la creatia virtualitatii, transformare coerenta a virtualitatii in factor cauzal, in vector creativ prim, iar a matrialitatii in factor secund, in efect, este cea mai dificila problema, a carei rezolvare sau serie de rezolvari va ocupa toate variantele viitoare ale omului, material sau virtual?

Acum sa incercam o sumara caracterizare a ‘fiintei dependente’.

-Daca sursa actiunii umane corporale si mentale apartine omului intrat in rol de principiu auto personalizant si autonom, atunco omul isi recupereaza fiinta cedata metafizic principiilor, intra in autentica posesie de sine prin argumentarea stintifica, primind toate functiile personalizante prin combinari de procese naturale.

Prin macro miscare, prin micro miscare chimica, prin proces termic, optic, informational, toate variante ale procesului electromagnetic, omul isi poate asambla anatomic si explica functional simtul, gestul, performanta lingvistica, potentialul intelectiv, poate explica sau va putea explica si emotia, probabila varianta exotica a procesarii algoritmice a informatiei, fara interventia imperativ manipulanta a unui duet de principii absolute aflate in ipotetic conflict-cooperare, cea mai rea alternativa creativa pentru opera persoana care mosteneste prin fiinta sa scindata alinierea si opozabilitatea ireductibila a principiilor creatoare.

Daca totusi omul material este necesar conditionat personalizant prin principii duale, daca nu poate extrage din materie-energie conditiile propriei subiectivari corporale si spirituale, atunci nu are nevoie de materie pentru a fi si actiona ca om. Daca omul isi identifica fiinta ca efect al unei materialitati active, atot personalizante, dar mentine si principiile polare absolute ca factori extra creativi prioritari, atunci introduce o contradictie in ipoteza creatiei, derivabila din doua surse constructive complet diferite, sau pentru a inlatura contradictia introduce o subtila dar inevitabila conditionare a matrialitatii de principii, refuza materialitatii autonomie, ii retrage orice potential interactiv si creativ prin sine, o face dependenta de creativitatea principiala dar obscura, care are alte metode de a face persoana si a proiecta in persoana virtuala, nemateriala, dubla virtualitate a lumii fenomenale.

Daca materia aloca autonomie si functii personalizante din perspectiva umana dar nu aloca nici o performanta morfo subiectivanta in cazul creativitatii prin principii,atunci apar alte contradictii care cer argumentari speciale pentru a fi relaxate. Daca omul printr-o schema cauzant operanta energo materiala obtine rezultate, daca princiile absolute folosind alte criterii procedural creative aplicabile altui substrat decat materia obtin rezultate comparabile celor umane dar amplificate cu ordine de marime, daca principiile pot si incalca legile lumii materiale dar nu incalca superlegile care simuleaza cumva legile lumii materiale apare intrebarea:

In ce fel trebuie sa regandim legile naturale sau provenienta din fundamentel a legilor naturale, cum sa modificam sistemul referential spatio temporal in care actioneaza materia si energia, pentru a extinde nelimitat creativitatea legic naturala, a inlatura orice conditionare emergenta din legea naturala aplicata substantei si energiei, cum sa inlaturam verosimil principiile de conservare ale materiei si energiei care interzic o multime de schimbari de stare ale materiei concepute mental dar refuzate de materia autentica, sau numai de impresia noastra de materialitate autentica.

Daca materia nu aloca nici o functia subiectivanta, nu creaza si nu rezolva nevoi, daca este numai un décor inert, o supra structura inutila, fara participare la sinteaza persoanei, creata de principii, atunci ce rost are sa impovarezi si complicii creativiatea principiala a persoanei cu o supra structura atat de complicata dar fara rost,  din ce cauza principiile proiecteaa persoana principial creata in labiritntul realitatii materiale si o ratacesc tot mai adanc in iluzoria lui materialitate, cand foarte simplu ar putea darui si omului vederea principiala pentru care materia este transparenta, este numai o proiectie de ralitate pe ecranul virtual al principiului, care poate parea oricum dar nu este nici cum.

Dar omul situabil in bine si rau este un produs comun, deliberat comun, fara conflicte intre binele si raul principii, care reciporoc nu sunt antagonice, nu sunt bune sa rele, sunt efectiv o unitate creativa scindabila numai aparent in contrarii. Si atunci ce rost are aceasta proiectia de opozabilitate a principiilor in fiinta opera?

Din ce motiv principiile se proiecteaza ca forte competitive, niciodata aliabile, cand de fapt sunt numai in alianta, nu se opun unul altuia niciodata, doar impart sarcinile, Binele facand mereu cate ceva, Raul stricand sistematic decorul si personajele, curatand scena pentru a face loc altui spectacol.

Au fost propuse raspunsuri care inca nu raspund ‘bine’ la intrebare, in consecinta binele si raul inca vor actiona competitiv si conflictual in opera om, pentru a il obliga sa se gandeasca-inteleaga mai atent, sa gaseasca rezolvari mai corecte si complete ale fiintei sale si necesitatii dualitatii.

Daca Binele principiu face deliberat omul dual capabil de bine si rau in act, placere si durere efect, binele si raul nu sunt principii antagonice, sunt aspecte aparent duale ale unui principiu creativ unic, nesituabil din nici o perspectiva evaluanta in bine si rau, capabil sa proiecteze si activeze si principiile duale si fiinta dependenta, buna si reau din interior. Binele si raul ca principii partenere sunt dependente, altfel conflictualitea efectiva intre ele ar pune in primejdie existenta operei, stricata inainte de a ajunge proiect iar din proiect in maturitatea proiectului. Daca binele si rul nu se opun campul de conflict realitate-societate-individ, este numai aparent, este un conflict trucat. Binele si rau isi prevad si accepta reciproc actiunile, accepta deliberat faptele alocate ‘omului-opera’ de adversarul partener, iar prin acceptarea participarii celuilalt la opera comuna, sunt numai conventii creative, sunt un nivel conventional creativ la fel de inutil fiintei create ca si materia creata spiritual, principial.

Dar necesitatea dualitatii incepe sa fie inteleasa de omul progresiv cunoscator care iese treptat din ignoranta, dar care intelege necesitatea ignorantei, ca baza de lansare a intrebarilor care conduc catre ultima intrebare: in ce fel putem inlatura dualitatea creativa bine si rau din opera, pastrand opera viabila, capabila sa actioneze si legitimze cumva prin roadele actiunii, dar diferit de legitimarea prin satisfactie valoare, prin vectorul conflictual.

Putem pune si intrebarile:

-Cum actioneaza mecanismele profunde alocate de actiune mentala, satisfactie sau frustrare in om, cum construim intern sau poate primim de undeva mesajele purtatoare de actiune buna sau real, placere sau neplacere, cum le decodam, cum asumam reprezentarile si conceptalizarile ca stari proprii, cum le absolutizam ca principii opuse si relativizam prin unitatea nencesara a principiilor?

-Pot intra procedurile inconstient micro asamblante de gest sau cuvant, cele interpretant emotivante sub control operant constient, poate deveni omul capabil sa constientizeze cum asambleaza modele de realitate, sa identifice constient pina la ultimul info detaliu, in ce fel ii actioneaza simtul cand percepe, cum procedeaza mintea cand aloca sens, cand decodeaza sens, cand construieste discursiv realitatea, cand isi testeaza modelele si primeste premiul sau pedeapsa senzatie sau emotie?

-Poate omul atinge acea stare de auto-cunoastere si control al actiunii mecanismelor emotivante care ii permite sa declanseze si intretina cand si cat vrea toate nuantele si intensitatile placerii incifrate info functional in mecanismul emotivant, poate inlatura constient starile de neplacere-suferinta, poate refuza placerea si durerea si deveni fiinta completa in care binele si raul sunt conciliate prin neutralitatea echilibrata, iar actele umane primesc numai calificativul necesitatii, conventionale evident, fara a mai comunica persoanei si supra structura inutila, a polaritatii valorice, a falsei diferentieri in bine sau rau?

La aceste intrebari raspunsurile fie ele plauzibile sau fictive sunt inca numai fictiuni, numi raspunsuri virtuale care sunt la fel de inconsistente ca si virtualitatea suport unde se initiaza, dezvolta, intretin si inlatura in favoarea urmatoarelor.

Putem privi binele si raul ca doua condimente ale super-gustului functiei intelectivitatii, care fac viata omului imprevizibila si interesanta, atunci cand nu o fac insuportabila prin monotonie, ca tehnici personalizante fluctuante, derivate din intersectia momentana a unui impredictibil cumul de factori subiectiv naturali si subiectiv-subiectivi, care se condenseaza in forme, formele in conditii, conditiile in legi naturale, legile in persoana, persoana in actiuni, actiunile persoanei in conditii ale legilor formale, conditiile formale in criterii ale sintezei virtuale de personalitate. Persoana cunoscatoare inverseaza ciclicitatea creativa care initial incepe de la materie, se diversifica combinativ prin legea naturala, legea naturala si materialitatea ofera prima baza legica si prima varianta de material de constructie pentru construirea si explicarea functionala a pesoanei materiale si spirituale. Cand persoana intelectiv cognitiva descopera cum poate folosi materia si legea naturala pentru a crea modele virtuale de realitate, legitate naturala si personalitate atunci ciclul info creativ capata prioritate, domina si pina la urma potetic inlatura materia si creativitatea energo materiala ca factor prim, ca ingredient obligatoriu in alcatuirea realitatii si persoanei.

Putem imagina tot felul de lumi fictive in care criteriile actiunii si consecintei sunt diferite de cele ale lumii noastre, realitati unde ‘stii anticipat ce vei face si ce rezulta’, unde cunosti precis cum te vei simtii si in ce masura simtirea sustine sau neaga fapta. Universurile imaginarii devin rational posibile cand autorul-faptuitor descopera metode de a construi formal, intelectiv, in sine sau in afara sa, fiintele si lumile imaginate, cand poate aloca fiintelor create actiuni si consecinte, sisteme normative, valori si emotii, cand propriile normari si emotii concorda sau se opun normarilor si emotiilor proiectate in fiintele virtual create.

Lumea poate fi efectiv externa, substantiala, intrinsec energo interactiva, sau poate fi o proiectie mentala de realitate, o lume a imaginatiei rational asamblate unde fiinta isi fiinteaza lumea dar ignorand fiintarea prin sine a lumii se legitimeaza prin lume. Daca omu principi se legitimeaza prin sine, fara inutilul dar diversul si acaparantul décor realitate, nu mai are unde sa fie,  prin ce sa fie, cum sa fie, cum sa nu fie, nu mai are acea auto legitimare de sine prin ceva diferit de sine, ceva ce trebuie cunoscut, inglobat, metabolizat apoi aruncat, intretinand ciclul virtual auto individualizant pina cand personajul devine cunoscator al tuturor criterilor care genereaza toate etapele ciclului, le poate controla constient, dar controlandu-le nu mai are nevoie de ele, isi extrage fiinta virtuala din criteriile formale ale perdonalizarii, obtine o unitate proprie care poate fi exterm de diversa dar mereu unitara, fara conditionari personalizante externe, aparent necontrolabile.

Omul oricarui moment istoric trecut sau viitor, a fost, este si va fi inevitabil undeva si cumva ignorant, nu va poseda in dimensiunea auto subiectivanta momentana mijloacele practice sau formale prin care poate anticipa toate starile naturale, toate variantele sale personalizante viitore.

Nici un om material nu poate aprecia toate efectele bune sau rele ale unei fapte, nici un om normal intelectiv si afectiv nu isi poate controla atractorii si repulsorii senzuali si emotivi, nu isi poate stapanii impulsurile emotivante care il indreapta catre actiune buna sau rea, fara a se desprinde ireversibil de fiinta sa, a nega ceace poseda, pentru ca posesia mecanismului fiintei inlatura motivul posesiei fiintei, posesia mecanismului personalizant inlatura orice valoare a unei variante particulare de persoana.

INTRAREA  IN  CONFLICT

SENZATIA  SI  EMOTIA

Avem cinci simturi fiecare comunicand omului informatii specifice despre alcatruirea si evolutia ammbientului. Din interpretarea mesajelor senzorilor, creierul extrage cinci feluri de reprezentari forme, cinci variante de realitate, imagine, sunet, forme gust, miros, tactila.

Pe langa performanta reprezentarii, creierul mai poate extrage din mesajul senzorial inca doua informatii: evaluant-aprecianta si avertizanta.

Omul are nevoi metabolice, intelective si afective a caror satisfacere implica interactia corporala si lingvistica a omului cu parti de realitate, cu o forme, miscari si proprietati. Conventional forma fie ea fizica sau lingvistica, conceptuala, satisface sau refuza satisfacerea unei nevoi prin ‘calitate’ prin acea caracteristica speciala metabolizabila din care omul extrage o satisfacere, exprimabila dual, ca potential interactiv si ca apreciere interna a potentialului, ca placere-libertate cu un anume indice de intensitate. Calitatea pozitiva cumva consumabila, inglobabila in personalitate este cooperanta, ea permite actiunesi acces la efectele actiunii, ea daruie consumatorului de calitate ‘libertate’ prin utilizarea realitatii, ea ofera si controlul individualitatii prin metabolizarea personalizanta a partii de realitate primitoare de calitate. Calitatea poate fi si agresanta, poate declansa stari negative, repulsii-dureri si reactii de respingere. Calitatea provenita din mesajul senzorial evaluat si cuantificat cerebral este suportul fundament pe care omul a construit primele proiectii si distributiii de bine si rau, de stare auto evaluanta buna sau rea, apartinand corpului sau mintii individului. Dupa zeci de milenii de cautare gasire, exploatare si schimbare a resurselor naturale care direct sau prin procesare ofera calitati care satisfac nevoi, natura este o colectie de forme-proprietati care prin prelucrare trec in calitati, fiecare cu un rang valoric, un indice clasificant de calitate. Realitatea cuantificata valoric este o harta multidimensionala fiecare entitate cumva reprezentabila sau conceptibila primind un indice de calitate-valoare. Valoarea este indicele care masoara intensitatea, amplitudinea calitatii, masoara rangul ei satisfiant, dimensioneaza prioritatea unei calitatii in raport cu altele, evalueaza necesitatea posesiei calitatii pentru agentul dependent de nevoi. Putem analiza si caracteriza categoria ‘valoare’ din diferite perspective, dar simplificat ‘valoarea’ este acea dimensiune cuantificant clasificanta a starilor realitatii sau subiectivitatii care distribuie o anume intensitate satisfianta, declanseaza in agentul valorizant o nuanta a placerii. Conventional valorile sunt numai pozitive, legate de satisfactie.

Conceptul de valoare negativa este formal acceptabil, dar practic neoperabil, contradictoriu. Daca valoarea este conditia satisfacerii, este efectul unei metabolizari sustenante, eliberante, este o masura a controlului realitatii si subiectivitati, este o necesitate, valoarea negativa calificabila prin contrarii. Valoarea negativa este agresiune, este restrangere sau refuz de actiune, este refuzul satisfacerii, este ingradirea libertatii-posibilitatii de a fii-actiona intr-un anume fel si consuma-metaboliza satisfiant efectele actiunii. Valoarea negativa este contrariul necesitatii, este existenta refuzata, este non existenta.

Simplificat binele acopera intervalul calitatilor pozitive, a valorilor care satisfac si aloca nuante ale placerii, iar raul spatiul calitatilor care agreseaza, interzic libertatea auto personalizarii, declanseaza nuante de durere-repulsie.

Nevoia umana in diversitatea expresiilor este o dependenta iar dependenta poate fi privita ca o super calitate agresanta, o meta agresiune care paradoxal prin poate dezvolta satisfactii prin rezolvare, prin inlaturarea temporara a dependentei, prin cooperare cu realitatea sau subiectivitatea partenera. Nevoia este o un generator de calitati, este criteriul alocant de calitati, este sursa sistemelor alocante de ‘valoare’. Ca agresiune, ca dependenta extern-interna nevoia este o stare rea, este o contractie de personalitate. Actul rezolvant care inlatura nevoia este o conditie a libertatii, a situarii intr-un spatiu al actiunii simultan optionale si necesare, actiune care armonizeaza intern si extern individul, il unifica personalizant il pune in acord cu sine, cu lumea sa, cu semenii.

Calitatea tradusa in valoare este o functie operant discriminanta, intensiv personalizanta cu un domeniu de aplicare extrem larg. Calitatea prin valoare pune semnul egal intre partea de realitate sau de alta subiectivitate posesore de calitate si subiect, dezvolta o fuziune extensiv personalizanta om-realitate, om- semen, om-societate, califica auto apreciant sau auto-depreciant individul, prin nuante de bine sau rau.

Criteriile evaluant cuantificante ale valorii se pot schimba, dependent de accesul la calitati fenomenale sau personalizante noi, la creatia de valori intelectiv satisfiante, culturale, cuantificabile estetic. Estetica este un spatiu al atribuirii calitatii si valorii bazat pe criterii evaluante duble, senzoriale si conceptuale, criterii legate de complexitatea relatiei satisfiante, de dificultatea si complexitatea realizarii calitatii in spatiul creativ personal sau colectiv, social.

Putem presupune ca exista o relatie intre masura satisfianta sau agresanta a calitatii si dificultatea accesarii sau evitarii ‘factorului extern’ care o sustine-propaga. Spre exemplu ‘gustul bun’ intensiv satisfiant calitativ al carnii si preparatelor, gust format cu zeci sau sute de milenii in urma, deriva din dificultatea procurarii si prepararii carnii in trecut. Oamenii trecutului erau obligati sa declanseze agresiuni fizice pentru a vana, iar agresiunea fizica cere abilitate si forta corporala, cere si abilitati mentale necesare instalarii si controlului abilitatilor corporale, implica o vointa de sustinere a agresiunii chiar si in situatia in care victima are si ea potential agresant si poate leza sau chiar distruge fiinta agresoare. Cu zeci de mii de ani in urma dificultatea urmaririi si uciderii animalelor mari fara arme performante, facea din accesul la o bucata de carne, o problema de supravietuire in doua variante, prin accesul la ‘carnea hrana’ care sustine fizic-mental individul, prin dificultatea accesului la ‘carnea prada’, de regula si ‘carne agresor’ care putea scoate din functiune sau viata vanatorul, inainte e a fi ajuns in posesia obiectului dorit.

Rolul avertizant al simtului apare cand senzorul supra activat de un factor extern cu potential local agresiv-distructiv, comunica o intensitate a excitarii agresante interpretabila mental ca repulsie sau durere, ca relatie conflictuala care cere imperativ o solutie, o desprindere a individului de sursa agresanta.

Raspunsul senzorial extern sau intern, comunicant, evaluant si avertizant, placut, tolerabil sau dureros, este o masura locala a calitatii realitatii, calitatii starilor trupului si spiritului individului. Aplicarea sistematica a cuantificarii discriminante de calitate si memorarea seriilor de evaluari diferentiante de calitati pozitive sau negative propun o masura calitativa globala a realitatii, o masura globala a personalitatii proprii sau a semenilor. Masura integrala prin calitate a realitatii indica agentului alocant si integrant de parametru calitate, in ce lume se afla, cum este alcatuita, cum se schimba, ce efecte au actele proprii asupra realitatii, comunica ‘fiinta interactiv-calitativa a realitatii’, caracterizata ca partener de dialog, cooperant sau agresant , eventual neutru pe mici intervale de timp.

Vectorul calitate implica necesitatea prezentei in simt a ‘agentului extern’, a lumii naturale ipotetic autonoma existential de individ. Numai un obiect-mesaj care nu apartine individului, nu provine din functiile personalizante ofera o informatie noua, o proprietate distinct procesabila si utilizabila, permite o activare functionala a simtului extern si declansarea unui dublu proces interpretant de mesaj in simt si creier, iar interpretarea declanseaza o actiune corporala si mentala procesanta a obiectului-proprietatii externe care a emis mesajul.

Neputinta omului de construi si intretine mesaje senzoriale comunicabile de proprietate interpretabila prin calitate fara cuplaj senzorial cu sursa realitate este pozitiva, ea obliga individul la actiune senzoriala, fizica si mentala pentru a se cupla observant la realitate, a actiona specific, a schimba in asa fel realitatea incat devine calitate si satisface o nevoie, iar prin satisfacere partea de realitate purtatoare de calitate intra in fiinta individului, dezvolta o alianta, o fuziune individ-calitate-realitate.

Remarcam ca alocare de calitate este si obiectiva si subiectiva, este efectul unei duble conditionari si duble interpretari de act deconditionant. Calitatea obiectiva califica dependenta intrinseca, inevitabila si incontrolabila a individului de corpul, de metabolismele interne, energetice si informationale, iar prin corp si minte de lumea lui, de partile ei care il sustin sau greseaza, dar sunt conditii ale existentei lui, sunt dependente metabolice sau intelective, incontrolabile functional constient.

Calitatea subiectiva, cuantificabia valoric intr-o diversitate de variante este de tip estetic, este o masura acelui metabolism superior de tip intelectiv-emotiv care da individului impresia ca isi este siesi sursa, ca este autorul personalitatii, este eu dual, eu sursa si eu persoana. Identitatea de sine auto personanta echilibreaza individul, ii aloca maxima libertate sau maxima impresie de libertate.

Majoritatea interpretarilor discriminante de calitativ extrase din procesari intelective de mesaj senzorial sunt antrenabile, instruibile si controlabile intre anume limite. Spre exemplu un individ fara o anume experienta senzorial interactiva raspunde intr-un anume fel, de regula prin refuz, cand intra in contact cu o parte noua de realitate sau vu o creatie umana. Un om care gusta prima data un preparat alimentar alcatuit din arome si intensitati ale acestora inca neclasificate calitativ il refuza, il apreciaza negativ. Dar exercitiul si intelectul pot schimba strategia evaluanta, instaleaza treptat o procedura interpretant-cuantificanta care identifica ‘calitate’ iar prin calitate intra in sistemul de preferinte-valori ale consumatorului. Orice om poate fi instruibil, poate reconstrui sistemul initial de alocare a calitatii dupa ce parcurge  o serie de experiente distinct dirijate, dupa ce este antrenat de semeni competenti in domeniu sa aloce singur indici ‘corecti’ cuplajului cu sursa calitatii, sa introduca parte de realitate, de subiectivitate, de actiune-creatie a persoanei in sistmul sau de valori.

Dar ce este emotia, ce mesaj o declanseaza sau ce interpretare speciala a unui mesaj extern sau intern o instaleaza si intretin?

-Ce calitate speciala a lumii, individului sau semenului identifica si cuantifica acceptant sau refuzant emotia?

-Ce rol comunicant, evaluant-avertizant si personalizant are emotia, cum poate fi el localizat?

Ipotetic Emotia este efectul procesarii-interpretarii unui mesaj extern sau intern, o masura speciala, integranta a realitatii sau persoanei, o supra evaluare stabila a unui lant de evaluari senzorial calitative similare care dezvolta o satisfactie integranta, ea aloca o supra calitate care apartine numai individului, un fel de oglindire interna a calitatii realitati, o replica interna a clitatii externe, construita interpretant tot intern dar care caracterizeaza un obiect extern, distinct de individ.

Emotia este o meta calitate a celui care aloca calitati, este calitatea care evalueaza-consuma calitati, este acea valoare a individului emergenta din consumul psihic, din metabolizarea calitatii-valorii, metabolizare care extrage o anume energie psihica emulanta sau inhibanta de actiuni corporale si intelective. Emotia este efectul unui metabolism mental, informational, al calitatii-valorii, este metabolismul satisfacerii dar si metabolismul insatisfacerii, a unei agresiuni, fizice sau psihice. Emotia elibereaza o energie emulanta, diferita de energiile metabolismului chimic, ea aloca o miscare-circulatie spirituala in spatiul dependentelor fizice, intelective si afective ale individului. Miscarile prin energiile emotiei au loc in spatiul dependentelor individului de lumile sale, reale, societale, auto sau hetero individualizate, ea actioneaza asupra relatiilor modelelor mentale ale entitatilor de care depinde individul in diferite feluri, inlatura sau multiplica si intensifica aceste relatii-este inlatura sau adauga conditionari impus personalizante. Daca emotia este pozitiva se produce o desprindere de o dependenta limitat personalizanta de o interdictie constienta, distinct sau difuz de auto subiectivanta, iar subiectul pozitiv emotivant se poate misca liber intr-un interval auto personalizant, capata o personalitate locala extinsa, capata ‘libertatea’ unei desprinderi interne, a invingerii unei interdictii de a fi cumva sau interdictiei de a refuza sa fie cumva. Energia emotivanta pozitiva rupe o legatura inhibanta, o restrictie de auto individualizare particulara, dizolva o frontera individualizanta peste care individul nu putea trece prin comanda inhibanta constienta sau inconstienta, externa sau interna, prin interdictie sau impunere de auto subiectivare. Energia emotiei rupe interdictii subiectivante, aloca libertate specifica, instaleaza si mentine impresia realizarii optiunii de a fi cumva , a actiona fara restrictii in spatiul unor permisivitati personalizante, anterior interzise, a avea acces la ceva dorit sau a se inlatura un acces impus la ceva nedorit, ceva agresant.

Emotia este o info energie care activeaza sau dezactiveaza corpul material-intelectiv, il motiveaza sa faca ceva, sa refuze o anume activitate, sa fie incapabil de activitate.

Emotia dezvolta o identificare a individului cu partea de realitate, cu actiunea proprie fizica sau mentala, cu subiectivitatea care relaxeaza o dependeta prin calitate polara, satisfianta sau agresanta. Identificarea subiectului cu ceva, cu un interval de realitate, cu alta subiectivitate la care primeste acces, cu o relatie sau desprindere de relatie externa sau interna dezvolta identitatea in acord cu sine a individului, daca identificarea este permisiva, dezvolta sau conflict in sine, dezacord intern inter-personalizant, daca identificarea este agresanta, interdictiva.

Acordul cu sine al individului prin emotia pozitiva deconditioneaza temporar subiectul. Exista si emotii multi deconditionate, care desprinde temporal individul de toate nevoile, de toate legaturile, de toate responsabilitatile, de tot ce tine omul fixat in lumea lui, de fiinta lui, de fiintele semenilor. Aceste emtii nu numai intense dar aparent atot personalizante, fara limite de a fi cumva sau a nu fi situat in nici o impunere de personalizare declanseaza ‘libertate generica’, libertatea abstracta, nespecifica, cea mai valoroasa libertate-emotie. Libertatea este o emotie generica, fara nuanta, cu cel mai mare potential auto personalizant, cu cea mai mare rezerva de disponibilitate individualizare si implicare gratuita, nedeclansabila de o nevoie, un angajament macro sau micro social, de o dependenta impusa, limitat participativa.

Libertatea este situarea individului in lumea sau lumile dorite, lumi care nu pun nici o conditie, nu impun nici o dependenta, nu cer nici o actiune satisfianta obligatorie, nu impune emotii locale, rutiniere, nu negociaza dependentele individului, nu ofera recompense la asumarea obligatiilor.

Libertatea generica, abstracta este supra emotia care construieste o supra personalitate suspendata in atot posibil, ne angajabila din nici o directie, care poate face ce vrea dar nu ia nici o initiativa, care are la dispozitie toate vointele de aface ceva dar nu activeaza nici o vointa specifica de actiune-participare, care poseda iposataza potential atot implicanta, dar ne adusa in actual, pastrata in potentialul atot permisiv. Libertatea abstracta, formala ofera acea supra identitate fara acord, fara dezacord cu sine, dar in unitate totala de sine, fara conditionari metabolice, fara relatii si actiuni intelective, fara dependente si responsabilitati societale, fara oblibarii impuse sau auto impuse, derivabile din conditia de vector necesar conditionat pe care o asuma inconstient omul in oricare din auto personalizarile sale cuplate, fixate in intervale ‘de pot si vreau’, prin relatii cu ceva sau cineva.

Prin emotia pozitiva specifica omul intra in posesia unei libertati particulare, a uei personalizari specific libere, fara unele nevoi-dependente, fara unele responsabilitati, ea daruie un acod intern limitat, care estompeaza sau ascunde diferite dezacorduri inca active. Nici o emotie particulara nu rupe toate conditionarile nu daruie libertatea pura a atot-posibilitati ramase in nelimitat posibil, linertate potentiala imediat negata-distrusa cand individul o fructifica prin act si accesarea unui posibil particular care odata accesat inlatura si conceperea accesului la restul variantelor de posibil. Orice libertate cucerita inlatura totalitatea nelimitata a libertatilor potentiale de a fi oricum. Situarea in posibilul specific care, in libertatea concreta, in ‘fiinta care este cumva’, aloca o particularizare de subiectivare distinct libera, iar libertatea distincta-particulara inchide orizontul tuturor libertatilor in spatiul atot posibililor.

Omul poate comunica emotie, pate emotiva pozitiv si negativ, poate transfera starile emotive proprii dar poate si simula o emotie si comunica simularea activand o emotie autentica pozitiva sau negativa in primitor.

Cand omul participa la un spectacol care doar simuleaza o agresiune, dar nu introduce spectatorul in spatiul agresant, cand are impresia ca prin distantare de personaj agresiune, prin suportarea mediata a agresiunii, fara pierdere de libertate, fara interdictie fizic sau psihic participanta, prin controlul mental al personajului agresiv si agresiunii regizate, prin formalitate, atunci agresiunea declanseaza o emotie pozitiva, o subtila auto emulare care comunica libertatea formala de a crea si controla sau interzice personalitati si libertati. Emotia emulanta extrasa dintr-o agresiune simulata sau chiar reala dar neaplicata spectatorului, ii da acestuia impresia ca poate construi liber personajele si situatiile cooperante sau agresante care le elibereaza sau lipsesc de libertate. Spectatorul implicat in spectacolul simulat sau real, spectacolul viata, atunci cand nu este agreasat, cand are acces la desfasurarea unei agresiuni care nu il atinge, are impresia ca poate determina liber aria de individualizare a personajelor, poate stabili si controla agresiunile reale sau regizate ca si cum el ar fi regizorul acestora, ca are sub control intervalul de libertate al personajelor fictive sau reale, iar acest control ii aloca supra emotia pozitiva derivabila din controlul emotivarilor negative.

Emotia pozitiva, stimulanta, exprima intensitatea acordului extern-intern, aprecierea si acceptarea de sine. Emotia negativa agresanta si inhibanta de optiuni liber re-personalizante, indica dezacordul si respingerea de sine a individului, masoara conflictul intern intre modelul de persoana imaginat, care concepe si instaleaza virtual libertati si persoana efectiva careia I se interzice accesul la subiectivarile proprii libere, neconditionate satisfiant.

Emotia cu sursa prioritar interna desprinde individul de unele conditionari naturale sau sociale directe, dar il conditioneaza mediat, de performanta creativa proprie, de creativitatea semenilor, de aprecierea colectiva a performantelor proprii, de capacitatea propriei individualitati de a fi un model pozitiv sau negativ pentru altii, de a fi personaj acceptat-apreciat sau contestat-detestat, nedorit pe scena societate.

-Emotia pozitiva poate fi comparata cu un sistem optic care concentreaza razele unui fascicul paralel de actiuni-efecte intr-un focar, dand impresia accesibilitatii imediate si integrale, complete si silentioase la orice libertate satisfacere, fara conditia ‘primesc-ofer’, care fixeaza omul real in lumea reala.

EMOTIA  CONCURENTIALA

Spre deosebire de senzatie care declanseaza un raspuns evaluant intern non comunicabil altora, emotia are potential dual, intern si exterior comunicant. Senzatiile diferitilor indivizi nu pot interactiona dar emotiile pot, o emotivare individuala poate fi influentata de emotiile similare sau opuse ale semenilor, corect sau fals interpretate. Emotia pozitiva a semenului se poate asuma  ca proprie, poate amplifica emotia proprie, iar emotia negativa are si ea acelasi efect, poate amplifica sau atenua emotia momentana, poate instala o meotie pozitiva sau negativa dependent de realtia individului su semenul posesor si comunicant de emotie.

Convenim sa numim ‘emotie concurentiala, acea emotie a unui idivid rezultata din mixarea starii proprii emotivate local sau neutre si emotia acelui semen care intra cumva in rezonanta emotivanta cu potentialul emotivant al observatorului, care controleaza polaritatea, intensitatea si durata emotiilor observatorului.

Emotia concurentiala este un vector personalizant si manipulant de personalitate.

Emotia concurentiala proiecteaza personalitatea semenului emotivant in cel emotivat care absoarbe copiaza si ca proprie o parte de subiectivitate emotivanta, primeste o grefa de persoana in propria personalitate. Identitatea emotivanta acceptata intre om si semenul implantat este factorul psihic emotivant care permite grefa, atenueaza sau inhiba deosebiri secundare localizabile rational, care pot contesta parti din individualitatea preluata.

Identitatea comportamentala si emotivanta declanseaza si intretine o fuziune locala sau extinsa a individualizarii donorului involuntar si acceptor de grefa activa, intelectiva, valorica si emotiva, ea poate modifica diferite niveluri de optiuni din accptor, poate impune pe animite intervale de timp ca prioritare  actiunile fizice sau mentale ale donorului, poate schimba valorile sau sistemele evaluante ale primitorului de grefa gest, grefa intelect, emotie.

Grefa personalizanta este stimulata de acele initiative-actiuni ale semenilor care primesc valori inalte in spatiul societal, sursa a sistemelor alocante de valori ale tuturor indivizilor. De regula actiunile fizice spectaculoase si dificile, competitive sau agresive care controleaza fizic, mental si afectiv alte persoane, sunt cele mai apreciate si copiate ipostaze de individul inca imatur intelectiv si afectiv, lipsit de capacitate analitic sau estetic evaluanta.

Daca semenul partener sau adeversar, realizeaza cu dezinvoltura, aparent fara efort fizic-mental, actiuni apreciate de candidatul la grefa prin emotie concurentiala, dar dificile realizant din perspectiva acestuia, atunci emotia concurentiala poate fi polara, stimulanta sau inhibanta, dependent de caracteristica personajului, de circumstante, de efectele actiunii, de recompensele aduse. Daca performanta superioara a semenului realizata in spatiul societal real da acestuia prioritate la primirea unei functii si rang social superior, ofera si tipul de recompensa apreciata de observator dar interzisa prin performanta proprie, daca actiunea admirata duce la deprecierea colectiva a valorii proprii, atunci semenul admirat, potential aliat, devine si adversar, iar emotia concurentiala indusa este frustranta, descurajanta, inhibanta de personalitate. Constatarea unei superioritati dominante in semenul real, uneori si in cel simulat pe scena poate da omului cu resurse fizice si mentale modeste impresia inferioritatii permanente, a neputintei compararii in orice domeniu cu semenii mai daruiti de natura su mai norocosi, are efect auto depreciant, de-personalizant. O emotia concurentiala adversa indelungata poate declansa o dereglare evaluanta, o confuzie si incapacitate de evaluare rationala a resurselor proprii. Auto deprecierea prin constatare de inferioritate competitiv-creativa duce la refuz de initiativa, la lipsa de incredere in sine, la refuzul oricarei actiuni care poate aloca libertate proprie, neconditionare in spatiile emotiei. Asumarea emotiei concurentiale auto-deprecianta induce convingerea inferioritatii , a incapacitatii omului agresat emotivant de a se compara, a intra in competitie sau in conflict, cu semenul supra evaluat, privit ca adversar invincibil.

Dar emotia concurentiala adversa are si efect pozitiv, poate mobiliza resursele celui care o resimte, il poate indemna sa se antreneze intens si sistematic, sa egaleze sau intreaca in performanta si invinga semenul privit ca adversar, sa il aduca in aria parteneriatului liber competitiv, unde victoria si infrangerea sunt acceptate ca variante egal importante ale jocului personalizant, ca pierderi de sine care aduc castig sau castiguri care incorect cheltuite aduc pagube.

Atunci cand performerul in spatiile-actiunii-recompensei este privit ca un ‘om social exemplar’, ca  individ ‘superior’, admirat de majoritate, sau daca realizarea semenului este fictiva, numai simulata scenic, este act-spectacol regizat, fara potential efectiv agresant sau  creativ, care poate nega, devaloriza sau leza spectatorul, actiunea admirata este imitata si asumata, evident in liimitele de performanta ale spectatorului.

Constructia personalitatii spectatorului prin intrarea in spectacol, prin identificare comportamentala, valorica si emotiva cu actorul real sau scenic preferat este o sursa sistematica de echilibru sufletesc si impuls pentru actiune, a omului cu posibilitati satisfiante medii sau reduse. Omul comun care nu poate fi erou prin fapte proprii dar vrea sa fie erou, este obligat sa ajunga cumva eroul de societatea care admira numai eroi, se imagineaza erou prin identificarea cu eroul. Daca identificarea este numai mentala,  ea dureaza cat dureaza spectacolul sau dureaza si o perioada suplimentara, necesara relaxarii emotiei concurentiale. Daca identificarea este reala, daca spectatorul poate copia efectiv actorul erou, scenic sau real, atunci spectotorul-actor isi extinde personalitatea din exterior, prin introducere in subiectivitatea proprie a unei supra subiectivitatii, care paradoxal ii este acccesibila si din in interior, prin acte proprii, dar numai dupa accesul din exterior, dupa imitarea si identificarea intelectiva si emotiva cu o personalitate diferita, devenita personalitate proprie.

Supra personalizat sau de personalizant prin emotia concurentiala, omul intra in spatiul interactiv-competitiv societal, proiecteaza personjele reale sau fictive in propria individualitate nelimitat expandabila, isi modica impus sau liber eul activ si emotiv propriu, consuma-metabolizeaza comportamental si emotiv alte individualizari, se hraneste fizic si spiritual cu actele si emotiile semenilor, intra in spatiul societal ca un concurent liber care spera sa castige dar accepta sa piarda fara sa isi piarda valorile, criteriile personalizante si motivele de actiune.

Prin intensitatea si calitatea emotiei concurentiale omul se compara cu semenii, extrage din comparatii criterii auto apreciante-stimulante sau depreciant-descurajante, isi pozitioneaza propria persoana pe o scara de valori proprie sau colectiva corecta sau fictiva, isi aloca o evaluare locala sau globala lucida sau fantezista, se repersonalizeaza moral sau imoral, rational sau aberant, isi valorifica sau iroseste potentialul personalizant si creativ, isi situeaza si legitimeaza in bine sau in rau persoana.

Emotiile concurentiale stabilesc rangul social al individului, ii determina raporturile cu semenii, influenta lui asupra altora sau a altora asupra lui, dau o estimare de sine prin altii si o estimare a altora, prin fiinta lui.

Orice om are acces la doua alternative personalizante si operante:

-Prin rolul actiune si emotie oferit de societate,

-Prin rolul construit in propria personalitate, imprumutand inevitabil din rolurile si actele semenilor dar obtinand o fuziune personalizanta unicat, creativa in care actiunile sale produc forme functii noi apreciate estetic de majoritate.

Omul mediu invata sa fie cumva si sa faca ceva preluand un rol act si recompensa deja stabilit si instalat in angrenajul social, rol sistematic actualizat operant prin realizarile creativilor specializati. In aceasta varianta viata omului este un lant relativ monoton de cicluri procedurale si recompense modeste, pe care il atenueaza si face suportabil o distributie si ea relativ monotona de senzatii si emotii pozitive si negative cu intensitate scazuta, abia suficiente pentru a intretine un metabolism emotivant emulat. Mini senzatiile si mini emotiile cotidiene fac suportabila o traiectorie comportamentala repetitiva, rutiniera, suportabila numai prin senzorialitatea si emotivitatea scazuta dar sistematica furnizata de fiecare ciclu interactiv.

Creativul performant este o personalitate deosebita, este cea mai autonoma varianta de om, cel mai capabil sa isi determine rolul si sa extraga din el un flux masiv de emotii care il legitimeaza, ii dau sens si valoare vietii proprii.

Emotia concurentiala este un factor amplificant sau inhibant de subiectivitate, dependent de resursele fizice si mentale ale celui care se individualizeaza activ si emotivant prin semeni, care absoarbe-imita sau neaga agreseaza persoana altora. Personalitatea creativa induce si intretine emotii autonome dar declanseaza si concurentiale in semeni, impune calitati si valori, schimba valori, schimba sisteme de alocare a valorilor, schimba standardele socio personalizante instalate cu altele, dezvolta cooperari sau conflicte creative si estetice.

Transferul de act-emotie de la ‘actor’, personajul ‘ideal posesorul actiunii si emotiei exemplare catre ‘spectator’, omul cu personalitate incerta, fluida, disponibila, care vrea sa fie cumva da reuseste sa fie mereu diferit de idealul propriu, este baza dinamicii individuale si societale, a personalizarii prin imprumut sau oferta de actiune-valoare-emotie. Personalizarea concurentiala este si conditia manipularii individului de semenii mai abili, mai maturi rational sau estetizant, cu personalitate buna sau rea dar fixata, dominanta si agresiva, competitiva sau conflictuala, cumva creativa, pe care colectivitatea nu o poate schimba dar care poate schimba in bine sau in rau colectivitatea.

Circulatia emotiei intre actor si spectator, cel care face sau simuleaza ca face si cel care imprumta mental sau efectiv actiunea si emotia se identifica cu autorul actiunii, este factorul declansarii, intretinerii si consolidarii relatiilor cooperante sau conflictuale micro sau macro societale, a coagularii sau dizolvarii grupurilor de indivizi cu acte si scopuri comune, cu emotii similare sau controlate prin factori interni si externi similari. Omul de gup este un specimen de om social activ-emotiv specializat care isi extrage persoana activa si afectiva din strategia existentiala a grupului din regulile operante, criteriile evaluante si recompensele grupului, care isi daruie individualitatea celor din grup dar si primeste parti din personalitatea celorlalti, care intretine un schimb activ si emotiv intens cu semenii prin care isi identifica si legitimeaza propria individualitate, in care isi proiecteaza si multiplica propria subiectivitate.

Emotia concurentiala auto si hetero personalizanta actioneaza orizontal si vertical, stabileste gradienti dinamici, rationali si psihologici, situanti si evaluanti de pozitie si dimensiune personalizanta, fizeaza individul in ierarhia grupurilor sau ierarhia din interiorul unui grup, da legitimitate prin sine sau prin alti, dezvolta dependente orientate de la individ catre semeni, sau de la semeni la individ, stabileste o baza personalizanta si auto legitimanta prin sine sau prin imprumut concurential de personalizare si auto legitimare.

Relatia de grup propune-impune criterii de valorizare in spatiului creativ-recompensant al grupului, promoveza sau contesta variante de subiectivitate rezonante sau opozante intereselor grupului, controleaza accesul la actul macro sau micro decizional din grup, instaleaza retele de influenta individuala sau colectiva in grup, uneori si in afara grupului, daca individul are un rang superior si potential decizional in spatiul implicant al grupului propriu, rang care il pune in legatura cu indivizi de rang egal din alte grupuri care pot fi aliate sau adeversare.

Emotia standard concurentiala determina tipurile de personalitate la moda, introduce si intretine un anume nivel de supunere in grup, dar de agresivitate impotriva altor grupuri sau a societatii ca ansamblu, determina masura cooperabilitatii sau conflictualitatii interne si externe, inhiba sau stimuleaza evolutia cognitiv-satisfianta social admisa sau infractionala proiectata pe termen lung a grupurilor, stabileste macro structura ierahica a diferitelor variante de societati, unele prioritar cooperante altele prioritar agresive.

Oamenii accepta liber sa actioneze in diferite proiecte colective periculoase, dificile sau de lunga durata, atunci cand au valori comune si beneficieza sau li se da impresia ca beneficiaza in comun de efectele muncii colective. Dar libertatea insasi este un principiu auto personalizant construit, eliberat si acceptat fundamrental neliber, conditionat. Nestiind in detaliu cum actionezi mental cand faci ceva corporal si intelectiv, nestiind cum functioneaza sistemul evaluant intern prin aloci calitati, cum le cuantifici in valori, cum metabilizezi emotivant valorile, prin ce fel de mecanisme estetice instalezi sau demolezi valorile, libertatea individuala este conventionala, relativa, bazata pe conditionari tot conventionale dar subtile dificil de identificat, cuantificat rational si urmarit. Omul substanta este obscur dependent anatomic si functional, metabolic si dinamic de fundamentul lui micro material, sursa a micro si macro legitatii fenomenal interactive. Omul spiritual este conditionat informational personalizant de ipoteticii alogoritmi infra individualizanti care aloca inconstient constienta, inconstient actiune, inconstient ratiune si emotie, toate constiente partial, ca functii disponibile-aplicabile, nu ca super functii generante de functii constient disponibile.

Emotia este o forta cu doua sensuri de actiune, este un efect al instalarii, acceptatii si metabolizarii emotivant personalizante a valorii, este si un vector contestant si demolant de valori, atunci cand provine dintr-un act de distrugere care poate primi si el valoare dar o valoare conditionata de distrugerea valorilor, a oricaror valori.

Paradoxal negarea valorii este uneori cea mai stabila si convingatoare actiune-valoare. Omul material-spiritual reflectand activ si emotiv propria ciclicitate existentiala evolutiva si deradanta, fiziologic si mental constructiva si demolanta, prin tendinte inconstiente sai constiente simultan constructive si distructive aplicare spatiului social, semenilor sai. Tendintele cooperante si constructive sunt majoritare, altel omul nu ar putea intretine fiinta proprie, negandu-se din interior, dar sunt situatii cand cele negante de valori, de orice fel de valori, predomina, cand actul distructiv de valoare, demolant de sistem estetic alocant de valori, este ridicat la rang de principiu, de forta anti creativa necesara, eliberand cele mai intense si sistematice emotii.

Prin preluarea valorilor si emotiilor apreciate ale partenerilor sau adversarilor, omul social asuma ca actiune-valoare-emotie proprie, actiunea-emotia semenului, prin emotie concurentiala polara intra in arena si lupta cu fortele binelui sau ale raului, devine un reprezentant local al unuia din cele doua principii, isi priveste fiinta ca proiectie subiectivanta absoluta a  acelui principiu la care a aderat, il exprima individual constructiv sau distructiv.

Emotia creativa, emergenta din actiunea proprie dezvolta variante de individ autonom, cea concurentiala variante de individ dependnet, fiecare individ autonom proiectand in spatiul social o colectivitate distincta de indivizi dependenti. Conventional localizam in societatea actuala cateva variante creative intre care creativul religios-moral, estetic-cultural, stintific-tehnologic-economic, politic-moral, metafizic- moral.

Individul estetic, religios, stintific, politic sau economic sau politic, cu putere de inventie are si putere de decizie proportionala, el determina tipul de om disponibil si proportia numerica a diferitelor grupuri de disponibili specializati.

In fiecare societate exista un grup distinct de Creatori-Actori ai momentului, cei mai apreciati si influenti indivizi dominanti, care orice ar face sau pretinde ca poate face, primesc acodul sau dezacordul majoritatii prin emotia concurentiala aderanta sau contestanta, cooperanta sau agresanta colectiv.

Omul la moda da majoritatii o directie de personalizare, orienteaza resursele multi subiectivante potentiale, disponibile, activeaza participarile cooperante sau conflictuale ale indivizilor care nu stiu incotro sa se indrepte prin programe proprii dar adera imediat, fara prea multe judecati de valoare la programele propuse-impuse de cei puternici prin rangul social, prin putere de influenta, prin acea atractivitate stranie, pe care pare a o capata din interior omul momentului, care se impune ca model activ si emotiv colectivitatii ca si cum toti indivizi ar fi intransa hipnotica si ar asculta fara impotrivire vocea care comanda a conducatorului moral sau imoral, care si el pare a isi extrage si legitima individualitatea din puterea de a influenta a si legitimare a personalitatii semenilor. Omul momentului este un ideal real, un personaj perfect, pe care il vor toti, sau vor macar sa guste o mica parte din ratiunile si emotiile absolute ale specimenului creator si erou, care cucereste mintea si sufletul tuturor.

Prin aderenta sau opozitie la emotia concurentiala in unele situatii actele, valorile si emotiile spectatorului sunt opuse actelor, valorilor si emotiilor semenului actor, iar conditia rezonante su opozitiei intre actor si spectator deriva din rezonanta sau lipsa de rezonanta intre moralitatii actorului si spectatorului.

Opozitia la emotia actorului prin propria emotie concurentiala opusa este determinata de opozitia intre sistemele de valori si sistemele moralizant-evaluante ale actorului si spectatorului, fiecare extragand din acte diferite emotii similare.

Evident este posibila situatia cand fapta rea si setul de valori ale actorului real sau simulat, produce aprobare, imitare si rezonanta evaluant-emotivanta pozitiva, in spectatorul care poseda aceleasi criterii valoric-emotivante si aceleasi inclinatii spre faptuire.

ANGAJAT,  DISPONIBIL

Natura, individul, colectivitatea sunt medii eneoro si info interactive imprevizibile, oricand poate apare un eveniment extern sau proces metabolic ori mental agresant, iar de viteza si calitatea raspunsului individului depinde intensitatea satisfactiei sau suferintei, uneori depinde si viata lui. Fenomenele naturale imprevizibile si agresante cer reactii de evaluare si rezolvare cat mai rapida si corecta, iar disfunctiile, metabolice sau psihice, conflictele interne sau inter-presonale cer inca mai multa abilitate, mai mult potential rezolvant, predictiv si evaluant, pentru a le anticipa si preveni efectele .

-Creativitatea umana poate fi compact descrisa ca functie intelectiv modelanta a unor variante de realitate sau personalitate cu potential specific satisfiant superior realitatii primite prin simt sau a personalitatii standard care primeste roluri actiune-recompensa din pachetul de roluri al scenariului social maximal disponibil, a scenariului social actual care inglobeaza in diferite proportii roluri vechi sau recente, aplicante ale ultimelor cunostiinte pentru satisfacerea nevoilor.

Toti oamenii au potential creativ, interogant si rezolvant, dar ingeniozitatea intrebarii si performanta raspunsului variaza. Creativitatea medie umana privita ca abilitate de a pune intrebari relevante si a da raspunsuri corecte este insuficienta pentru a asigura implinirea rezonabila a majoritatii nevoilor omului situat intr-un ambient interactiv imprevizibil, neutru sau ostil. Lumea reala este majoritar imprevizibila evolutiv, ea cere initiative imediate, ingenioase si sustinute pentru a identifica, particulariza, generaliza, procesa, realiza si difuza cele necesare.

Inca cu sute de mii de ani in urma, de fapt in fiecare interval istoric, omul a supravietuit prin grup, prin socializare, iar grupurile au evoluat continuu numeric si ca potential satisfiant prin actele unor indivizi super creativi, care depaseau cu mult abilitatea observanta, interoganta, interpretant-evaluanta si interactiv-rezolvanta a omului mediu care are nevoie de mai mult decat isi poate oferi.

In toate intervalele istorice au aparut indivizi dotati, cu indemanari corporale si intelective deosebite, care puteau identifica si formula-solutiona probleme complicate, pe care omul mediu al momentului nici nu le putea formula sau intelege, cu atat mai putin aborda rezolutiv.

Probabil la inceput creativitatea a fost de tip senzorial-gestual- mental, ca abilitate de observare, simulare video-audio a mediului, deplasare in mediu, ca acuitate interpretanta a informatiilor difuzate de ambient. Prin performanta interpretanta capatata prin experienta omul anticipa prezenta si potentialul conflictual a unor surse agresante, invata sa se lupte cu ele, sa se adapteze senzorial si cinetic unei lumii, plina de agresori constienti sau nu.

Odata intrat in spatiul imaginarii, constructiei, utilizarii si evaluarii uneltei, creativitatea omului a inceput sa devina mista, corporala si intelectiva, iar inventivitatea intelectiva sa devina mai importanta prin dimensiunea cosecintelor. Mintea umana in conflict permant cu nevoile corpului, cu procesle naturale, cu actele si nevoile altor fiinte a invatat cat de important este sa poti construi un model mental anticipant al realitatii sau persoanei proprii, sa isi pui la dispozitia inainte de fi prea tarziu, instrumentele rezolvarii unei nevoi interne sau agresiuni externe.

CREATIVUL TEHNOLOGIC

Obligat de nevoile proprii sa actioneze, agresat de corpul fizic care vrea substanta pentru a se propaga in timp ca spirit, atacat de alte fiinte sau de semeni, impins de o curiozitate genetic implantata, sistematica si irepresibila, omul ingenios al trecutului indepartat a inceput sa construiasca modele pictural lingvistice, progresiv formalizate relational de lume sau de sine. Inventand limbajul si descoperind cum sa il foloseaca creativ omul antic a inceput sa construiasca mental segmente ordonate de realitate si sa circule mental orientat prin modele,e sa identifice si urmareasca un vector cauzal din model de la intrarea in actiune pina la epuizarea potentialului transformant.

Echivaland lumea mintii cu lumea ‘externa’ pozitionata in afara mintii, folosind ca exeplu vectorul natural cauzal, atat cat il avea la dispozitie omul trecutului a construit unelte, super cauze care puteau controla agentul cauzal natural, il puteau orienta transformant in directia dorita de individul rational.

Prima si poate cea mai complicata problema rezolvata de om in sute sau mii de generatii de catre cei mai ingeniosi creativi ai pre istoriei, a fost ‘semnificarea realitatii’, construirea unor micro modele informationale ale formei, relatiei si miscarii naturale. Prin comunicare omul a testat performanta simulata de realitate a cuvantului purtator de sens si astfel au intrat in scena primele variante de limbaj natural. Simplificat limbajul natural este un set finit de semne-simboluri generabile, conectabile cu alte semne, receptabile si interpretabile de individ, Din motive evidente omul a ales vectorul sonor ca purtator de sens realitate, sunetul se poate emite si recepta prin organe fizice, poate fi modulat in intensitate si frecventa de morfologia specializata a individului, poate parcurge rapid distante mari, nu cere contact direct sau in limita vizibilitatii, intre indivizi. Poate cea mai importanta calitate a sunetului in rol de purtator al unor modele de realitate semnificata este micsorarea volumului de informatie si de procesare a informatiei necesara pentru a asambla si transporta semnificant realitatea intre indivizi sau pentru a o memora in varianta lingvistica.

Odata in posesia unui limbaj suficient de divers si univoc interpretabil, omul semantic antic a inceput sa puna sistematic intrebari tot mai penetrante despre el si lumea sa, sa caute si propuna raspunsuri, sa imagineze si argumenteze o cauza a realitatii, o origine prin realitate a fiintei sale, sa explice analitic, compozabil si decompozabil, forme miscari si proprietati, sa isi exploreze, descrie si explice persoana.

Limbajul nu a fost si nu este numai un instrument eficient de comunicare, de sinteaza si transfer al realitatii sau fiintei proprii catre altii, principala lui functie a fost, este si va fi de instrument info creativ universal, de mediu informational care poate simula orice, se poate probabil modela si pe sine, ca info procedura generanta de info procedura descriptiva de procedura.

Cuvintele-sensuri din limbajele naturale nu diferentiaza forme, calitati, miscari,  sau relatii unicat, locale, cum am fi inclinati sa credem, prin extrema flexibilitate a intepretarilor de mesaj lingvistic. Fiecare ‘cuvant-sens’ preia in amplitudinea sa echivalanta enorma, familii de forme, de relatii, de miscari, de conditionari natruale sau comportamentale, absoarbe si comunica cu economie volume mari de informatie constructiva de reprezentare. Fiecare cuvant din limbajul natural indiferent de intervalul semnificant comunicant controleaza echivalant colectii de forme, relatii, calitati sau miscari similare. Fiecare cuvant prin sensuri flexibile, contractabile si expandabile, echivaleaza ‘module de realitate sau personalitate’ fiecare modul real sau individuant continand un set de variante fenomenale sau comportamentale, activabile prin acelasi operand semantic, prin performanta unificanta modal si interactiv a sensurilor limbajului natural.

Limbajul natural este unealta descriptiv interactiva cea mai supla, zonal simulabila, care  folosit inventiv identifica si rezolva concret sau generic-formal, toate nevoile omului. Prin limbaj omul construieste in sine un model propriu si il proiecteaza lingvistic in semeni, construieste modele semnatice ale semenilor si le suprapune modelelor de sine ale semenilor. Prn multi asamblare si suprapunere de modele personaizante proprii sau ale altora omul dezvolta constientizarea multipla in care individul se ia in posesie si ia in posesie si persoana semenilor, se constintizeaza constientizand personalizarile semenilor, constientizeaza pe ceilalti simuland si constientizand persoana sa.

Dezvoltarea si utilizarea sistematica a spatiului uneltelor materiale, initial fara energire activanta proprie, a adus in spectacolul social in rolul principal ‘omul creativ tehnologic’, individ cu dubla indemanare de proiectant si constructor si utilizator al uneltei pentru a satisface nevoi.

Creativul tehnologic poate imagina verosimil ce schimbari comunica un anume obiect cu o geometrie  si proprietati fizice cunoscute, cand I se plica diferite forte-energii, in ce fel transfera forma unealta specific manipulata fortele si energiile aplicate catre alte obiecte, ce efect cinetic sau reconfigurant de forma au miscarile uneltei in spatiul de utilizare. Efectele folositii uneltei sunt spectaculoase. Randamentul actiunii satisfiante creste, scade efortul fizic, creste calitatea produsului sau serviciului oferit de unealta. Uealta controleza calitatea realitatii, creaza valoare iar valoarea este energia metabolizabila in produs emotie pozitiva, cea mai dorita satisfactie.

Unealta este o fiinta insidioasa care se inflitreaza in personalitatea creatorului si utilizatorului, o modifica, devine parte din subiect, devine subiect-obiect, orienteaza intentia subiectului catre obiect, ofera scopuri, stabileste comportamente, atinge scopuri, produce valori, controleaza emotiv starile mintii, activeaza ‘sufletul’, cea mai valoroasa si oculta parte a fiintei spiritual materiale.

Unealta fizica controleaza corpul si mintea-intelectul, programeaza dinamaic realitatea si informational personalitatea, este personajul ocult care nu pare a fi costient dar ocupa si manipuleaza toate constientele, conditioneaza  momentan subiectivitatea, o proieteaza in viitorul imediat prin actiunea sistematica asupra uneltei care nu se termina niciodata.

Unelta modifica realitatea si individul, detrermina starile corpului si mintii, influenteaza masiv si limbajul, introduce sensuri noi, conexiuni precise intre sensuri, personalizeaza realtional natura, re-presonalizeaza persoana–unealta, conditioneaza senzorial si emotiv omul dependent de unealta si de consecintele aplicarii uneltei.

Unealta materiala cere un  model mental de unealta pentru a fi maniplata eficient, iar modelul mental de uneata devine o unealta distincta, unealta formala, care poate descrie si construi modele interne de unealta reala, poate utiliza modelele formale pentru a produce modele reale facand economie de materie prima si efort, marind randamentul proiectarii, producerii si optimizarii uneltei.

Prin unealta fizica omul se instaleaza intr-un micro interval de realitate optionala, isi focalizeaza campul observant, operant, utilizant si valorizant, inlatura imensa realitate inutila momentan din campul actiunii, foloseste numai zona fierbine in care actioneaza unealta. Cuplat la unealta forma-gest-concept, omul contracta lumea simtului extrasa din perceptie-reprezentare, o transforma in micro ambientul amenajat prin unealta, care il apara de diferiti agresori, ii daruie toate satisfactiile, dar il cupleaza cu agresiuni noi, mult mai puternice, mai dificil de controlat.

Unealta-tehnologia este o conditie a stiintei, a cunoasterii stintifice prin modele formale, cantitative de realitate.

Tehnologia este conditia realizarii experimentului si descopeirii prin experiement a unor variante de realitate inobservabile senzorial, experimemtul tehno stintific confirma sau infirma potentialul predictiv al modelele formale de realitate. Dar cunoasterea formala moderna influentaza enorm structura si functiile uneltelor actuale. Omul incompetent nu mai poate extrage functia din configuratia de frontiera a uneltei, care acunde o complexitate structurala si interactiva pe care omul tehnologic antic sau clasic ar deplasa-o in miracol, intr-o lume imposibila cauzal din punctul lor de vedere.

Dar si omul de stiinta actual este un tehnolog, un super thnolog rafinat care incearca si pare a reusi sa conceapa descopere acele micro parti ale uneltei materiale absolute, micro pasti cu forme-functii care in diferite conexiuni agrega foate macro formele, macro evenimentele si macro fiintele lumii materiale. Unealta microscopica material radianta explica totul, inclusiv felul in care poate fi construit material omul informational capabil sa construiasca tehnologia practica si formala universala, sursa a realitatii, principiu creativ al creatorului formal de realitate.

Omul tehnologic este sursa binelui prin amplificarea potentialului de satisfactie, este si expresia raului prin diversitatea agresivitatilor emergente din performantele uneltei. Incorect manipulata unealta materiala poate rani, este ‘arma’ care introduce forta dreptului si dreptul prin forta in spatiul societal, introduce agresivitatea si legiferarea agresivitatii ca mijloc satisfiant prin arma unealta.

Unelta fizica este conditia re constructiei si re cauzalizarii permanente a realitatii, ea sugereaza intrebari, cere si propune raspunsuri ea formuleaza intrebarile fundamentale: ‘ce, unde, cand, cum’, ce este, unde este, cum este, cum poate fi altfel?

CREATIVUL  ESTETIC

-Creativitatea umana s-a orientat in multe directii asistata de gest si limbaj, omul tehnologic a inceput sa fie concurat emotivant de omul spectacol, de tehnologul ‘estetic’ constructor unelte om, de exemplare construite mental, dotate cu calitati exagerate bune sau rele, personaje fictive dar si reale, necesare pentru a activa emotiv mai intens omul material, a il scoate din inertia monotoniei folosirii uneltei a il elibera in nelimitata diversitate avariantelor de sine construite imaginativ.

Creatorul antic de personaje a devenit popular, a inventat scena-viata si a adus viata in viata scenei, a simulat gestual, lingvistic si afectiv oamenii celebri ai momentului, a facut din mintea sa unealta absoluta care putea reconstitui verosimil orice individ, orice fapta, orice emotie,  a se proiecta mental in orice alta minte prin intermediul modelelor activ emotive de individ imaginat, dotat intentionat cu un exces de putere, generozitate, disponibilitate sau ostilitate, exces de emotie, toate puse la dispozitia mintii omului spectator consumatorul produselor tehnologului estet.

Tehnologul sufletului, povestitorul-actor antic a descopeit imaginat in care feluri poate fi omul oarecare cand este pus in contact cu semenul imaginat, fictiv dar verosimil, cat de flexibil devine rigidul om material legat de unealta materiala cand este decuplat de fiinta sa cotidiana de care s-a saturat si introdus activ si emotiv la alta persoana surprinzatoare prin ce face si ce simte. Actorul trecutului a decoperit in premiera ca poate face ce vrea cu spectatorul, iar spectatorul antic a descoperit si el ca isi poate schimba oricum persoana, daca accepta sa preia emotiv ca identitate proprie persoana actorului, sa intre si sa ramana in personaujul simulat de actor.

Probabil principala inventie a estetului antic, autor si actor, a fost folosirea individului imaginat ca standard superiri in spatiul cotidian, a fost proiectia de bine si rau alocate individului imaginar, in binele si raul omului autentic, a fost inlocuirea normelor din viata reala cu normele si morala scenei, concepute si propuse-impuse de estet. Cand binele si raul construite estetic au inceput sa aiba prioritate in raport cu raul-binele lumii in care este instalata scena si personajul estetic, a fost inversata in premiera relatia realitate catre fictiune, fictiunea devenins sursa realitatii, sursa personalitatii omului real. Prin supra emotia concurentiala personajul simulat estetic controleaza activitatea si emotivitatea omului real, devine personaj exemplar dorit, copiat si asumat ca identitate proprie de spectatorul ratacit pe scena, pierdut in ‘personalizarea marioneta’ a erolului scenei.

Creatorul de personaje si conflicte a folosit forta, abilitatea, curajul sau frica, ratiunea si sentimentul personajului intrat in actor,  pentru a alcatui-comunica mesajele preferate, a construi cele mai emotivante situatii ‘bune sau rele’, a folosit caracterele ‘comice, dramatice sau tragice fictive’, pozitive si negative, pentru a face din omul specator lipsit de pra multe puteri, omul zeu adus in lumea zeilor, posesor al pterii zeilor, prin generozitatea imaginatiei estetului. Actorul intrat in actorul zeu simte placerile sau deceptiile zeului actor cat timp admite sa fie si muritor-spectator si zeu actor nemuritor, admite sa particpe trup si suflet la spectacolul in care sunt conceputi, pusi in actiune si emotivati oamenii reali adusi prin faptele si emotiile supra umane in lumea zeilor, participanti la divin.

Actiunea buna si rea a creativului estet injecteaza in trupul societal nativ caractere ‘eroice’ pozitive sau negative de contrabanda, impune super-indivizi care prin puterile alocate, fictive dar preluate emotivant concurential ca posibile-necesare, amplifica cooperanta dar mai ale agresivitatea individuala si de grup, controleaza mental si afectiv omul disponibil, unealta scop a omului estetic.

OMUL  POLITIC

Tehnologul si estetul par personaje opuse prin actiuni si consecinte , prin obiectele asupra carora actioneaza, prin tehnologiile si rationamentele folosite, prin rezultate, dar emotiile inevitabil concorda, amandoi sunt creativi, au parte de succesele si deceptiile derivate din performanta proprie, amandoi ofera semenilor modele de realitate, actiune si personalitate.

Tehnologul face din natura cauza si sursa personalitatii, imagineaza forma-functie magica care miscata ingenios schimba natura, poate construi orice, poate construi la limita si constructorul de unealta impreuna cu toate abilitatile lui de a concepe, realiza, utiliza si aprecia unelte. Ca forma, unealta este parte a realitatii, ca actiune asupra uneltei este o parte a celui care o manipuleaza, este gest corp si gest minte. Ca efect unealta este ratiune si emotie, satisfactie sau deceptie, sursa a placerii sau suferintei. Unealta impune miscari fizice si mentale ritual-repetitive, personalizeaza din exterior, indica si rezolva scopuri, proiecteaza umul in exterioritate, aduce individul in acord-conflict cu lumea fenomenala, aparent externa, cu fiintele materiale apartinand acestei realitati.

Estetul se indreapta in alta directie pentru a personaliza, el apeleaza la resursele emotivante nelimitate ale omului spiritual, la capacitatea lui de a se re-presonaliza, de a cauta si gasi in sine sau in semeni prototipurile omului ideal, capabil sa atinga libertatea abstracta, sa isi construiasca fiinta pe care o vrea, lumea pe care o vrea, starile proprii pe care le vrea, sa cucereasca lumea ideala si persoana ideala, fara interdictii, fara limite, fara defecte. Prin personajele propuse care au emotiile pozitive si negative maximale, sunt expresii ale succesului sau esecului absolut, estetul prelucreaaza fiinta umana prin emotie, din interior, ii propune alternative individualizante supra emotivabile, ii indica calea catre alte variante de subiectivitate, ii pune la dispozitie exemplarele optime, cele mai evoluate emotiv, posesoarele ale binelui sau raului in intensitatea maxima, le face capabile de orice, posesoare ale oricaror valori.

Prin fuziunea intre tehnolog si estet apare omul complet, absolut, ‘omul politic’ cel care stapaneste natura prin limbajul energo informational aplicat uneltei, controleaza si omul de orice fel prin limbajul emotiei, prin actiune emotivant personalizanta. Omul politic, ipotetica fuziune intre tehnolog si estet, nu actioneaza pe scena spectacol, nu imagineaza specimene excesive de act emotie, cu care spectatorul se identifica sau nu pe durata spectacolului, el concepe tipuri de persoana cotidiana, necesara , obligatorie. Omul politic vrea sa faca din fiecare spectator un actor permanent, sa compuna si aloce roluri perfecte iar prin perfectiune obligatorii fiecarui individ, sa faca din societate spectacolul integral in care joaca toti,  al carui autor, regizor si actor in rol principal este el, cel care stie sa faca cele mai bune exemplare de om, care imagineaza cele mai bune actiuni, care ofera cele mai bune recompense si declanseaza satisfactiile emotii maxime sau cele mai mari posibile prin actiunile optime inventate de el, sau inventate de altii dar omologate si socializate prin autoritatea lui.

Omul politic este un personaj vechi de milenii, la fel de vechi ca tehnologul sau estetul, orice tehnolog inteligent si lacom a vrut si inca vrea sa manipuleze emotiv semenii, sa vand mai multe unelte si servicii sa castige mai mult, orice estet de succes a vrut si inca vrea sa prelungeasca si extinda nelimitat propriu spectacol, sa aduca in scena mintii sale toti spectatorii si sa ii manipuleze cum vrea, sa se bucure si el de potentialul creativ-lucrativ al celor cuceriti emotiv de fictiunile mintii lui.

Omul politic pretinde ca stie sa faca oameni, dar nu oameni fictivi capabili de orice doar rostind cuvinte, personajele omului politic sunt reale, posesoare de acte si emotii autentice, jucand diferite roluri pe scena viata, cooperand sau agresand efectiv, producand satisfactii si suferinte autentice.

Politicianul in varianta metafizica este omul universal, este tehnolog, cunoaste realitatea, stie cum sa faca unealta, cum sa alcatuiasca actiunea optim utilizanta de unealta. Este si estet, stie si cum sa faca unealta om activ-emotiv optim, capabil sa faca sau foloseasca o diversitate de valori, sa aibe parte de o multime de emotii particulare dar sa nu fie niciodata liber, sa depinda permanent intelectiv-emotiv de el, de persoana cauza. Metaforic, poate si metafizic, politicianul este persoana protetica, completa, este sumum al tuturor variantelor de subiectivitate creativa sau dependenta, este supra omul global care se scindeaza nelimitat in oameni creativi sau comuni, aliati si dusmani, prin actul legiferant creativ politic. Personajele locale asamblate si manipulate legiferant de omul politic sunt numai parti din persoana lui, sunt imprumuturi zonale din fiinta lui universala, care se fragmenteaza nelimitat, se daruie sacrificial celorlalti pentru a ii personaliza corect, a le atribui roluri om-actiune-emotie exemplare, a le comunica o individualitate limitata dar necesara, corespondenta partii din supra individualitatea politicianului pe are o imita. Politicianul metafizic, cu care unii politicieni reali vor sa semene, poseda sau sau pretinde ca poseda in super identitatea lui in acord global de sine, toate variantele de persoana comunitara particulara, toate identitatile specializat individualizate, toate actele si emotiile oamenilor asamblati si controlati politic. Omul politic poseda in fiinta sa orice libertate si orice constrangere, el elibereaza sau refuza primirea libertatilor locale specializate, compatibile cu oamenii distinct dar limitati creativ, necesar dependenti de creatorul universal, de omul politic.

Politicianul propune fiecarui om trecut prin tehnologia sa represonalizanta rolul perfect, indica fiecaruia ce trebuie sa faca sa doar sa aprobe orice act politic fara nici o indoiala sau critica interna, sa fie de acord rational si emotiv cu orice vrea politicianul sa faca el oamenilor, pentru ca toti sa fie in cea mai mare masura fericiti, sau cel putin sa aiba parte de nefericirea minima, de cea mai mica nenorocire-suferinta, care de fapt este cea mai mare satisfactie.

Politicianul inca de la inceput a incercat sa contruiasca si argumeteze discursiv modele calitative, mai tarziu normative de individ cooperabil sau conflictuabil conditionabil societal, manipulabil politic.

Omul politic antic a introdus in premiera programul socio personalizant, distribuitor de roluri-actiuni obligatorii in viata cetatii, a facut din orice om un cetatean angajat-responsabil, un actor-spectator cu rol dedicat, a legiferat modele de indivizi standard cu actiuni incadrabile in intervale, cu sisteme valorizante si valori-recompense standardizate, eventual si emotii standard derivate din personalizarile impuse. Dar sa nu privim excesiv critic actul politic, sa il concepem si evaluam numai ca act super represiv, inhibant al iluzoriei libertati principial nelimitate proprii oricarei fiinte constiente. Omul real, material, este liber in concept dar neliber prin substanta-energie, neliber prin fiinta morfologica si functionala, orice fiziologie functie fiind o alocare de micro libertate-satisfactie si o restrictie a unui ansamblu de macro libertati determinante ale conditiilor existentei-necesitatii nevoii- satifactiei. Libertatea prin substanta este sistematic inferiora ca rang libertatii prin concept care la randul ei pare inferioara libertatii prin emotie care nu cere rationament pentru a rezolva orice scop si a darui orice putere. Dar libertatea prin substanta oricat de limitata este efectiva, pe cand libertatea prin concept oricat de extinsa este imaginara, este valabila numai in spatiul mintii, este libertatea-restrictia modelului mental de realitate sau personalitate pe care individul il face folosind ce stie si ce nu stie ca materie prima.

Libertatea prin intelect elibereaza formal in spatiul formei concept, formei ideie perfecta si alocanta de perfectiune structurala si functionala, dar se depreciaza si limiteaza imediat ce lumea din intelect se intersecteaza cu realitatea care isi impune formele si conditiile si celui mai putermic intelect material.

Daca esti obligat sa faci ceva pentru a exista-supravietui, daca actionand in colectiv trebuie sa tii permanent seama de actiunea semenului, daca semenul mai puternic fizic sau mental iti comanda sau domina actiunea, diferenta intre a face prin alegeri proprii de actiune-persoana sau prin alegerea de actiune facuta de altul in numele tau, este minima, ea dispare daca efectul actiunii este satisfactia. Daca efectul actiunii rezolva nevoi, declanseaza o placere, comunica o libertate momentana, o cantitate de libertate, atunci alegerea de act persoana proprie prin altul coincide cu alegerea prin fiinta proprie, iar individul controlat personalizant din afara are impresia ca se auto personalizeaza, emotia concurentiala asumata fiind criteriul auto personalizant cel mai activ, mai convingator.

Realizare majora a omului politic antic a fost formularea precisa de reglementari obligatorii intre actiunile personale si cele colective, traduse in norme-legi, in specificari socio operante, macro interactive, carora trebuie sa li se supuna orice individ, intreaga colectivitate.

Legea este o permisivitate si o interdictie, ea aloca libertatea de a face ceva si inlatura libertatea actelor gratuite sau opuse, garanteaza o libertate actiune-recompensa, refuza libertatile care neaga legea si recompensa, neaga contextul coordonant politic, cauta alternative, exploreaza noi variante de individ.

-Omul liber legalizat primeste sistematic indicatii despre ce si cum sa faca, ce, cum si cand sa simta, este mereu ocupat-individualizat mai ales emotiv prin altii, prin deciziile de actiune-recompensa ale altora.

Politicianul probabil asistat inca de la inceput de tehnolog si estet pe care nu ii poate niciodata inlocui sau controla emotiv in totalitate, nici ignora fara degradarea sau prabusirea esafodajului de nome-legi, stabileste actiuni si recompense prin tehnolog si estet, prin oferta creativa specifica a fiecaruia. Omul dependent, slab creativ cu o contributie modesta la amplitudinea satisfianta disponibila depinde de creativi, dar recompensa pentru lipsa proprie de creativitate, pentru imitarea celor creativi, este relativ modesta, proportionala cu non creativitatea lui, cu masura impunerii politice de actiune-satisfactie.

Omul politic a declarat si inca declara ca va face din toti indivizii colectivitatii-societatii pe care o conduce sau o va conduce ‘prototipuri de uman’, va concepe roluri-actiuni si relatii intre roluri care vor da fiecarui om maxima performanta creativa-productiva si satisfianta, va minimiza suferinta medie folosind optim toate resursele momentan disponibile, va marii sistematic randamentul creativ al fiecarui cetatean si amplifica continuu mijloacele satisfiante colective. Realemente asa ceva se intampla in unele societati dar datoria creativitatii stintifice, tehnologice si estetice nu celei politice, a carei creativitate se exprima optim decizional, prin optiune macrosocietala de orientare catre cunoastere sau ignoranta, prin eliberarea sau conditionarea normativa a mintilor indivizilor super creativi.

Omul politic cauta sau ar trebui sa caute metode de a cupla optim interactiv, orizontal si vertical specialistii disponibili, de a stabili, produce si activa operant noi tipuri de specialisti si specializari prin care poate realiza sau pretinde ca va realiza binele maxim colectiv, a aloca emotia pozitiva maxima fiecarui cetatean responsabil, a diminua sau inlatura nemultimirile si tensiunile conflictuale, surse de incertitudine, frica, revolta, agresivitate.

Evident omul politic avea si inca are cel mai complicat si important rol in regizarea si intretinerea spectacolului social, el trebuie sa conceapa ajutat de specialisti, sau sa aleaga specialistii cei mai competenti care il pot asista in proiectarea unui agregat social care satisface optim fara efecte agresante incontrolabile.

Prin potentilul de a aduce noutatea, de a re construi, re explica si relegitima, mereu diferit lumea si persoana, a re proiecta, produce si oferi valoarea, a modifica sistematic mijloacele generante si alocante de valori, creativii de toate felurile sunt surse ale binelui si raului propriu sau binelui si raului colectiv, sunt surse de satisfactii si suferinte.

EFECTELE  CREATIVITATII  INTEGRATE  POLITIC

Principalul factor al raului si binelui mediu, socializat, a fost producerea, cuantificarea normativa si distribuirea valorii, a factorului specific satisfiant, conditie a intretinerii si amplificarii diferitelor performante creativ-satisfiante ale individului.

Cand tehnologul si estetul au inceput sa cuantifice calitativ iar prin calitate valoric, produsele abilitatii lor, cand omul politic a integrat calitatea valoare in reteaua normativa colectiva ca vector recompensa a actiunii individului, au intrat in scena ‘binele si raul’ prin individ, prin principiile tehno estetice, principii creative dependente de om care tiind catre absolutizare, care par a nu ai depinde de om, de nici un om sau colectivitate, pe masura ce performantele tehno estetice cresc.

Cand valoarea s-a socializat-legiferat, a devenit colectiva, omogen evaluata, dar ne omogen distribuita, cand ascuns sau legitimat de sistemul normativ, omul politic a fixat ierarhia rolurilor creatorilor si consumatorilor de valori, societatea a devenit o piata a producerii, circulatiei, negocierii concurentiale si accesului la valori, dar si o arena de cooperare si confruntare intre cei care se lupta pentru producerea si introducerea cat mai rapida in consum a fluxurilor de calitati valori produse tehno estetic.

Orice obiect-calitate care poate satisface cumva primeste in spatiul social o valoare standardizata, valabila pentru toti, iar consumarea emotivanta a valorii standar dezvolta emotia standard, emotia comunitara, diferita de a semenului prin sursa, similara prin manifestare, prin imboldul continuarii cursei posesiei valorii preferate. Prin combustia emotivant-personalizanta a valoarii, tehnologul si estetul devin cauzele fundamentala ale tuturor recompenselor, tuturor initiativelor satisfiante, iar omul politic devine cauza medianta, vectorul si criteriul normativ, legic permisiv sau interdictiv la fundamente, la valorile produse de creativi.

Odata instalata ca parametru socio personalizant valoarea-emotie a declansat, orienta si intretinut ‘lacomia competitiva’ creativa de valori, a activat ‘lacomia posesiva’, emotiv metabilizanta de valori, a instalat super complexul camp atractor-repulsor macro social, imprevizibil fluctuant, orientat catre proiectarea, realizarea si distribuirea optima a valorii in toate variantele, a accesului cat mai rapid la pachetul de satisfactii ale momentului, cele mai apreciate de omul societal, creativ sau disponibil. Omul lacom creativ-productiv incearca sa faca cat mai mult, sa foloseasca legal sau ilegal creativitatea semenilor, sa atenueze sau inlature competitia, sa foloseasca difeite feluri de agresiune pentru a invinge adversarii creativi, sa instaleze conflicte intre adversarii creativi si consumatorii de vlori. Lacomul posesiv cauta cele mai scurte si simple trasee activ recuperante care duc la posesia obiectului valoare dorit, la consumul si metabolozarea emotivanta cea mai intensa si indelungata a valorii. Evident cele mai directe si usoare traiectorii societale de posesie si consum emotivant al valorii sunt cele infractionale, cele care produc ‘acte rele’ si induc emotii perverse, ilegitime, prin preluare-posesie agresiva, ne-legala, a valorii scop.

Lacomia competitiv concurentiala agresiva producatoare si consumanta de valori este sursa contractului social, cooperant si conflictual, a binelui si raului colectiv. Lacomia de a face cat mai multe, cat mai mult din fiecare specie valoare, sau a avea cat mai multe si mai mult din fiecare valoare activeaza in fiecare individ un gradient de competitivitate-agresivitate permanenta, distorsioneaza creativ si posesiv spatiul societal, degradeaza moral, confuzioneaza valoric moral individul si colectivitatea. Pentru a controla pe cat posibil efectele lacomiei si agresiunii individuale si colective omul politic este obligat sa desprinda o parte din indivizi de efortul colectiv satisfiant de nevoi, sa inlature legal responsabilitatea unor indivizi de a produce valori si sa ii faca paznici ai producerii si distributiei legale a valorilor, paznici ai creatorilor, ai proiectelor de valori, a valorilor in circulatie sau in posesie.

Pe masura ce performanta uneltelor s-a amplificat si diversificat, au ntrar in circulatie fluxuri enorme, extrem de diverse de valori, iar societatea s-a transformat intr-o imensa piata de schimb al valorilor emotii de toate felurile, dar si intr-un global camp de lupta, unde fiecare concureaza si agreseaza pe fiecare cu prorpia creatie, camp al competitiei personalizante, unde fiecare vrea sa sisi impuna prin valoarea creata propria personalitate, sa comunice tuturor varianta personala de lacomie.

Creatorul tehnolog si cultural in fuziune imaginanta duc la limita si performantele creative si cele de posesie a valorilor, stimuleaza excesul de producere a mijloacelor satisfactiei, a intensitatii emotiei, a personalizarii prin valoare.

Societatea moderna piata cretiei, circulatiei si distrugerii valorii, a introdus standarde maximal creative si maximal posesiv-emotivante de valori, depasind si puterea creativa si nevoile omului mediu, dar a pretins ca ele sunt accesibile si necesare tuturor sau majoritatii, pentru a impinge cat mai departe creatia de valori, difuzia valorilor si consumul, a aduce la maxim efortul accesului la valori, a posesiei si metabolizarii emotivant personalizante cat mai intense prin valoare. Excesul de forme functii duce la o explozie a emotiei producatorului si cumparatorului consumator, emotia productiva si cea posesiva par a incepe sa domine emotia creatoare, iar principalul scop al individului, principalul fundament auto personalizant incepe sa fie producerea si posesia-consumul nu creatia de proiect valoare.

Vrem sa subliniem ca oferta, acceptarea valorilor, cuantificarea lor, accesarea, metabolizarea emotivanta a valorii comunica omului o necesitate profunda a fiintei sale, un scop fundamental al vietii, o legitimitate a existentei convingatoare si permanenta. Valoarea ofera cea mai sigura si comuna baza de personalizare, obiectul-serviciu fiind sistematic a dispozitie invitand sa iei contact cu el, si sa il aduci in spatiul preferintelor valori necesare corpului sau minti, sa il transformi in organ extern prin materie si organ intern prin functie emotie, sa nu mai poti exista in echilibru si acord intern, sufletesc,  fara forma-valoare.

Necesitatea intrinseca, absoluta, a ‘subiectivarii prin-valoare’ duce la necesitatea absoluta a posesiei obiectului sau fiintei investita cu valoare, iar necesitatea imperativa a posesiei ‘fiintei valoare’ determina alcatuirea, declansarea si intretinerea unor ‘comportamente ciclic ritual personalizante, sistematic orientate catre realizarea si captarea prin act de fiinta-valoare.

Intretinerea permanenta a comportamentului orientat catre cucerirea si posesia valorii generante de energie concret eliberanta duce la o auto legitimare creativa si preluanata de valoare, la acea auto personalizare activ-emotiva optima care se sacrifica valorii-emotiei, isi daruie toate resursele personalizante fizice si mentale pentru a construi si intretine activa o arhitectura sociala auto subiectivanta prin valoare, prin introducere, posesie si consum de valoare.

Stabilind necesitatea de sine-persoana prin identificare cu ‘obiectele-funcii sau persoanele valori’ care satisfac cumva iar prin satisfactie legitimeaza profund, la limita ‘absolut’, omul in cautare de ‘eu legitim prin maxima valoare-emotie’ isi proiecteaza-asuma acea varianta a lumii, a individualizarii proprii, a semenilor, a societatii, unde el este centrul valorii sau apartine zonei valorice centrale, in jurul careia graviteaza toate vointele, actiunile, rezultatele, toate proiectele de valori si toate valorile controlante de emotii. In universul centrat pe obiect-subiect-valoare, forma si serviciul se legitimeaza si legitimieaza prin intensitatea emotivanta a realizarii posesie, superioara  performantei rezolvante de nevoi a obiectului sau omului obiect care trece pe planul doi. Vrem sa avem obicte nu pentru ca avem nevoie de ele ci pentru ca ele au nevoie de noi, ele vor aparent sa intre in fiinta noastra, sa faca parte din cel care suntem, formele servicii sunt tot mai asemenantoare fiintei noastre prin haloul emotivant care le inconjoara si umanizeaza subtil.

Obiectul cu valoare capata necesitate, perfectiune, legitimitate absoluta prin impulsul incontrolabil de posesie, iar posesorul maximei necesitati prin atractorul valoare se situeaza in centrul sistemului solar valoric, iradiaza valoare, recupereaza in totalitate si metabolizeaza complet radiatia valoare , principiul emotivant-personalizant principal, unicat.

Ratacita in labirintul proiectarii producerii si consumarii valori creativitatea umana fluctueaza pe diferite perioade de timp, atinge punctul maxim cand concepe-impune-instaleaza proiecte de forme- functii noi, introduce sisteme estetic evaluante noi, valori noi, propune variante valoric emotivant personalizante premiera. Creativitatea tehnologica si estetica stagneaza sau treneaza cand criteriile alocante de valori sunt stabile, impun cicluri rutiniere de producere si consum-satisfacere, dminuand satisfactia.

Prin auto-legitimare bazata pe valoare-emotie omul se consolideaza individualizant dar si dinamiteaza din interior.

Se consolideaza-stabilizeaza prin introducerea ciclicitatii actiunii si recompensei, prin rutina productiv si recuperant personalizanta care refuza excursiile in necunoscutul act ratiune-act imaginatie, unde mai sunt inca multe variante de persoana cunoscatoare si afectiva pot fi concepute, cucerite, omologate-standardizate societal si folosite ca scopuri individualizante bazate in continuare pe inventia si absorbtia de valoare.

Se dinamiteaza prin inchiderea orizontului creativ re-personalizant, prin acea identitate de sine stabila, care ignora mecanismul info auto subiectivant, care prefera ‘omul care se vrea omul-produs’, nu omul producator de ‘om-produs’. Prin autolegitimarea emotivanta omul vrea sa guste si consume intregul fruct om dar nu vrea sa stie ce inseamna sa fi om, cum arata un proiect de om, ce valoare are proiectul om in comparatie cu proiectul tuturor obiectelor-functii cu valoare, obiecte-subiect care inchid omul in carcasa umanizarii prin ceva strain umanului.

Cand fiecare om vrea sa semene cu opera-valoare dar nu si cu autorul-creator al operei, societatea stagneaza creativ, creatorul tehno estetic isi pierde legitimitatea individuanta din exterior prin preferinta semenilor pentru calitatea opera in dauna calitatii creatorului  de opera. O pierde si din interior cand opera care invearca sa sparga un sistem de valori, sa introduca alt tip de personalizare, nu capata aderenta valorica la mintile semenilor, nu are valoare colectiva, nu exista in colectivitate, scotand din existenta colectiva si autorul operei, lipsindu-l de persoana cu valoare, facand din creator o povara culturala si extetica, o fiinta desueta care se lupta sa ajunga in viitorul pe care toti il refuza.

Emotia rutiniera a producatorului consumator aloca o oculta dar intensa necesitate-autenticitate a fiintei proprii, a tuturor ritualurilor de productie, oferta, consum de obiect-valoare, iar acest super-esafodaj social de ritualuri ‘act-produs, act-valoare, act-emotie, personalizare legitima prin energia emotie’, transforma individul inchis in valoare intr-un automat productiv consumativ rutinier, intr-o forma-fiinta constient-inconstienta, care actioneaza cu toate mijloacele fizice, rationale si estetice, pentru conceperea, realizarea, cucerirea, posesia si consumul persoanei innecate in valoare.

Necesitatea acelei variante a realitatii si individualitatii care ofera diversitatea maxima a valorilor cu suport, duce constient sau nu la acea concepere, instalare si asumare de ‘personalitate obiect- functie, omologabila prin obiectul-functie, legitimata prin intensitatea emotiei comunicante de folosirea functiei sau numai de posesia si admirarea emotivanta a formei-functiei devenita parte necesara a persoanei.

Personalizarea prin valoare, prin produs, prin efect, prin post personalizare, ignora dimensiunea persoanei ca sursa a conditiilor posibilitatii valorii, cum se exprima filozoful. Omul alimentat cu valoare se ignora ca valoare alocanta si refuzanta de valori, ca meta valoare anterioara valorii, apriorica raportat la valoare, neconditionata de valoarea efect. Dar prin ignorare personalitatii privita ca super-functie creatoare de functii si emotii prin functii, valoarea externa, se interiorizeaza, este cauza a persoanei, este singura sursa a omului care se cauta si se gaseste in imaginarea, conceptualizarea, materializarea si metabolizarea energo subiectivanta a valorii.

Este inutil sa amintim sirul neintrerupt de aliante si adversitati, de cooperari si conflicte intre grupurile umane proiectate pe ecranul timp, manipulate subiectivant-emotivant prin decizii ‘politice fundamentate pe valori fundamentale, pe valorle care fiinteaza si fixeaza fiinta in afara fiintei, fundamente personalizante legitimate prin producerea, comunicarea si consumarea valorii externe, ‘neparticipanta la individ’, care se lupta sa intre in individ, sa il cucereasca si populeze si paradoxal isi atinge scopul.

Omul, antic, clasic si modern in identitate sau conflict de identitate se orienteaza competitiv creativ, competitiv posesiv in acea  auto legitimare de sine universala unde ‘nimic din ce este omenesc, din omul act-emotie, din potentialul transferabil in actual emotie, nu trebuie sa ii fie strain’.

EMOTIA  DIRECTOARE

Pe langa dobandirea acelei cunoasteri naturale, ‘cauzal fenomenale’ teoretice si practice, care permite omului sa anticipeze unele procese naturale, sa faca unelte capabile sa proceseze-transforme substanta si energia intr- o diversitate de bunuri si servicii-valori care satisfac orice nevoie sau capriciu, omul a mai descoperit acea cunoastere de sine emotivanta, care ii arata cum sa procedeze pentru a provoca, atribui, dirija si controla emotii de orice fel, mai putin emotii creative. Prin emotie concurentiala se pot difuza si intretine acele actiuni-valori care duc la diferite configuratii individuale si socio-interactive, la diferite tipuri de comportament individual sau de grup, cooperant sau agresiv.

Putem caracteriza emotia ca vector formator-stabilizator sau dezagregant de personalitate, ca supra energie psihica care amplifica energia fizica si cea intelectiva consumabile intr-o exprimare duala, de acord cu sine de conflict cu sine. Acordul cu sine al individului duce la apreciere-necesitate-conformitate-supunere, dezacordul declanseaza refuz de identitate, depreciere, devalorizare, revolta a individului impotriva sa, impotriva semenilor, a socetatii. Stabilirea necesitatii de sine sau deprecierii, prin creatia sau posesia valorii se aplica omului disponibil sau creativului profesionist.

Calitatea si diversitatea valorilor rezolvante de nevoi reflecta masura cunoasterii tehnologice-stintifice-estetizante a realitatii, iar intensitatea si diversitatea emotiei da calitatii cunoasterii, da valoare cunoscatorului, omului care intelege calitativ sau formal natura externa sau natura umana, o poate schimba prin acte spontane dar mai ales prin legea naturala, lege imperativa, necesara, pe care nici un om nu o poate ocoli sau controla. Legea naturala a fost constient sau nu, luata ca exemplu pentru proiectarea, instalarea si rspectarea legii societale, care aparand prin om si pentru om, nu mai este imperativa, poate fi incalcata sau controlata legal ori ilegal.

Omul este o fiinta complexa, senzorial-senzuala, afectiva si rationala. Rationalitatea daruie individului posibilitatea de a actiona oricum, a concepe, argumenta, declansa, intretine, finaliza si aprecia conform unor standarde, diferite tipuri de interactii corporale si mentale, a analiza critic orice initiativa si consecinta, a adapta natura nevoilor sale, sau a adapta fiinta proprie schimbarilor impredictibile si incontrolabile ale naturii.

Omul transforma lumea pentru a se conseva sau schimba pe sine, pentru a asambla si pastra functionala o personalitate care ii ofera potential optim creativ si emotivant, dar se transforma pe sine pentru a putea conserva lumea care il conserva sau a ajunge la acea realitate diferita care ofera mai mult prin ea insasi, prin noile ei legi, cauze si efecte, prin noua lui identitate-persoana emergenta din noile legi, identitate mai puternica si performanta legic interactiv, legic auto subiectivant.

Rationalitatea este si probabil va fi in orice viitor instrumentul conceperii, declansarii, intretinerii sau intreruperii oricarui act satisfiant, competitiv sau conflictual, este unealta investigant-argumentanta absoluta care insotita de imaginatie face permanent expeditii in imposibil. Emotia are si ea un rol la fel de importanta, ea este vehiculul care deplaseaza omul in realitatea calitate sau intre variante de realitati-calitati-valori, este unealta estetica universala instalanta si argumentanta a valorii, este meta valoarea absoluta, este tehnologia care extrage toata energia din realitatea valoare, ofera maxima legitimare individualizanta, ofera si cele mai conflictuale variante de personalitate.

Emotia este actiunea care valorifica-consuma ratiunea si imaginatia, orienteaza si fixeaza omul intr-o varianta de creator de lume, creator de valoare necesara, creator de individualizare necesara, sustinuta prin valoare. Emotia determina si desprinderea de valoare, de orice valoare atuci cand valoarea instalata in persoana, devenita ‘constienta de sine’ agreseaza persoana ir prin persoana agreseaza emotia, contesta personalitatea, contestasistemele de valori, dezvolta personalizari opozabile prin sistemele alocante de valori. Opozitiile calitative sau formale, argumentante intre socio sistemele valorizante declanseaza, conflicte sociale pasmice sau violente, polarizeaza colectivitatile, introduc antagonisme negociabile sau ireconciliabile in spatiile producerii, cuantificarii, accesarii si metabolizarii valorii.

Conventional putem distinge tipuri de emotii:

-Emotia ‘implicanta’ da motivatie actiunii,

-Emotia realizanta ajuta la depasirea obstacolelor, finalizeaza actiunea si culege roadele,  da o masura efectului si autorului efectelor valori.

-Emotia aprecianta accepta respinde efectul actiunii, omlogheaza variante de ambient, de obiect-produs, de subiect, de colectivitate. Emotia aprecianta introduce sau extrage necesitatea din orice act uman, din orice rezultat al exersarii actului, ea alege-justifica, sustine, sau refuza-inlatura variante de realitate, personalitate, colectivitate, societate. identificam tot conventional emotii apreciante ‘fenomenante, individualizante, comunizante, local sau global socializante, fiecare avand sub control o parte din totalitatea om-natura-societate, fiecare instaland o necesitate si ciclicitatea creativa si satisfianta.

Emotia fenomenanta da o necesitate oculta sau deschisa naturii, o face partener de dialog, cauza fundamentala si criteriul legitimant principal al personalitatii,

-Emotia personalizanta propune-fixeaza individualizarea optima prin actiunea necesara si calitatea maxima a valorilor extrase,

Emotia colectiv aprecianta caracterizeaza relatia atractiv repulsiva a individului cu semenii, marura integrarii sau izolarii individuui imersat in fluiditatea socio personalizanta. Emotia socio aprecianta sau deprecinata stabileste relatii intre om si colectivitate, intre colectivitati, agrega si activeaza grupurile de actiune-creatie-consum, confirma sau infirma scopuri individuale si comune, legifereaza valori comune, optiuni auto si inter-prersonalizante comune.

Emotia socializanta da individului o masura a necesitatii mediului social, calitatii actului tehnologic- economic, estetic, politic…, evalueaza negativ sau pozitiv normele si relatiile politice, performantele macro creative ale grupurilor, apreciaza sau contesta rezultatele. Prin emotie ca masura universala aplicata siesi si semenilor, omul comunitar isi stabileste coordonatele individuante, nivelul calitatii actelor, corectitudinea recompensei, stabileste aliante si adversitati in socio spatiul local, le extinde la scara sociala sau globala, se pune in acord sau conflict cu parti de societate, cu legile societatii care il include, cu alte societati, cu intreaga cmunitate.

Emotia pare a fi factorul supra decizional ocult-confirmant-infirmant de optiune a fiintei externe sau interne, ea da verosimilitate-necesitate realitatii, subiectivitatii, colectivitatii. Emotia este si vectorul distructiv principal, ea neaga valorile, neaga criteriile alocarii valorii, neaga personalitatile legate de animite valoari , de orice valoare. Cand in individ se destrama toate sistemele alocante de valori, cand valorile isi pierd fundamentul, cand nu mai emotiveaza sau nu mai legitimeaza emotiile, rezultatul este dereglarea rationala si emotiva temporala sau ireversibila a personalitatii, fundamentate sau negate prin valoare-emotie.

Eul dual, creativ-ofertant si receptiv-apreciant-emotivant, se afla in acord cand ofera satureaza sau intrece asteptarile, intra in conflict cand oferta contesta asteptarile, cand neaga insasi fundamentul alocant de valori care legitimeaza asteptarile, cand contrazice preferintele emotivante ale eului consumator.

-Emotia refuzanta de valoare determina creativul sa se nege pe sine, sa isi nege opera, sa caute alta varianta creativa, sa renunte temporal sau ireversibil la creativitate, sa intre in rutina producatoare, sau posesoare si consumatoare de valori.

Emotia refuzanta a omului disponibil, efect al opozitiei intre oferta si asteptare de oferta duce  de regula la conflict local sau extins intre indivizi, la contestarea reciproca a personalitatii.

Lumile ‘premiera ’asamblate de creatorul tehnologic, estetic, politic initial amplifica potentialul implicarii, explicarii, legitimarii fiintei din exterior si interior, amplifica controlul realitatii dar si al individului, introduc metode noi tehno productive, cultural estetice, ofera criterii analitic evaluante, schimba ierahiile sociale, schimba accesele la macro decizia politica, schimba tehnicile de decizie, schimba criteriile de apreciere a raului si binelui, diversifica raul si binele, introduc noi libertari, contesta sau inlatura alte libertati.

Ne putem intreba daca rationalitatea inteleasa ca o info-functie formal analizanta si corlanta, modelant explicativa si predictiva, demonstranta de posibil-imposibil momentan, este cauza emotiei sau este o consecinta a emotiei, privita ca o super cauza oculta care actioneaza asgregant dezagregant in realitatea sociala.

EMOTIA CREATOARE

Presupunem la modul fictiv ca emotia este sau ar putea fi si sursa cunoasterii omului, ca realitatea insasi poate fi privita ca o supra retea de campuri emotivante in care omul circula inconstient pe directii predeterminate, emotia il ghideaza nu numai in aprecierea efectelor oricarei actiunii dar si in conceperea structurii oricaror actiunii, controleaza ratiunea, da o masura ratiunii prin rezultate, da si o masura anticipant evaluanta a ratiunii privita ca reflectare operanta a legitatii din realitate.

Ratiunea poate fi caracterizata ca un meta model asamblant al tuturor info modelelor legilor realitatii,legi material interactive transpozabile rational-imaginant in legi calitative sau formale semantice, in instrumente ale actiunii omului rational in realitate, ale anticiparii starilor realitatii, ale deplasarii intelective in viitor.

Putem merge mai departe cu fantezia facand ipoteza ca imaginatia si ratiunea individului creativ sunt orientate catre problematizant si rezolutiv de mesaje emotivante externe, difuzate de realitate, mesaje care confirma sau infirma un un proiect, o ipoteza de lege realitate, de alcatuire personalitate, de legiferare in colectivitate. Emotia este o conditie personalizanta dar si o super cauza naturala, un citeriu structural interactiv al realitatii perceptibil de om emotivant, un indice de pozitionare al omului in lumea sa obscur dar mereu activ, care indica o identitate sau opozitie spontana a individului cu fiinta sa, cu intreaga fiinta realitate.

Rational consideram Ratiunea asistata de Imaginatie, drept unealta analitic-sintetizanta, integrant-unificanta optima, instrumentul formal interogant-rezolvant optim, cauza diferitelor configuratii functionale, iar emotia numai beneficiarul realizarilor ratiunii, cuatificatorul subiectiv apreciant si depreciant al efectelor ratiunii.

Dar putem inversa raportul considerand emotia ca vector creativ principal, ca o conditie a functionarii ratiunii si imaginatiei, a posibilitatii descoperirii, aplicarii si valorizarii oricarei ratiuni-realizari umane.

Emotia poate fi ipotetic o superfunctie investiganta si evaluanta fundamentala care dezvolta in mintea individului retele conditionante, corelante  si cuplante de conditii, pe care ratiunea si imaginatia circula inconstient, alegand si parcurgand rational sau nu, diferite trasee procedurale, realizand ceva sau doar incercand dar acumuland progresiv rationalitate prin emotia ocult conducatoare, care aloca sau refuza necesitate, dependent de scopul creativ urmarit, de pozitia si directia circulant-operanta in reteaua emotivant orientanta si calificanta.

Ipotetic fictiv Emotia declanseaza, activeaza, evalueaza, omologheaza ca necesare, toate initiativele individului, toate strategiile gestuale si intelective, calitative sau cantitative, toate criteriile operante si estetic evaluante.

Emotia initiaza si intretine identitatea sau conflictul de sine in orice individ, are rolul principal in actul creativ, ea confirma subtil prin nuanta intens emotivanta confirmanta sau neganta, daca mintea in cautare de noutate specifica a a gasit intrebarea potrivita, daca e pe cala sa propuna si raspunsul corect, sau dimpotriva daca se rataceste in confuz, irational, haotic.

Puntem fictiv presupune ca Emotia nu ratiunea conduce mintea in orice act creativ semnificativ, ea stabileste strategiile imaginante si rationant constructive, ea le mixeaza coerent sau nu, ea decide cum sa gandim , cum sa procedam cand ne aflam in spatiile necunoscute ale atot posibilitatii si trebuie sa alegem un posibil actualizabil, concordant cu ratiunea si imaginatia disponible, ambele controlabile obscur emotivat.

Emotia activeaza mintea, instaleaza gradienti de curiozitate sau inertie implicanta, introduce criterii optionante noi, constientizabile numai cand incepem sa actionam, realizam ceva si evaluam efectele unor proceduri care initial actioneaza creativ in necunoscut.

Emotia stimuleaza, confirma sau infirma varianta de personalitate aleasa, modifica directiile personalizante pentru a le adapta realitatii momentane, a pune individul in acord sau conflict cu lumea ori cu semenii, ea stabileste si valorile momentane, alinierile sau opozitiile intre valorile proprii si ale celor cu care colaboram, de care depindem in rezolvarea nevoilor si subiectivarea legitimata prin valorile efect.

Emotia poate fi privita ca un mediul initial interogant, initial evaluant, conditionant creativ, final evaluant de raspuns, este sursa actului inventiv, este ghidul creativitatii, este agentul care indica autenticitatii creativitatii dar este si agentul care inseala sistematic, care ne face sa lunam drept corecta erorarea evidenta, ne sugereaza sau obliga sa proiectam valoare I acelor realizari proprii sau ale altora care au valoare numai pentru noi dar sunt lipsite de valoare, au au valoari opuse pentru profesionistii creatori si estetizanti de valoare.

-Putem face ipoteza inca mai fantezista ca natura actioneaza asupra noastra si prin mesaje emotivante, nu numai mesaje purtatoare de informatie asupra alcatuirii ei si particularitatii evolutive, ca emite mesaje care orienteaza si determina creativitatea individului, confirma sau infirma prin nuanta emotivanta calitatea realizarilor.

Ipotetic orice act creativ autentic este o noutate structurala si interactiva, o forma-functie, o propunere de modelare cauzal fenomenal, structural si functional tehnologica, stintifica, estetic, politica, etc. Configuratia propusa, plauzibila intelectiv-afectiv este posibila si in realitatea materiala legic regularizata evolutiv.

La fel de ipotetic creatia umana preexista in realitate, nu incercam sa sugeram cum dar exista ca model al creatiei umane. Emotia cretoare recepteaza modelul de opera preexistent, si il instaleaza progresiv in individ folosinr ratiunea si imaginatia ca vectori efectivi sau numai aparenti, care insotesc actul creativ dar nu il determina, opera de orice compozitiei patrunzand in individul care o desfasoara-asuma pe canale subtile, necontrolabile rational intern.

Exista ipoteze vechi de milenii ca realiatetea este singura entitate autentic cunoscatoare de sine, ca lumea privita ca existenta legic prin sine, sau legic prin divin, ‘stie cum este si cum va fi, ca universul este simultan proiect, tehnolog, estet si produs, ca fiinta umana este doar partea estetizanta si consumator evaluanta prin valori-emotii a produsului, dar nu si autentica forta creatoare.

Este greu de sustinut stintific ipoteza naturii persoana sau supra-persoana, peste tot constienta, unde fiecare obiect-proces natural este dual, material-inconstient si spiritual –constient. Materialitatea inert constienta, aparent activa creativ se manifesta structural si energo interactiv, spiritualitatea se exprima informational ea construieste info modele de realitate, de legitate aplicanta in realitate, de individ, de legitate formala-constienta, corespondenta legitatii energo materiale inconstiente, active in realitate.

Dar unele modele spirituale de realitate neaga in totalitate prezenta efectiva a realitarii materiale presupusa autonoma de individ, fac din realitatea substantiala numai un décor mental in care este proiectat si ratacit individul care se crede materieenergie, cand este fundamental doar spirit.

Amintim ipoteza veche de mii de ani, inca neargumantabila pro sau contra, conform careia fiecare obiect si eveniment natural, incluzand toate fiintele si starile fiintelor sunt numai siruri de operanzi apartinand unui limbaj sau colectie de limbaje subtile care nu comunica o realitate pre-existenta si independenta de individ. Limbajele naturale subtile poarta o informatie fara corespondent modal si interactiv extern, sintetizeaza in subiectul interpretor singura realitate in existenta-inexistenta, realitatea construita informational, cu un termen modern, asamblata virtual.

Realitatea in toate variantele modale la care avem acces, adica imaginea, sunetul, formele gust, miros si tactile, ipotetic sunt efectul interpretarii unui singur limbaj atot descriptiv sau a mai multor limbaje specializate, fiecare detectabil sau numai aparent detectabil de un simt uman, simtul material fiind inutil exactiv fiind numai simtul formal, agentul autentic receptant de mesaj realitate, simtul formal neavand nici o legatura cu morfologia si pseudo functia lui materiala.

In aceasta perspectiva lumea externa este o constructie a mintii formale nu a creierului substantial, a mintii material formale a individului, iar simturile formale au rolul de a detecta limbajele formal naturante, a le recoda si comunica mintii formale interpretorul final, care pune subiectul formal intr-o lume care nu exista, sau nu exista acolo si astfel cum credem ca exista. Lumea extern –intern formala, efect al unei interpretari de mesaj lingvistic exista numai ca interpretare conventional modala de realitate, ca una din nenumaratele interpretari fenomenante compatibile cu mesajul purtator formal.

In aceasta ipoteza care are si ea coerenta ei putem accpta ca exista multe limbaje fenomenante micro modale, macro ai mega modale, fiecare comunicand descriptiv anumite variante de forma, proprietate si particularitate interactiva. Putem deasemeni presupune ca realitatea auto cunoscatoare se comunica formnal prin mult mai multe tipuri de limbaje decat putem recepta senzorial, ca intelectul insus este si el un simt formal care identifica mesaje speciale, mesaje creatoare-cunoscatoare, iar emotia este agentul rezonant care ne indica cuplajul intelectiv emotivant cu un mesaj formal creativ, comunicant de tip opera, de realizare umana, tehnologica, estetica, poitica, etc, asumata ca realizare proprie.

Ipotetic toate nvelurile structural interactive ale realitatii lingvistice se comunica prin limbaje formale specializate, simturile noastre au o anume acuitate si largime spectral receptanta corespondenta performantei formal interpretante a mintii procesoare, unde se asambleaza produsul opera dar in asa fel incat individul il crede o realizare a mintii sale, nu o primire si ‘intelegere-reprezentare distincta’ de masaj opera daruit mintii pseudo creatoare.

Putem inca largi ipoteza fictiv semantica admitand ca exista limbaje descriptive si limbaje cognitive, cele numai descriptive intrate prin simtul formal corespondent al celui material, comunicand variante modale si interactive de realitate, comunicand lumea in care ne situam senzorial-gestual.

Alte limbaje cu structura cognitiva receptate intelectiv comunica variante de  ‘cunoasteri ale realitatii, variante de lume cauzala calitativ sau cantitativ simulate concret sau formal in individ.

Putem caracteriza drept limbaje cognitive, limbajele estetice-culturale sau formale de tip matematic, fizic matematic, tehnologic, toate limbajele care decodate ofera variante ale cunoasterii umane experimentale sau teoretice, despre lumea sau despre fiinta sa material-formala.

Interpretarile limbajelor cognitive sunt extram de specializate, ele cer indivizi cu performante interpretante superioare, speciale, dedicate, cer acea concordanta rara dintre ratiune, imaginatie si emotie apartinand numai creativului de inalta performanta, care emotiveaza intens confirmant o constructie opera a mintii, extrasa din receptarea si interpretarea unui mesaj opera comunicat mintii nu construit in minte.

Omul ca morfologie si pachet de functii poate fi privit ca un discurs sau grup de discursuri descriptive si cognitiv-creative extrem de tehnice, calitative si formale, discursuri extrem de partial receptabile, abia in ultimul timp plauzibil interpretabile dupa milenii de accesari si intelegeri vagi sau confuze, majoritar eronate, amestecuri de fictiv si irational, predominand lipsa de ratiune.

In aceasta presupunere fantezista veche de milenii fiecare cunoastere fenomenala, tehnologica, estetica, politica, filozofica, religioasa, etc, este rezultatul unui dialog distinct individ-infra realitate lingvistica, realitatea limbaj oferind discursul forma cognitiv purtator de opera iar individul aplicand operei formale acea interpretare accesibila pre comunicata, care substantializeaza sau conceptivizeaza estetic si formal opera, in spatiul formelor functii, relatiilor functional creatice si valorilor-emotii care definesc persoana receptoare.

Cand un om cu potential interpretant de discurs specific cognitiv, tehnologic, stintific, estetic, etc, primeste un segment specializat de discurs cognitiv si il traduce corect si complet in ceace convenim sa numim ‘opera’, indiferent ce anume este si exprima opera, confirmarea corectei interprtari a discursului se face prin emotia creatoare, insotitoarea confirmanta a agregarii interpretarii operei in mintea autorului.

Opera premiera comunica creatorului si prin el celorlalti, o noua varianta de realitate, de legitate formala sau societala, de configuratie tehno sau estetic functionala, indica de fapt noi metode de a face ceva de a utiliza rezultatul,a il cuantifica utilizant si estetic prin calitate valoare.

Prin aceasta ipoteza fictiva putem explica rolul cognitiv –creativ al emotiei creatorului uman in primire si interpretare de discurs cognitiv, emotie intensa, maximal ajgajanta, maxim eliberanta, care insoteste constructia ‘inspirata’ a operei unicat, a unei premiere stintifice, metafizice, tehnologice, politice, estetice, emotie care ii confirma autorului anticipat dar de cele mai multe ori corect, autenticitatea ideii opera, indiferent ce domeniu abordeaza si satisface emotivant. Emotia creativa confirma corectitudinea interpretarii unui segment de discurs cognitiv creativ dar nu intodeauna, numeroasele fiind situatiile in care calitatea operei este sub standarde, nu aduce noutate, nu comunica ceva ce altii inca nu stiau cum, nu posedau emotia experimentanta si evaluanta.

Discursivitatea naturala cognitiva comunica proiecte de realitate, de legitate naturala, modele de unealta, modele de actiune specializata, de individ specializabil cognitiv-creativ, de societate, iar interpretorii performanti aliniati temporal, le primesc si decodeaza interpreteaza succesiv. Fiecare interpretare de discurs cognitiv dependent de continut extrage omul dintr-o realitate si introduce in alta, fie aceasta tehnica, formala  sau estetica, extrage omul dintr-un fascicul de subiectivari si proiecteaza in altul, cu alt potential  creativ, cu alte performante realizante, alt potential satisfiant si emotivant.

Mesajul comunicant de structura si functie opera, atunci cand este luat ca ipoteza de lucru, a fost si inca este privit de unele  gnoze antice sau clasice ca ‘discurs ocult’, inaccesibil majoritatii, trimis celui ales, omului de exceptie al fiecarui moment istoric, om care poseda procedurile interpretante corecte, care are dreptul sa primeasca emotiile creative, confirmante de corectitudine  a interpretarii operei discurs.

Evident putem face si ipoteza mult mai verosimila si fireasca a capacitatii mintii umane de a crea prin propriile resurse structural functionale, imaginante si rationante orice fel de opera, dar daca o admitem, trebuie sa explicam in ce fel functioneaza mintea omului cand realizeaza o anume cunoastere-creatie, problema extrem de dificila la care inca nu avem solutii.

Emotia creatoare, ipotetic efect al detectarii si interpretarii corecte a acelui discurs cognitiv ‘subtil-ocult’ difuzat de realitatea care se comunica permanent calitativ si formal, are dublul rol de vector anticipant-confirmant de calitate a interpretarii opera, dar are si rol auto-legitimant, ea daruie creativului indiferent de domeniu, incredere in sine, in lumea sa, in semenii care il recepteaza si apreciaza corect.

Aceasta fictiune verosimila sugereaza ca realitatea contine ipotetic, tradusa in discurs religios declara ca nimic ‘nu e nou sub soare, sub nici un soare, soarele creatiei nu rasare si nu apune niciodata’.

Din succesiunea de proiecte estetice, tehnologice si formale, din schimbarea continua a uneltelor, a performantelor functionale a acestora, a din noutatea permanenta a operelor culturale, a normele politice mereu refacute,  din inlocuirea sistematica a unor generatii de proiecte, opere si valori cu altele, tragem concluzia deasemeni fictiv-verosimila ca nu exista o singura realitate univers, posesor al unui unic pachet cauzal legic interactiv. Exista si trebuie sa existe o larga diversitate lumi fenomenale diferite, legi naturale diferite, legi sociale diferite, modelari de persoana diferite, valori diferite, unde probabil numai emotia este invariantul autentic, stabil, lumea si omul se schimba dar emotia nu.

O argumentare a  plauzibilitatii celor spuse o furnizeaza inconstienta actiunii creative a mintii umane, inconstienta cu care construim gestual si intelectiv orice  opera, stintifica, tehnologica, estetica, politica, filozofica, morala,…. Mintea inventiva functioneaza aparent autonom de individul care cauta ceva, actioneaza creativ inconstient de modurile operant creative proprii. Nu suntem constienti de ce se intampla in minte cand intrebam ceva, cand raspundem cumva corect sau incorect. Mintea creativa, diferita de mintea comuna, este un spectacol imprevizibil pentru autorul care este si un spectator consternat-coplesit de spectacolul propriei fiinte. Omul inventiv se priveste pe sine in actul nemijlocit inventiv ca si cum ar fi altul, ca si cum in mintea lui ar intra alt individ cu alta minte care spune mintii autorului, ce si cum sa faca, iar indicatiile procedurale sunt relevante, produc ceva cu potential  explicant, constructiv, utilizant, valorizant si emotivant.

Eul spectator al creativului, eul care ‘vrea sa faca’, se uita la eul ‘care face’, care ‘stie cum’, si inevitabil il asuma ca propriu, ca parte a fiintei lui intelective si afective. Dar nici un om inventiv nu poate pretinde ca este constient de starile ‘compozant-organizante ale mintii lui’, ca poate controla in ce fel se contureaza in mintea lui initiativa procedurala aplicata corpului de minte si mintii de alta parte a mintii, prin care corpul condus sa actioneze cumva de minte iar minta este condusa sa conduca corpul sau sa se conduca operant numai pe sine de alta mine, sau de partea oculta, inconstienta  a mintii sale. Mintea inaccesibila constient inventeaza cum sa faca, in ce ordine sa faca pentru a alcatui opera scop, mintea spectatoare observa performanta mintii profesioniste, fara a intra in mecanismul prin care mintea inventiva isi da comenzi de executie configuranta sau demonstrativa a arhitecturii operei. Singurul acces la mecanismele creativ operante ale mintii oculte, inaccesibile detaliat operant este intensa emotie creativa care confirma initiativele procedeural compozante si argumentante, accepta-confirma calitatea actelor creative, a efectelor transpuse in parti de opera, fie ele tehnologice, stintifice, estetice sau politice, de configurare a ceva, de argumentare logica a ceva, de reglementare legic politica specifica.

La un sprectacol obisnuit spectatorul se identifica constient sau nu, in diferite proportii cu actorul preferat, dependent de intensitatea emotiei concurentiale, iar aceasta identificare implica o scindare a identitatii spectatorului, o parte din persoana lui continuand sa ramana ceace a fost dar trece in planul doi, iese din scena. Noua personalizare, a eroului contemplat si apreciat sau detestat uimeste profund, socheaza prin noutate si intensitate individualizanta spectatorul, iar aceasta intensitate si imprevizibilitate a trairii-actiunii cucereste persoana potentiala a spectatorului, doritoare de noutate, intra in ea si o domina pe durata spectacolului.

In actul creativ intelectiv mintea umana se scindeaza si ea, o parte este actor-autor, este spontan si uimitor de inventiva, aduce cu dezinvoltura, firesc si nefiresc noutatea in scena mintii duale autoare si spectatoare, alta priveste incantata si coplesita spectacolul noutatii, al intrarii surprinzatoare in scena a ‘erolui solutie’ la problema intrebare pusa ca o conditie intens necesara, imperativa a gasirii unei personalizari relaxante, detensionante a incertitudinii individualizante aduse de intrebarea care poate fi privita ca o obscura dar dificila nevoie interna de alta subiectivitate.

Mintea care pune intrebarea, care ‘vrea o alta personalitate’ se uita la mintea care ii ofera raspunsul, ofera personalitatea dorita, cu acea intensa si extrem de stranie emotie acceptanta de solutie personalitate a creativului, emotia insotitoare de act creatie, validand noua individualitate ‘raspuns la intrebare’, noua personalitate-solutie care ii este propusa.

Mintea creatoare liber inventiva este un amestec impredictibil de ‘vreau si pot’, care se actualizeaza progresiv si deliberat, fara refuzuri si conflicte interne, pe masura ce creativul avanseaza in receptarea si omologarea interpretarii ‘mesajului cognitiv-creativ opera’, cand ultimele fraze din discursul creativ-cognitiv au fost primite, decodate, intelese.

Numai creativitatea prin receptare de ‘discurs divin’ cum numeste metaforic artistul usor metafizic starea de gratie a mintii in inventie libera de intentii, justifica inconstienta cu care ‘se compune opera’, constienta fiind doar emotia spectatoare care omologheaza-accepta, uneori neaga, seria actelor compozant-argumentante transpuse in parti de opera, iar emotia confirma permanent irational, sau poate ocult rational, calitatea traseului creativ.

Dar omul creativ indiferent de domeniu, prin inconstienta operanta care ii pune la dispozitie produsul opera, dar nu si tehnologia realizanta, se insela sistematic, crede ca inventiile mintii sale au potential explicant, configurant, arguentant, estetic deosebit, ca aduc o autentica noutate in spatiul creatiei-cunoasterii, convingere contrazisa de reactia receptant evaluanta deprecianta a semenilor. Sunt situatii in care judecata critica a publicului sau specialistilor este ea insasi gresita iar opera este  sau va fi in viitor o valoare, sunt si situatii in care opera nu are valoare, cand eroarea in metoda propagata in eroarea in structura sau relatie intre partile operei, neutralizeaza performanta tehnologica, estetica, politica a operei.  Numeroase sunt creatiile ratate cand opera apreciata de autor ca deosebita, presupus acceptata si admirata de majoritate sau de cei competenti, este o noutate intrata direct in banalitate.

ACOMODAREA  LA  CONFLICT

Pentru a intretine-activa persoana sunt necesari doi vectori energizanti, doi combustibili, energia metabolica si energia psihica exprimabila prin emotie. Energia chimic metabolica consumabila cinetic arde –transforma substanta, cea psihica creaza si arde-metabolizeaza valoarea, produsul actiunii fizice, ratiunii si imaginatiei.

Emotia generanta, preluanta si recuperant-metabolizanta prin valoare este campul de atractie-repulsie, de stabilizare sau instabilizare a sistemului creator si consumator de valori, iar omul este centrul in jurul caruia graviteaza la diferite distante ‘acces-non acces’, toate obiectele calitatile, actiunile creative, deciziile distributive de valori, care pot provoca o varianta de satisfactie sau suferinta. Sistematic prin proiect-produs o noua fiinta valoare se naste si este aruncata pe orbita accesului si consumului, iar prin fixare- posesie isi paraseste orbita si cade in spatiul emotivant-personalizant. Fiecare lansare dar mai ales fiecare recuperare de obiect-valoare lansat da creatorului, producatorului si consumatorului, o extensie sau contractie personalizanta dependent de receptarea, cuantificarea, aprecierea si volumul consumului emotivant al valorii.

Legitimitatea atat de convingatoare, de imperativa a personalitatii prin valoarea emotie, indiferent in ce fel este ea conceputa, produsa, consumata, omul da vietii un scop, isi stabileste un set de coordonate in spatiul genezei valorii si altele in cel al consumului, iar traseul ciclic intre creatie si consumun de valoare genereaza biografii, existentiaza personalizari, entitati spatio temporale care isi contin in identitatea lor cauza-nevoie si efect satisfacere, multimea starilor intermediare exprimabile prin actele creative de valori satisfiante, actele recuperant-consumante de valori, emotiile care unifica si justifica persoana, ii motiveaza existenta ca individualitate.

Persoana pozitiv emotivanta isi aloca o ‘identitate unificant atractiva, un acord intre sinele productiv si cel receptiv de produs. Negativarea emotivanta dezvolta dezacorduri act-efect, dar conserva unitatea implicanta a persoanei, intretine si amplifica cautarea modului de inversare a polaritatii emotiei prin desprinderea de coordonatele creative, productive, cuantificante, receptant-metabolizante de valoare si cautarea altora in care individul alege sa faca altceva, sa masoare in alt fel emotiile, sa caute alte valori pentru a mari sansele de intrare in personalizarea atractiva optima.

Omul material-spiritual este o unitate corp, simturi, interpretari de mesaj senzorial, gest-limbaj, intelect-emotie, corpul prin functii fiind cauza personalizarii, restul fiind metode personalizante, efecte intermediare, care transfera ciclic omul cauza in om efect, prin circulatia intre coordonatele nevoie si coordonate satisfactie-emotie.

Conectarea si unificarea identitatilor subiectivante intermediare construite pe parcursul diferitelor cicluri satisfiante, cu lungimi intre ore si ani, asambleaza variante de biografii, in acord sau dezacord inter subiectivant, dar permanent in unitate auto personalizanta, in asumarea ca necesara, ca autentica, a individualitatii momentane, chiar daca uneori acesta individualitate dezamageste, este respinsa-detestata de cel care o primeste si sufera.

Fiecare biografie este un amestec de conditionari si initiative deconditionante alcatuite din acte, erori si corectii, preferinte si refuzuri, scopuri si atingeri sau ratari de scopuri, succese si insuccese, dar fiecare parte din viata este considerata o individualizare reala, autentica, o fiintare efectiva, simultan dependenta si autonoma de posesorul subiectiv. Omul se viseaza persoana, face ceva, simte ceva, apreciaza sau respinge starea subiectivanta din vid, dar se ia in serios ca persoana, se leaga de persoana din vis, indiferent cum este ea alcatuita, numai in interiorul starii de vis. Cand individul se trezeste si isi mai aminteste visul trateaza eul-individ si experientele parcurse ca o fictiune, o individualizare numai mentala, fara nici un coeficient de substantiere, fara necesitate, fara legitimitate auto personalizanta efectiva. Eul din vis este eu efectiv numai pe durata visului, dar in perspectiva eului autentic, este numai o individualizare concept, similara  celor imaginate in starea trezie de individul material, diferenta fiind in imprevizibitatea actiunilor si emotiilor, ca si cum subiectul-vis ar fi un proiect persoana imaginat de altul si proiectat-activat inconstient in mintea lui. Situatia e total diferita cand individul se raporteaza la actele si emotiile sale de om real, autor-purtator al unei subiectivari autentice, posesorul nevoilor autentice si al traseelor satisfiante autentice.

Autenticitatea existentei persoanei, autenticitate materiala si spirituala a individualitatii proprii dar si a altora, este factorul stabilizant si auto legitimant, fara autenticitate-autonomie fiinta se dezagrega rapid, pierde orice motivatie de existenta-actiune, pentru ca fara autenticitate autonomie, fara existenta pentru sine si supra existenta existentianta a individualitatii pentru sine, individul nu exista, nu poate exista daca nu I se aloca din interior o baza existentiala autonoma, o ancora intr-o necesitate a fiintarii, indiscutabila, incontestabila. Aceasta ancora supra subiectivanta, conditie a subiectivarii acceptate-asumate ca necesare o aloca materialitatea atot individuanta dar autonoma de individ. Autenticitatea prin autonomie a materiei determina autenticitatea individului, necesitatea existentiala fundamentata prin conditionarea-deconditionare prin materie, prin ceva autentic, ceva in individ dar si independent de individ , ceva care individualizeaza independent de intentia individualizanta momentana. Omul din vis exista-dureaza cat timp este visat, dar omul real exista si in vis si in afara starii visului, sau cel putin asa credem si nu avem argumente sa credeam altfel.

Materia ne conserva persoana activa si atunci cand incetam sa ne mai reflectam intelectiv-constient fiinta multipla, distribuita, metabolica, cinetica si semantica. Aceasta paradoxala existenta duala a omului, prin voia sa, localizabila in personalitatea intentionala reala si gandita-conceputa, fara voia sa, prin fundamentul subectivant materie, proprietate, functie, este cauza stabilitatii profunde a fiintei noastre, a multiplei autolegitimari fluctuante care ne fixeaza si deplaseaza fiinta in spatiile nevoii-satisfacerii, ne aloca un acord profund cu fiinta corp iar prin corp cu fiinta spirit. Acordul auto subiectivant prin vectorul autonom materie continua si atunci cand suferinta agreseaza si dinamiteaza–fractureaza local unele acorduri locale, senzoriale, intelective sau emotive, introduce conflicte in subiectivitatea multipla, proiectata in conditionare nevoie, conditionare actiune, conditionare efect, conditionare valoare, acces la valorare, consum al valorii, razultat emotie, apreciata sau respinsa, legitimanta sau nu din interior.

Prin orientarea sistematica catre posesia ‘valorii legitimante’ persoana activ creativa si productiva se dilata sau contracta optional dependent de accesul la consecinta, la valoarea efet, cauza a personalizarii.

Imensul esafodaj de obiecte, acte si senzatii-emotii bune sau rele, care inconjoara individul ajunge uneori in pragul colapsului sau se prabuseste emotivant peste individul sufocat de amplitudinea lipsei de posesie, sau posesia prea multor calitati-valori inutile-haotice, agresante, care il impiedeca sa stabileasca citerii evaluante, sa ierarhizeze valorile, sa le metabilizeze auto sustenant pe cele necesare, sa le inlature pe cele care il impiedeca sa se individualizeze corect, sa capete informatii, sa le transforme rational in cunoasteri, cunoasterile in actiuni specific creative care satisfac si semenii. Individul corect auto personalizant se legitimeaza activ si emotiv mai mult prin potentialul sau satisfiant si legitimant al semenilor decat prin performanta propriei satisfaceri egoiste, care nu tine seama si nici nu poate tine prin ingustimea constientei auto subiectivante, de prezenta si rolul semenilor in dimensiunea si calitatea propriei personalizari.

Orice act obiectul calitate posedat si consumat in exces, dorit in exces, apreciat excesiv ca factor subiectivant este un agresor temporar sau permanent pe care individul nu il poate invinge, nici nu se poate alia cu el. Ca posibil aliat obiectul valoare agresant consuma persoana, ii capteaza-controleaza timpul, ii perverteste emotia, ii exacerbeaza valoara auto subiectivanta, dimineaza calitatea si valoarea semenilor parteneri, duce la acte conflictuale pentru intarea in posesie pe orice cale a valorii supra emotivante.

Confruntat cu o identitate conflictuala, invadat de valoarea devoranta care se impune daruie sau impune refuza posesiei, emotia prin supra satisfactie sau insatisfactie, devine un reziduu toxic personalizant pe care sistemul reparatoriu intelectiv rational si imaginant nu il poate procesa-inlatura, iar individul se probuste asaltat de o varianta de sine egoista, auto agresanta, care nu se apreciaza nici pe sine cand inceteaza sa mai aiba acces la valoarea si emotia dorita.

Agresat de pierderea personalizarii prin conflict emotivant omul pierde criteriile rational-evaluante, pierde si criteriile legitimitatii propriei personalitati. Lipsit de orice criteriu al necesitatii prin ratiune-emotie, omul agresat de valoarea repulsie pe care nu o mai poate absorbi si energiza-legitima prin ea, pierde rolul de centru al universului valorii in jurul caruia graviteaza totul si devine un obiect constient-inconstient, lipsit de valoare, intrat in orbita formelor-forte ostile. Omul care pierde criterii valorizante si argumentante colectiv de valorizare-legitimare, devine o identitate scindata, auto demolabila, instrainata de sine, in acord-dezacord permanent, individ care isi este simultan aliat si adversar. Alianta de sine prin corp, iar conflictul prin spirit, prin personalizarea esec, este cea mai agresanta si dificil de suportat suferinta, este suferinta incertitudinii existentei autentice a individului. Suferinta incertitudinii autenticitatii, a legitimitatii fiintei sale, declanseaza si intretine nesiguranta existentei autentice a fiintei sale, indoiala interna ca subiectul exista cu adevarat, ca nu este cumva creatia-jucaria semenilor, a societatii, a unei minti rele-perverse, care l-a inventat si adus in existenta numai pentru a ii arata neputinta, a il lipsi de convingerea ca exista, convingere sustinuta numai prin accesul volitional si efectiv sistematic la valoare si emotie.

Sistematic omul legitimat psihic prin act-valoare-emotie cauta si gaseste in afara lui ceva care atrage, capteaza curiozitatea, declanseaza intrebarile standard: ‘ce, cand, cum,’, ce sa vreau, ce sa am, ce  sa evit, cand sa actionez, cum sa actionez, cum sa consum, cum sa apreciez, ce valori sa aloc pentru a ma emotiva maxim, cat mai divers si indelungat?

Calitatea unei personalitati deriva din abilitatea de a aloca si argumenta alocarea valorilor proprii sau ale semenilor, de a compara rational sistemele sociale de valori, a identifica critic propriile imprecizii evaluant-valorizante, a recunoaste rational prin diferentele de creativitate particulara, superioritatea zonala sau globala a sistemelor creative si cuantificant valorizante ale semenilor mai performanti.

Suntem inchisi intr-un ciclu care incepe cu nevoia de calitate-valoare, continua cu posibilitatea de a realiza valoare, cu metoda de a aloca-cuantifica valoare, si se finalizeaza cu abilitatea variabila de a recupera, consuma si satisfacre personaliza prin valoare.

In spatiul valorii ratiunea are posibilitati limitate, ea nu poate decide din ce cauze logic sustenabile, ceva are valoare sau nu are, stiut fiind ca cceace place unuia displace altuia. ipotetic valoarea poate fi conditionata creativ prin ratiune dar cuantificarea intensitatii si polaritatii valorii prin ratiune este incerta, oricand contestabila de emotia aprecianta sau deprecianta a valorii sursa.

Suntem vanatorii fiintei emotie, suntem emotia, dar suntem inconstient si super-fiinta care produce, distribuie, intretine sau anihileaza ‘persoana valorare-emotie’. Suntem omul multi uman compus din mai multe euri. Suntem infra eul care actioneaza si primeste ceva iar prin dar se legitimeaza, suntem supra eul constructor al variantelor de eu alocant si metabolizant de valori.

Suntem o unitate duala, un acord in prin dezacord, acord in interioritatea act posesie necesare, controlata de valoare-emotie, dezacord in raportul intre supra eul generatorul de euri alternative si supra  eul selector, preferant de euri scindabile, conflictuale prin valoare.

Paradoxal incepem prin a fi omul autonom care face si aloca valori, continuam prin dependenta realtiva de valori, finalizam ciclul prin dependenta absoluta, cand transformam valoarea-emotie in criteriu personalizant, in cauza a omului si actelor sale.

Despre emotie stim inca mai putin, iar explicarea sintezei unei emotii ca intersectie de actiuni, consecinte, alocari de valori, metabolizari emotivante este inca o ipoteza daca nu o fantezie discursiva, o colectie de vorbe goale. Evident pe marea majoritate nu o preocupa deloc intelegerea de detaliu a fiintei proprii, intelegere privita ca nociva pentru ca distruge farmecul imprevizibilitatii. Ce om ar vrea sa stie cum va fi in viitor, intelectiv si emotiv, posibilitate principial abordabila daca stiinta mintii poate explica orice stare mentala si orice alta stare explicanta a unei explicatii de stare intelectiva sau afectiva.

Stintific prin metodele actual explicante formal, omul este un cunoscator precis de realitate dar extrem de aproximativ al fiintei proprii, predictivitatea starilor proprii ducand la contradictii. Daca am deduce rational ce vom spune peste cinci minute, atunci pentru a ne contrazice deductia vom spune altceva si ne vom dovedi ignoranti cu privire la fiinta noastra intelectiva. Inca mai rau este daca ne putem explica, contrui intentional si astfel anticipa emotiile, ne putem comporta astfel incat sa avem alta emotie decat cea prezisa, de unde esecul explicarii, cunoasterii si sintezei constiente a emotiei dorite.

Daca numai explicam mecanismele emotivante si prevedem ca vom avea intr-un interval viitor precis determinat o emotie negativa intensa, o suferinta, aceasta cunoastere in avans a aparitiei necesare la un moment dat a suferintei ne va perturba rational si emotiv persoana suficient de mult, pentru a incepe sa suferim cu mult inainte de intervalul de viitor precizat in care vom incepe sa suferim.

IESIREA  DIN  CONFLICT

Cu milenii in urma omul rational a Identificat nevoia corporala si actiunea satisfianta drept cauza principala a dependentei sale permanente de lume, de sine si de cei intre care traieste, iar moralistul ‘responsabil de mijloacele satisfactiei’ al fiecarui moment istoric a cautat si sugerat raspunsuri la intrebarea:

-Ce sa fac, cum sa ies fara intoarcere din dependenta nevoie-satisfactie-suferinta?

Fiecare epoca a avut ‘salvatorii ei’, oameni sau supra oameni care din punctul lor de vedere aveau, sau stiind ca nu au, pretindeau ca poseda mijloacele secrete ale intrarii si ramanerii permanente in intervalele actului corect-bun si experimentarii starilor perfecte si legitime ale binelui, sau cel putin desprinderea fara revenire din infinit diversa si adversa suferinta.

Paradoxal materialitatea fiintei om, substantialitatea sa atot personalizanta, cauza a numeroaselor nevoi, conditie a rezolvarii temporale a nevoilor, a fost si imboldul cautarii unor ipoteze alternative asupra fundamentelor fiintei, a posibilei inlocuirii a materialitatii, cauza a fiintei imperativ dependente, cu altceva mai putin conditionant.

Exasperat de materialitatea atot prezenta, ne controlabila fizic si mental in limitele dorite, omul trecutului indepartat a cautat sa derive insasi materia cu diversitatea starilor si proprietatilor ei combinative din ceva alt fel conditionant, sa inlature sistematica si dominanta autonomie a lumii materiale de individ, sa aduca fenomenalitatea in sfera de influenta a unui factor ne material care putea face ce vrea cu materia, fara vreo opozitie a acesteia.

Aceasta posibilitate a controlarii lumii materiale de ceva imaterial a fost sugerata omului de actiunea mintii sale asupra corpului sau, de supunerea corpului propriu sau al altorala comenzile unei minti care nu pare materiala dar dirijaza prin ordine de actiune miscarile corpului individului. Daca corpul material uman se supune comenzilor unei entitati nemateriale dar constient optionanta de mod actiune, si corpul imens al realitatii este verosimil sa se supuna unei minti corespunzator mai ample dar cu acelasi rol de comanda a starilor ambientului, sa fie si el dirijat in desfasurarea actelor fenomenale de un centru de comanda intentional, asemantor centrului intentional constient uman localizabil in mintea individului.

Dupa diferite solutii intermediare omul imaginativ-rational antic a facut ipoteza unui nivel supra-ordonant cauzal al realitatii ne material si a incercat sa intre in legatura cu acest principiu ne material capabil sa controleze starile materiei, sa ii inteleaga actiunile. Mergand mai departe cu imaginatia omul doritor de libertate sau de alta supunere a presupus ca prin alianta-parteneriat cu principiul ‘minte-spirit’ care comanda structurant si dinamic materia poate cumva primi de la el abilitatea de a  aduce materia sub propria sfera de influenta mentala, se se desprinde de efectele ei, sa inlatura toate dependentele materiale. Ducand mai departe rationamentul omul antic a presupus ca poate satisface usor si rapid orice nevoie doar gandind satisfacerea, dar a mai tras o concluzie uluitoare. Daca materia este ea insasi in totalitate controlabila ‘spiritul ne-material’, atunci materia ea nu are nici o putere de sustinere a fiintei spirituale care poate domina materia, iar cel care intelege cum pot fi controlate mental starile modale ale realitatii poate scapa ireversibil de nevoile trupesti si devine o fiinta pura, ne substantiala, o ‘fiinta spirit’ care se intretine personalizant prin ‘puterea spirit’  care comanda substanta, poate intra in lumea spiritului, unde materia este doar o umbra plina de promisiuni si amenintari dar goala de puteri.

Parcursul mintii umane catre instalarea unei supra entitati constiente ‘spirit’, centru de comanda al tuturor starilor lumii materiale a fost indelungat si sinuos dar posibilitatea conceperii si admiterii acestei ipoteze implica imaginatia si curajul intelectiv al formularii si acceptarii rationale a dependentei materiei de ceva nematerial.

Daca omul este intrinsec material, daca materialitatea este efectiva si autonoma de omul spirit, intelect si emotie, daca aceasta autonomie a materiei si starilor ei se propaga inevitabil in fiinta lui spirituala prin structura anatomic materiala a corpului, prin simturi, prin obscurele stari metabolice care cer substanta pentru a tine in viata omul spiritual, prin inca mai neintelesele operant dar realizate material actiuni lingvistice, prin actul gand si raspunsurile finale emotivante, atunci materia insasi este primul principiu creativ, este fundamentul persoanei. Dependenta de materie este libertate si supunere si in fiinta gand si in fiinta corp.  Substanta este fundamentul lumii si individului, este satisfactia si suferinta intr-o unitate stranie, contradictorie, unde omul domina materia prin gest dar este dominat de materie prin nevoia permanenta de  consum a substantelor, de sustinere a puritatii spiritului prin grosolanul si impovaratorul combustibil material care satisface si agreseaza.

Daca materia este atat de divers auto creativa incat unele din combinatiile ei produc functii, altele actiuni care satisfac functii si aloca placere sau suferinta, dar ambele sunt conditionate intrinsec, prin substratul substantial, atunci satisfactia si suferinta sunt stari ale individului material, sunt paradoxal si stari cumva potentiale ale materiei cauza-suport.

Posibilitatea existentei intrinseci, potentiale, a senzatiilor si emotiilor in dimensiunea nelimitat auto structuranta si auto interactiva a materiei sugereaza imposibilitatea omul material de a isi nega fiinta-conditie, de a se desparti de eul dual material si spiritual, rational, imaginativ si emotiv prin materie, prin agentul cretor universal care contine in potentialitatea schimbarilor si multimea ipostazelor persoanei inchisa in placerea si suferinta. Aceasta concluzie a dependentei fiintei spirituale de criteriul substantial este pentru omul actiunii si placerii profund incurajanta, este garantia posibilitatii permanente si nelimitate de a accesa orice emotie si orice intensitate a emotiei, fixata legic in funadamentul substanta autonoma care exista si nu va inceta sa existe niciodata. Dar concluzia materiei prim cauzanta, atot creatoare este  descurajanta, deconcertanta pentru ganditorul metafizician predispus la idealism, care se doreste ajuns candva prin eforturile mintii in lumea cunoasterii de sine, a totalei libertati spirituale primita prin auto cunoastere, lumea unde isi poate alcatui liber-constient noua viata, inlocuind materia destin cu alt destin mai generos ori mai flexibil.

Cunoscatorul filozof al antichitatii stia ca prin rationament-argument ‘sofist’, uneori corect dupa parerea lui, alteori recunoscut falsificat, poti demonstra orice, afirmatia si negatia aceleiasi afirmatii sunt egal accesibile si egal demonstrabile si verosimile pentru sofistul exersat. Profesionistul antic al rationamentului ‘dialectic’, discursiv-calitativ stia ca nu numai simtul dar si ratiunea poate insela, ca poti distorsiona orice declaratie in orice directie controland lantul argumentant, poti face plauzibil ce vrei daca premiza argumentarii e subtil incorecta iar lantul argumentant amplifica progresiv dar ascuns falsitarea premizei, inseala amatorul de filozofie uimit de spectacol, incapabil sa observe unde este eroare si cum poate fi inlaturata.

Singura cale de demonstrare incontestabila, independent de orice argumentare sofista pro sau contra autonomiei si dominantei spiritului de materie, era imaginarea si relizarea unui experiment care sa dovedeasca dependenta efectiva, ireductibila, ne inversabila, a materiei, a realitatii de individ. Dar de care individ, se intreba sau trebuie sa se intrebe pentru a fi consecvent, dialecticianul?

Daca individul e admis material dependenta materiei de individul necesar material este o absurditate, o clara lipsa de logica in rationament. Daca individul nu e material dar pare atat de intens si profund substantial intai trebuie demonstrata ne substantialitatea fiintei lui fizice, trebuie experimentata ne materialitatea fiintei propii corporale, in continuare trebuie propagata aceasta ne-materialitate proprie catre orice obiect material, actiune care pare si irationala si imposibila omului rational dar si cu bun simt.

Dar ce experiment sa faci pentru a inlatura predominanta-suprematia materiei ca factor prim atot conditionant, cum sa actionezi, asupra carui agent sa aplici actiunea, ce fel de actiune sa dezvolti, pentru a retrage ireversibil materiei din corpul propriu rangul de principiu, de cazua a fiintei. In ce fel sa ignori materia, inconjurat din toate partile de materie, hranit de substanta, infometat prin lipsa de substanta, satisfacut sau pedepsit de materie?

Raspunsul pare cumva formulabil dar incredibil de dificil realizabil, el pare a cere calitati supra umane pentru a fi validat din interior si din exterior, a scoate materia din rolul de  fundament al personalitatii, a inlocui substanta cu ceva nesubstantial dar capabil de aceleasi performante creative sau chiar superioare. Daca mintea poate comanda intre anumite limite miscarile corpului material atunci tot ea trebuie sa ii inlature materialitatea, sa comande orice corp pseudo material, sa spiritualizeze-aneantizeze toata realitatea, sa o deplaseze in campul de actiune al spiritului. Mintea omului poate ipotetic face din lumea materiala un tablou de umbre colorate inefabile, atot penetrabile prin care gandul bine condus poate circula fara obstacol, poate misca si schimba conturul fiecarei umbre substanta-nesubstanta, poate modifica fara impotrivire forma goala material-imateriala. Trebuie doar descoperit acel fel special de a gandi orice forma si schimbare materiala ca forma mentala, ca schimbare mentala, trebuie deplasata realitatea din spatiul extern-autonom in cel intern-mental, iar realitatea in noua locatie se va spune mintii ca si cum ar fi numai un continut mental.

Rationalistul trecutului a presupus ca singura cale de eliberare totala de material, de refuz al personalizarii spirit prin substanta, singura posibilitate de desprindere de placerea si suferinta prin materie, este inventarea unui fel special de a nega in toate felurile materialitatea, prin toate canalele senzoriale si intelective, a desprinde fiinta corporala de propiul suport material.

Instalarea si parcurgerea sistematica a proiectului experiment ‘existenta fara substanta, fara contact cu materia’, a fost realizata sau pretins realizata in premiera cu mii de ani in urma, iar rezultatele au fost atat de stranii, de imprevizibile incat probabil au socat experimentatorul, obligandu-l sa incerce unele explicatii care sa faca plauzibile intelectiv consecintele. Experimentul ‘fara materie in simt, in gest, in limbaj, fara materie in intelect’, fara substanta ca sursa a emotiei, a activat sau pretins activat alte feluri de cuplaje om-realitate, alt tip actiune, fara miscare fizica dar cu schimbare a formei materiale, cu stisfacere fara satisfactie. Desprinderea senzoriala si mentala de materialitate a pus in lumina alte variante de personalizare, alte tehnici interactive si cognitive in care numai mintea era activa, corpul era un agregat inert, iar substanta pare dispusa sa se supuna uneltei minte, sa depinda structural si dinamic de individul spiritual. Pe de alta parte daca performerii antici ai controlului mental al materiei puteau realiza fara sa miste un deget actiuni spectaculoase si schimbari uimitoare observabile, conform declaratiilor unor indivizi la care nu mai avem acces, pretinsii lor urmasii actuali in loc sa progreseze in performanta au regresat masiv. Inca nu exista un experiment realizat mental in conditii de control stintific care sa indice o actiune contrara legilor naturii formulate stintific.

Conditia manipularii mentale a formei-proprietatii este reducerea ei la starea de sens-concept, sir de sensuri, conexiune discursiva intre sensuri.

Daca forma este un sens dual interpretabil, perceptibil-reprezentabil si conceptibil auto generabil, ambele variante ne conceptibile constient operant de catre omul igorant, constient supra  conceptibile si manipulabile discursiv creativ pentru individul special antrenat. Cand supra sensul forma este corect conceput mental, corespondentul forma, proprietate sau miscare externa, mwental internalizata, se schimba conform proiectului mental, iar realitatea se transforma intr-un décor la dispozitia scenaristului pictor iluzionist, care manipuleaza penelul mintii pentru a picta pseudo material fundalul care tine in viata personajele ignorante, ele insele conturate si animate cu penelul incomparabil mai subtil al pictorului corect cunoscator de sine, apabil sa produca cu mintea sa personaje corp, intelect si emotie.

- SURSELE  FIINTEI

In efortul cunoasterii naturii si fiinteii sale omul a avut de ales intre doua tehnici originant-creative, doua directii de derivare-explicare-legitimare a realitatii si personalitatii.

Prima solutie face din realitate cauza prima, creatorul absolut, fiinta si existenta universala, posesoarea tuturor puterilor constructiei si distrugerii, conditie a omului si calitatilor sale.

In aceasta ipoteza natura este autor si opera, forma si fiinta, constienta in fiinta, realitate si persoana reflectate constient. Forma ne constienta este numai identitate de sine, este unitatea fara oglindire de sine, incapabila sa se auto formeze si deformeze informational, sa se scindeze in existenta si existenta existentianta a existentei. Fiinta este multiplicitate in unitate, este identitate a identitatii, este unitate si multiplicitate la modul filozofic, este unitatea care se multiplica si multiplicitatea care se auto unifica, se re-re flecta nelimitat prin ‘constienta’, isi proecteaza identitatea obiect in supra identitatea ‘subiect’, subtil generanta de obiect, este non forma capabila sa ia orice forma. In ipotezele antice forma este actualitatea egala siesi, fiinta este diversitatea potentiala si actuala, este actualitatea trecuta, prezenta si posibil viitoare, este modalitatea momentana, care ocupa spatiul si parcurge timpul fara sa il acumuleze ca memorie auto confirmanta de sine, ca actiune auto trasanta cauzal prin timp.

Fiinta este forma care se auto formeaza, este identitatea care creaza identitati forme si fiinte, care fiinteaza forme si se fiinteaza fiintand orice. In intelegerea actuala fiinta este ‘functie si info functie. Functia este unealta care capteaza si proceseaza materia, este act chimic-metabolic generant de energie si actiunea transformanta a formei materie. Info functia capteaza si proceseaza info mesajele difuzate de forme, ea construiesre info modelele de ‘realitate in individ’. Distingem conventional info functiile:

-Perceptia, captanta de info mesaj emis de forma materiala, de lumea externa, autonoma.

-Procesarea mesajelor percptiei si constructia lumii fenomenale.

-Limbajul tehnologie a sintezei si conectarii sensurilor, info modele ale partilor realitatii,

-Ratiunea si imaginatia instrumente care valorifica potentialul creativ si regularizant interactiv al limbajelor.

-Emotia nu este o functie, sau nu al unei functii distinct procesante de mesaj extern, sau intelectiv. Putem presupune ca emotia ca este efectul unei combinatii intre toate functiile, este instrumentul cuantificarii starilor individualitatii in coredspondenta cu instrumentul cuantificant senzorial si lingvistic care ierahizeaza calitativ starile realitatii sau actiunile altor fiinte  dupa intensitatea cooperant-satisfianta sau agresant-refuzanta de satisfactie.

Proprietatea personalizata si modelanta de info persoana concept in ingo persoana suport este ‘constienta’. Constienta auto si hetero personalizanta nu pare definibila relevant, ea inglobeaza orice functie alocanta de realitate, limbaj, ratiune, imaginare si emotie. Constienta este referentialul cu multe dimensiuni in care sunt pozitionate, cuplate interactiv, si unificate supra functional info functiile prsonalizante.

proprietate, orice geneza de functie constructoare de alta functie. Constienta este identitatea-multiplicitate suficienta siesi, care se auto unfica si auto diversifica nelimitat, cum ar spune filozoful,  dar din punct de vedere stintific depinde de materie, de acele micro structuri si micro stari radiant interactive ale materieie care genereaza informatia si info functi procesanta de informatie.

Constienta este mediul modelant universal, configurant de forma, actiune, calitate, fiinta, calitate a fiintei, relatii intre forme, intre calitati si fiinte, relatii intre fiintele care identfica si aplica tot felul de relatii.

Fiinta multi constienta este duala, materiala si spirituala sau informationala. Fiinta materiala este forma cu functii energetice si info functii, fiinta spirituala sau personalizarea, este un info model unitar prioritar calitativ, al structurii si functiilor fiintei materiale, model in continua perfectionare structurala, functionala, explicant comportamentala. Actiunea sistematic amelioranta structural si interactiv a modelul spiritual inforrmational de realitatefenomenala si persoana, este numita conventional ‘cunoastere’.

Stintific inca ipotetic constienta este o auto-identificare partial operanta a info functiilor posibila prin reprezentare si limbaj. Reprezentarea configureaza realitatea si individul, le da o particularitate modala, limbajul semnifica iar prin semnificare desprinde omul agent semnificant, de reprezentare, ii permite sa capteze si manipuleze prin nume sens reprezentarea, ii da si posibilitatea de a re semnifica si controla orice semnificare anterioara. Limbajul natural poate semnifica orice rezulta dintr-o perceptie si interpretare de mesaj extern, deasemeni orice rezulta dintr-o semnnificare si interpretare de mesaj intern, intelectiv sau emotiv.

Constienta ca actiune aauto identificanta universala ar putea fi si conditia identificarii, cuantificarii si utilizarii rationalitatii si imaginatiei. Rationalitatea instaleaza forme si relatii in realitatea externa, fenomenala, imaginatia in realitatea lingvistica. Rationalitatea identifica intervalele si limitele posibilului in lumea fenomenala, imaginatia inlatura sau ignora orice restrictie de posibil fenomenal sau personalizant, in constructia realitatilor si persoanelor simulate semantic.

Este verosimil sa admitem ca principalul vector cognitiv este imaginatia, ea propune intelectivitatii modele de noi de natural sau subiectivabil si invita ratiunea sa le demonstreze posibilitatea efectiva in fenomenal sau sau o nege folosind legi agregant interctive naturale pentru ralitate, coerent personalizant pentru subiectivante.

Regularizarea imaginatiei prin norme rational conective sau decuplate de obiect-eveniment sau individ, caracterizeaza creativitatea si cunoasterea stintifica. Regularizarea imaginatiei prin norme estetice, prin acele conditii ale sintezei fictive a naturii sau subiectivitatii care dau o maxima excitare-emotivare si auto legitimare prin valoare, caracterizeaza constructivitatea si cunoasterea artistica de orice fel. Lumea fenomenala este realitatea construita imaginant si rational prin ‘legile naturale, expresii ale obligativitii actiunii permisive si efective capabile sa agrege o configuratie cu un set de proprietati predeterminate sau asteptate. Lumea estetica este fictiunea fenomenala sau personanta in care forma, structura, proprietatea, individul si actele sale sunt impuse imaginativ de creatorul estet, iar logica necesitatii acestor impuneri de realitate-subiectivitate deriva din consistenta auto personanta a personajului care le agrega dar si acelui care extrage valoare-satisfacere si auto legitimare din realitatea estetica, isi stabileste sistemul de alocari valori, priorizeaza accesul la valoare, activeaza accesul la valoare, poseda valoarea, o metabilizeaza ca emotie.

Arta este realitatea imaginata si regularizata estetic prin conventionala legea alocanta de valoare si pretins rationala lege argumentanta a coerentei legii alocante de valoare. Evident rationalitatea estetica este numai local rationala, este individual rationala, coerenta in suistemul logic operant in spatiile valorii al celui care isi argumenetaza distributiile si prioritatile la valori, dar nu are nici o legatura cu rationalitatea natural interactiva care cere omului sa stabileasca reguli operante acceptate de realitate nu de criteriile lui fluctuant apreciante sau depreciante de lume sau persoana.

Dar arta-estetica nu este numai o consecinta a aplicarii emotiilor primare, sa le spunem initiale asupra campului actelor si efectelor satisfiante sau agresante ale individului desfasurare in realitate. Estetica inventeaza emotii noi, sau nuante emotionale mai subtile, mai intens personante, sau le declanseaza pe cele initiale prin alte actiuni, alti stimuli, alte combinatii intre stimuli minimali. Estetica creativa deplaseaza campul generant si controlant de emotie din realitate in realitatea imaginara, in lumea artistica, unde criteriile formei si schimbarii sunt cauzele valori si energiile emotii, nu cauzele si energiile naturale.

Ratiunea si imagiantia pot coopera, ratiunea regularizeaza interactiv si conditionant lumile imaginatiei, imaginatia propune variante noi de realitate sau subiectivitate pe care ratiunea trebuie sa le argumenteze-confirme ca valide-posibile material, sau ca fictive, posibile numai imaginar, in universul estetic, atot permisiv, atot repulsiv. Ratiunea are nevoie de imaginatie pentru a construi retele de dependente in interiorul sau exteriorul oricaror alte retele de dependente, imaginatia are nevoie de ratiune pentru a imagina estetic coerent, a face verosimile conflictele si cooperarile in propunerea de valoare, geneza de valoare, determinarea de valoare, instalarea de valoare, posesia de valoare, consumul emotivant al valorii.

Imaginatia cauta, gaseste si activeaza intrebari, ea se intreba cum este cu putiinta realitatea sau personalitatea iar ratiunea ajutata de imaginatie propune raspunsuri, le verifica, le confirma sau infirma si reia ciclul pina la atingerea unui echilibru intre cauza intrebare si efectul raspuns. Ratiunea stiinta, concreta si formala cauta si gaseste metode minimale de a stabili conexiuni in modelele lingvistice de realitate, a verifica plauzibilitatea conexiunilor, a argumenta necesitatea unor conexiuni cauzante, a altora de tip efect, a aplica constructiv conexiunile cauzante traduse in actiuni externe asupra formelor si evenimentelor naturale, pentru a satisface nevoi fizice sau intelective cu randament maxim.

Ratiunea formala cantitativa, matematica este predictiva, ea construieste modele semantice de cauze naturale legic  configurante care desfasurate conectiv argumentant in limbaje matematice deplaseaza evolutiv in viitor fenomenal, modelul formal de fenomenalitate, predetermina starile ulterioare ale intervalului de realitate asamblat formal in limbaje specializate.

La limita stiinta incearca sa  derive totalitatea starilor realitatii dintr-un pachet structural conectiv minimal, dintr-un agregat axiomatic conectiv-creativ.

Situandu-ne numai in lumea materiala, ipotetic ‘cauza a siesi’, suntem obligati sa acceptam emergenta constientei din substanta si energie radiatie, entitati fundamentale admis inconstiente, conectabile functional in super complicatele morfologii, functii si info functii subiectivante. Ratiunea constienta privita ca info functie simulanta de functie substantiala dar si de info functie, investigeaza conditiile posibilitatii emergentei superiorului din inferior, a constructiei fiintei-constienta folosind materiale dfe constructie naturale, inconstiente. La aceasta foarte veche intrebare filozoful materialist antic a sugerat posibilitatea raspunsului, necesitatea principiala a raspunsului, necesitatea capabilitatii efective a identificarii si argumentarii valabilitatii raspunsului de catre fiinta constienta, dar a lasat sarcina cautatii, construirii si demonstrarii valabilitatii raspunsului urmasilor sai din viitor.

Explicarea morfologiei organelor materiale si functiilor spirituale emergente numai prin combinatii de forme si energii naturale era filozofic admisa ca posibila, necesara, dar realizarea practica, experimentala, a oricarei parti de anatomie si functie a fiintei vii, prin combinatii explicite si finite de forme si calitati naturale, cerea abilitati conceptuale si experimentale inconceptibile de cercetatorul filozof antic, partial descoperite de omul de stiinta actual. In prezent omul de stiinta poate explica foarte bine persoana metabolica, poate simula ‘stintific’ prin modele cauzal interactive toate procesele chimice si energetive care ii aloca autonomie cinetica si info interactiva, dar inca nu stie in ce fel functioneaza agregatul info personalizant, cum rezulta omul sensibil si inteligibil din extrema diversitate si interconectivitate intre procesele chimice, electice si micro informationale desfasurate in creier, organul specializat in interpretari de mesaje senzoriale si lingvistice.

Confratele idealist antic a simplificat problema, a modificat-o radical, a inlaturat substanta din rolul de entitate prima si autonoma, cretoare a tot ce este sau mai poate fi. Idealistul cu program a caracterizat realitatea materiala ca simulare numai mentala-spirituala de realitate, ca lume intelectiva, ca stare a mintii umane. Mintea umana multimea performantelor fenomenante, intelective si afective, limitat personalizante, era-este o stare a mintii absolute mai numita si divina. Ralitatea din perspectiva idealista ar putea fi tratata ca un supermesaj trimis direct sau mediat de mintea divina catre agentul interpretant reprezentant si semantic, iar persoana umana insasi poate fi privita ca efect, ca o supra interpretare a  unui super mesaj continand pachetul de functii personalizante, incepand cu senzatia si terminantd cu emotia, masura finala a performantei procesarii satisfiante a senzatiei.

interpretant fenomenant si semnificant lingvistic, impreua cu pachetul super interpretant al strategiilor ratiune-imagnatie, trimis de  mintea absoluta unei meta sau infra persoane, persoana oculta in afara constientizarii omului normal.

In gnozele divin personante vechi mediatorul actului creativ de persoana, era o supra persoana sau persoana oculta specializata in interpretarea constienta a mesajului personant. Daca omul efect este constient de reprezentare, supra persoana oculta este constienta de modul info operant al functiei generanta de reprezentari realitate. Daca omul constientizeaza alocarea de sensuri, de interpretari ale sensurilor prin alte sensuri, constientizeaza conectarea si interpretarea conexiunilor intre sensuri, supra persoana constientizeaza in detaliu, micro operant, proceduile semnificante, decondante de sens, cele constructiv discursive, ‘intelegatoare’ de discurs, procedurile rationante si imaginante. Supra persoana este constient responsabila si de intermedierea circulatiei mesajelor emotivante intre divin si uman.

Dupa un lung sir de trepte subiectivant creative intermediare omul trecutului care adera la principiul totul prin minte, mintile insasi prin mintea unicat, a ajuns la acea metoda creativa numai subiectiva in care lumea si omul era o supra stare mentala a unei identitati atot constiente, atot rationale si imaginative, a ‘fiintei divine’, care stia cum sa faca in mintea proprie un spectacol univers populat cu tot felul de evenimente si personaje intre care oamenii avea si ei cateva roluri, uneori rolurile principale. Prima conditie a creativitatii divine ara autonomia absoluta exprimata in ‘eternitatea’ fiintei absolute, fara inceput si sfarsit, a carei super minte continea o infinitate de inceputuri si finaluri de persoana -univers.

Ca autor al ipotezei naturii si fiintei proprii prin ‘divin’, omul s-a fixat in centrul creatiei, s-a privit ca scop al creatorului, ca opera-valoare principala care a primit si pierdut dar va reprimi sau lua prin forte proprii sub control-consum toate formele si fiintele create.

Odata inventat si pus in actiune creatorul absolut, explicarea rationala-cauzala, constructia detaliata, legic interactiva a lumii sau persoanei sale a incetat, divinitatea actionand ocult, fata participare umana, numai stiinta si puterea ei nelimitata fiind necesar-suficiente ridicarii operei ‘om’ si proiectia lumii in OM. Opera persoaana prin viitoare asemanare cu creatorul, va fi candva capabila sa se cunoasca pe sine, sa egaleze in abilitate si perfectiune creativitatea prin care exista si cunoaste.

Dar daca omul antic dependent de zei a incetat sa creada ca se poate intelege rational fiinta prin forte proprii, el si-a propus un alt scop inca mai dificil dar paradoxal mai accesibil, scop pus de la inceput in fiinta lui de divinitatea creatoare. Doritorul de cunoastere absoluta a inceput sa se intrebe cum sa actioneze pentru a aduce divinul in uman, absolutul in relativ, cum sa proiecteze opera in creator, sa o aduca in identitate cu acesta.

Prin fuziune cu divinul omul ‘cunoscator de divin’ obtinea de la sursa si cunoasterea completa-corecta de sine, cunoasterea absoluta, prin care afla ‘cine este, de unde vine, incotro se indreapta, sau il dirijeaza fara putere de impotrivire, ratiunea absoluta.

Incercarea de imersie totala in divin cerea omului conditii numai partial imaginabile, inca mai putin argumentabile rational, pe care candidatul la cunoastsre divina evident nu le putea indeplini, imperfectiunile lui de toate felurile fiind tot atarea obstacole in incercarea de contact cu perfectiunea sursa.

Lasand la o parte contradictia intre un autor perfect, o lume fenomen facuta perfecta si un locuitor opera defect, a carui imperfectiune consta in incercarea de cunoastere prea timpurie a secretelor divinitatii, curiozitate-imperfectiune care va darui omului multe suferinte viitoare, omul antic si clasic a incercat sa isi identifice si inlature limitarile impuse de divin, sa fie admis partener de cel care l-a respins odata, sa reintre in gratia si mintea divina.

Omul ipotezei totul prin divin isi identifica defecte trupesti dar mai ales sufletestifizic, era ignorant, lacom, lenes, agresiv, orgolios, incapabil sa cunoasca corect si atunci cand dorea sa cunoasca, dependent de poftele corpului, surd la comenzile ratiunii, atras de libertatea impovaranta a placerilor ridicate la rang de nevoi absolute.

Efortul discriminarii si inlaturarii progresive a limitelor care blocau calea omului catre divinitatea sursa a dus la doua strategii cognitive ale divinitatii, doua cai de a atinge si pastra un contact permanent cu fiinta absoluta:

-Calea cunoasterii pozitive sau afirmative alocanta de atribut uman divinitatii dar impins catre perfectiune, catre absolut,

-Calea negativ-cunoscatoare fuzionanta refuza divinitatii orice calitate, sau mai precis refuza omului standard posibilitatea de a caracteriza discriminant divinitatea, a ii descopune unitatea ne personanta dar nelimita generanta de personalizari, in parti natura, parti individ, in legi naturale, legi subiectivante, relatii naturale intre legile materiei, relatii sociale intre indivizii generati de legile subiectivarii. Refuzul atribuirii de calitati-actiuni divinitatii, implica subtil necesitatea reconstructiei din temelii a personalitatiiomului comun, inlaturarea omului standard posesor de atribut imperfect iar prin imperfectiune polar, rau si bun. Calea negativa cauta sa construiasca acea superfiinta atot constienta, ale carei trasaturi super cizelate ii dau dreptul sa isi priveasca direct creatorul si sa ii distinga prin propria apropiere de perfectiune, perfectiunea atributelor divine, indescriptibile in limbaj uman.

Au fost dezvoltate diferite variante antice de cunoastere a fiintei absolute prin sau fara atribut, fiecare ducand la o re proiectare-extensie a omului ecran, pentru prelua intervale tot mai ample din infinita proiectie a mintii divinitatii. Vom incerca in continuare sa caracterizam sumar, asumandu-ne si inevitabilele erori, sintezele divinitatii cu atribut numite in gnoza crestina calea ‘catafatica’ si fara atribuit cuprinse in calea ‘apofatica’.

Cele doua cai de cunoastere sunt exprimate compact dar obscur, ermetic, in cele doua porunci sau norme morale crestine fundamentale:

-‘Iubeste-ti aproapele-semenul ca pe tine insusi’, porunca care aplicata corect dezvolta metoda moral cunoscatoare, catafatica,

-‘Iubeste creatorul mai presus de toate’, cu iubirea maxima de care esti capabil. Aceasta super conditie a orientarii iubirii-devotamentului numai catre divin, este o axioma directiva care transcende morala, este principiul cognitiv negant de uman-om cu atribute, propriu cercetatorului apofatic.

CALEA  CATAFATICA

Candidatul catafatic la cunoasterea divinitatii cauta sa ridice progresiv calitatea atributelor sale sufletesti bune si sa le inlature pe cele conventional rele, sa atinga progresiv bunatatea nelimitata-perfecta a divinitatii in care nu exista si nu pot fi defecte, opozitii si conflicte, nu actioneaza principiul raului, rezervat din ratiuni divine numai omului ignorant si lumilor sale externe-interne. Dar daca omul este un prin tehnica ceatiei un locuitor al mintii divine, daca intr-un fel sau altul el face si trebuie sa faca parte din fiinta divina, atunci daca asupra omului actioneaza un rau principiu incontrolabil, un rau din afara razei de control a omului, atunci prioncipiul trebuie sa fie sustinut de fiinta divina. Dar un rau prezent in divinitate este o negare de perfectiune buna, constructiva, este o contradictie. De unde necesara ‘inexistenta a unui ‘rau principiu’, a unui ‘rau divin’ in divinitatea perfect buna.

Nefiind ‘rau’ prin rautate divina, raul prezent numai in opera persoana este un efect al ignorantei omului activ in lumea proiectata mental de divin in mintea umana, dar crezuta prin ignoranta, externa si autonoma, de unde lantul confuziilor, erorilor si suferintelor.

Devotiunea catafatica neaga raul ca principiu apartinand divinitatii, incearca sa il inlature prin inlaturare de atribut negativ si din omul opera. Daca admiti existenta identitatii umane inevitabil rele, autentic rele, atunci iubirea neconditionata a aproapelui implica iubirea negativitatii, a agresivitatii si conflictului, a omului dispretuitor si demolator de uman. Daca raul este numai o pedeapsa temporala alocata omului excesiv curios, doritor sa treaca direct din copilarie in maturitate, sa sara peste o adolescenta indelungata si dificila,  intinsa pe zeci de milenii, plina de erori si corectii, sa contracte o evolutie lenta si confuza, penduland intre bine si rau contingent, nederivabil din adevarata cunoastsre, atunci omul isi poate accelera maturizarea daca isi scoate constient si sistematic prin morala partea rea din fiinta intrinsec unitara si buna.

Iubirea egala de sine si semeni cere egalizarea principiala a calitatii actiunii proprii si ale semenilor,  echivalenta realizarilor, a criteriilor evaluante, echivalenta valorilor, a emotiilor. Sirul de echivalente se finalizeaza in egalitatea profunda a tuturor variantelor de individ, indica necesara  lipsa de preferinta a creatorului pentru diferite variante individ opera. Daca divinitatea iubeste unii oameni si dispretuieste-detesta altii, atunci omul insusi este legitimat sa fie rau, sa isi dispretuiasca semenii, dispretul de semeni fiind numai conformitatea la divin, reflectarea plina de respect in fiinta lui a fiintei si actiunii fiintei absolute.

Egalitatea de apreciere divina a omului opera, tradusa prin legea morala in egalitatea de apreciere din interior, genereaza omul moral, care isi aloca siesi si semenilor aceiasi valoare, indiferent daca semenii sunt aliati sau adevrsari.

Instalarea echivalentei ‘necesar bune’ a tuturor oamenilor, diferentiati numai prin masura fixarii in eroarea acceptarii lumii autonome si dualitatii ‘rau –bine’ atenueaza progresiv, la limita inlatura opozabilitatea aparenta intre om si semen, om si lumea lui, om si societate, inlatura conflictualitatea om natura, om-uman, om societate, inlatura convingerea ca raul face parte din fiinta lui, din toate fiintele, ca raul este conditia ireversibila a tuturor oamenilor.

Catafaticul nu se intreba sau nu da raspunsuri convingatoare a cauzei erorii dualitatii, a necesitatii ratacirii omului in labirintul faptei ‘rele-bune’ care aduce suferinta-placere. In ultima instanta creatorul absolut poate alege orice scenariu de creatie a personajelor si probabil cel mai atragator este sa faca persoana paradoxala, instrinsec perfecta, perfect buna, dar incapabila sa isi recunoasca perfectiunea, cazuta in etoarea identificarii rautatii ca parte necesara a naturii omului, ca rautate imprentata, ca pedeapsa divina, de care el nu poate scapa, sau nu atat de repede cat ar vrea.

Egalitatea fundamentala a tuturor oamenilor iesiti din aceiasi tehnologie creativa divina implica generozitatea neconditionata, devotament daruit tuturor fiintelor ignorante, bunavointa sistematica, rabdarea fara limite, suportarea fara repulsii a fiintei si faptelor celolalti, ajutorarea fara conditii a tuturor care au nevoi. Ajutorul catafatic este ‘ constructiv moral’, principalul lui scop este sa instaleze si activeze in omul ignorant omul moral, omul care isi poate satisface optim nevoile fara a agresa semenii, omului care respecta criteriile socializante, isi apreciaza corect semenii, daruie si primeste fara a privilegia sau umili, a face difernte de valori intre cei pe care ii reflecta si care il reflecta ca om prin alt om.

Catafaticul intelege in profunzime necesitatea omului moral care satisface si se satisface, fara auto apreciere, fara discriminare, fara adversitate, fara invidie, ura sau agresiune, fara impartirea semenilor in superiori si inferiori, asemanatori divinitatii sau opusi divinului prin fiinta ireversibil stupida si ticaloasa.

Cunoasterea afirmativa se manifesta la nivel superior prin extazul identificarii sau poate pseudo identificarii intens emotive  a omului cu divinul invaluit in atributele perfectiunii, care isi dezvaluie-proiecteaza prin catafatic perfectiunea catre orice om aflat in incertitudine de sine si suferinta.

Actiunea emotiv compasiva devotionala are rol reparatoriu a fiintei semenilor, ea incearca sa comunice celor sensibili-receptivi, in ce fel sa devina buni din interior, in ce fel sa cucereasca bunatatea incifrata de divin in uman, cum  sa o comunice imediat si neconditionat celor care inca nu recunosc ca o poseda dar au nevoie de ea.

Metaforic Compasivul catafatic emite o unda comanda de bunatate, el dezvaluie revelat prezenta divinitatii si bunatatii divine in cel care se crede rau sau crede in autentica rautate a semenilor, daruie o viziune de sine spontan buna, omului ignorant si confuz, controlabil de rau pentru ca paradoxal ‘nu se crede bun’, nu intelege ca nu poate fi altfel decat bun.

Catafaticul primeste divinul cu atribute numai pentru a il darui, pentru a pune la dispozitia semenilor pe intervale de timp limitate supra experienta proprie a unirii cu divinul, a clarifica necesitatea bunatatii fiecarei fiinte, dar si a conditiona accesului uman la propria bunatate prin dificila si indelungata cunoastere de lume si de sine, prin luarea in posesie a fiintei proprii privita prin ochii divinitatii.

Compasiunea catafatica este sacrificiul cedarii fiintei proprii primitoare de atribut divin catre cei ignoranti, este de fapt sacrificiul mediat, ocult, al divinitatii insasi, care prin compasiv se proiecteaza supra compasiv, nelimitat generos, in cei care nu il cauta, nu stiu cum sa il caute, nu cred ca il mai pot gasi, pierduti in lumea unde rautatea este suverana iar bunatatea o victima permanenta a raului suveran.

CALEA  APOFATICA

-Apofaticul refuza realitatea, materialitatea si autonomai ei de individ, se opune din toate puterile tendintelor de actiune in lumea valoare, refuza simtul si reprezentare, gestul si actul corporal, limbajul si actul mental, refuza sa se imerseze in satisfacere-placere, sa se legitimze prin recompensa emotie.

Omul are cinci atribute principale si cinci surse alocante de atribut, anume:

-Simtul-reprezentarea-realitatea,

-Gestul act care schimba alcatuirea realitatii,

-Limbajul simulator face o copie a realitatii, o transpune semnificant discursiv in realitatea lingvistica,

-Ratiunea, act  conditionant si regularizant in lumea reala si semantica, instrumentul care investigheaza intercorelant si simuleaza formal legitatea conectiv-interactiva naturala,

-Imaginatia, act creativ de reprezentare si lume lingvistica conform optiunilor celui care o foloseste ca vector configurant de ambient si persoana,

-Emotia factorul recompensant de gest, limbaj, ratiune si imaginare. Actiunea produce iar emotia consuma valori si energizeaza-activeaza circulatia individului in spatiul actiunilor generante de valori, ea stimuleaza gestul, limbajul, ratiunea si imaginatia, da posesorului motive de implicare in actul proiectant si realizant de valoare.

Emotia da legitimitate existentiala individului, da necesitate lumii reale sau lumilor imginare proprii sau ale semenilor.

-Simtul ofera atributul realitate compus din atributele forma, proprietate, relatie, miscare.

-Limbajul construieste info modele de realitate, ofera persoanei o nelimitata rezerva de realitati si personalizari alternative, la lumea fenomenala impusa de simt, la persoana impusa de ralitate sau societate.

Ratiunea este extrasa progresiv din interactia corporala si lingvistica a individului cu realitatea si cu semenii, din conditionatile pe care ‘legile naturale’ le impun gestului fizic pentru a actiona eficient, a respecta permisivitatrea configuranta inclusa in legea naturala. Ratiunea aloca realitatii si fiintei un atribut important, anume atributul ‘cauzal’ ea stabileste doua feluri de cauze, cauza lumii si cauza individului care poate deriva sau nu din cauza lumii. Ratiunea identifica corelatii necesare intre toate felurile de forme, proprietati si schimbari ale realitatii, ea indica individului actiunea optima pentru a obtine un efect dat prin stabilirea unui lant de corelari corecte minimale act-efect, care deplaseaza  progresiv o stare initiala a unui interval realitate in starea finala dorita de agentul rational operant. Cauzalitatea nu este numai atributul auto organizant, interactiv-evolutiv al realitatii, ea trebui sa apartina oricarei opere create de individ folosind componente materiale sau imaginate. Cauzalitatea fenomenala asigura reproductibilitatea traselor transformante ale realitatii, asigura transferul actului natural in act subiectiv modificant de act natural, initiaza si intretine interactia info cognitiva prin care individul poate construi info modele cauzale, legic interactive concrete sau formale ale realitatii.

Ratiunea este un instrument creativ conditionant, ea impune norme-legi, impune in orice act-efect un obiect primar necesar, o cauza-regula de operare, o regula de corectie a operarii, o finalizare a actiunii, o sinteza a ‘obiectului, conditiei actiunii, actiunii, corectiei actiunii si realizarii, criterii ale actiunii cauzale.

Ratiunea este si un instrument optim creativ, ea indica calea minimala procedural prin care poate fi asamblata o anume congiguratie-opera compozita, folosind un set dat de forme minimale, conditii conective obligatorii si conditii optionant-imaginante care aloca valoare operei.

-Imaginatia este vectorul creativitatii fara restrictii cauzante, ea compune realitati sau personalizari fara limitari, fara conditionari, fara dependente auto impuse. Imaginatia exprima creativitatea libera, unde agentul face ce vrea, isi alege realitatea unde opereaza sau alege opera in realitatea disponibila, o realizeza cum vrea, cum ii dicteaza mintea creativa. Dar imaginatia fara ratiune este haotica, este numai intamplator cauzala, extrem de improbabil capabila sa genereze o realitate interesanta, o opera capabila sa atraga si declanseze emotia, sa legitimeze si autorul si spectatorul care o contempla.

Daca omul este conditionat personalizant prin aceste atribute, iar fiinta divina nu poate avea atribute fara dependentele care merg din fiecare aytibut, inseamna ca autorul absolut nu are si nu trebuie sa aiba nici o trasatura, nici o functie personalizanta umana. Fiinta divina nu trebuie sa aiba perceptie si reprezentare, nu actioneaza si nu trebuie sa actioneze intr-o lume modala impusa, care intra invitant sau agresant prin simt in fiinta lui, este fenomealizata cumva la modul impus, este o lume necesara similara lumii reale unde omul este conditionat ca forma, functia, comportament si sentiment de formele si relatiile cauzal interactive ale lumii naturale.

Fara realitatea autonoma, impusa perceptual reprezentant, fara multimea actelor umane transformante de realitate Fiinta divina nu are si nu are nevoie de corp propriu modal compus din indiferent ce fel de forme si relatii intre forme, de ceva similar ca structura si functie corpului uman.

Fara realitate forma-schimbare fiinta absoluta nu foloseste nici limbaje de tip uman, nu aloca sensuri, nu echivaleaza prin stari proprii ceva diferit de propria fiinta, nu modeleaza-reconstituie prin intelect forme si relatii ‘obiective’, pre-existente, diferite de fiinta sa. Fiinta absoluta nu copiaza si recompune semantic o lume extern-modala, autonoma de fiinta sa, nici nu creaza imaginar in fiinta sa o lume compusa din forme, calitati si relatii, care fac din propria fiinta absoluta o colectie de asemenea modalitati, il particularizeaza si desprind de absoluta libertate a fiintei fara fiintare specifica. Fara limbaj natural aplicat semnificant –reconstitutiv unei realitati extern-autonome, paradoxal fiinta divina nici nu rationeaza sau nu in mod uman, nu identifica relatii necesare-contingente in fiinta sa ori in afara sa. Fara forma-schimbare, limbaj, ratiune, autorul absolut nu este situabil in spatiu si timp, sau nu in spatiul continator de forme care pentru acces impune succesiune-deplasare si timpul care conditioneaza existenta si introduce inexistenta.

Fiinta divina nu imagineaza sau nu la modul uman, ea nu trebuie sa isi inchipuie si compuna liber de conditionari o alternativa sau o serie de alternative la o lume impusa, nici la propria opera care atunci cand este inlocuita prin variante semnaleaza imperfectiuni de concepere-realizare, contradictorii pentru un autor absolut. Fara  lume impusa conceptul de vointa si libertate umana, de iesire deliberata si completa din impus, este si el straind autorului absolut. Nu poti sa te vrei liber daca nu esti si nu poti fi ne liber, daca fara restrictii fiind, te vrei fara restrictii. Nu poti sa vrei sa fii ceace esti, sa doresti posesia a ceace esti-posezi, de unde lipsa de atribuit ‘vointa-act’ al divinitatii care nu vrea ceva, nu vrea nici sa nu vrea, vointa implicand necesara diferenta intre identitati, intre ceace esti si nu vrei si ceace vrei sa fii dar ti se interzice sau conditioneaza pentru a fii.

In unele religii divinitatea este conceputa naiv si contradictoriu ca vointa permanenta, fara ingradire, ca identitate care vrea imperativ ceva, de regula ‘vrea ceva de la opera’, ca si cum opera ar fi autonoma de creator, apoi vointa divina se si indeplineste, in totalitate, fara vreo impotrivire, ca si cum spatiul de lucru sau opera se pot impotrivi cumva autorului absolut. In ce fel este plauzibil sa vrei daca esti permanent totalitatea absoluta, integrala, daca nu vei fi mai mult dect esti pentru ca esti totul, dar nu un tot simultan risipit- distribuit in spatiu, sau un tot secventiat-temporalizat, unde mereu esti parte si intreg, esti totalitate numai in progres, fara completitudine, sau cu o completitudine mereu conditionata de timpul unde sistematic integral, nu esti cum vrei sa fii. In spatializare integralitatea este secventiata prin interval, in temporalizare prin inexistenta care trebuie adusa la existenta, in asa fel incat finta prezenta este mereu diferita de fiinta viitoare, de unde imposibiliatea absolutei identitati de sine, fara rest de identitate distribuita in spatiu sau dependenta de timp, recuperabila succesiv.

Divinitatea nu poate fi scindata prin succesiv, in asa fel incat intentia de a fi cumva, de a face ceva, sa fie tradusa volitional in vointa scop de fiintare proprie sau vointa de fiinta opera, iar vointa de sine-scop sau de opera-scop, sa preceada intrarea efectiva in identitatea proprie scop dorita, sa existe un autor care vrea opera, altul care o concepe, altul care face progresiv si un ultim autor care poseda opera si nu stie ce sa faca cu ea, nestiind o strica si incepe sa faca alta .

Apofaticul isi stabileste rational metoda cognitiv identificanta cu fiinta suprema fara atribute, el extrage din non calificabilitatea atributiva principiala a fiintei absolute, calea catre fiinta bsoluta, isi stabileste o identitate proiect proprie fara atribut, fara discriminare polara, fara implicari angajante sau contestante, fara nevoie capriciu, fara act conditie, scop satisfactie. Apofaticul invata prin vointa sistematica sa inhibe simtul si primirea de realitate-reprezentare, invata sa inlature gesturile inutile, sau spontane si sa le diminueze pe cele inca necesare, invata sa dirijeze numai constient miscarile mintii care fara control iese sistematic din realitatea observata si intra in realitatile imaginare, cauta scopuri si mijloace, da omului motive sa faca ceva, sa isi inventeze si rezolve nevoi.

Actorul apofatic vrea sa fie un spectator complet cunoscator al acelui supra actor care ii agrega constient persoana, sa participe din perspectiva creatorului-spectator divin la siteza fiintei om-actor, sa identifice si inteleaga ce este realitatea-materialitatea, cum se poate ea construi si aloca intelectiv sau supra intelectiv, in ce fel materia imateriala primeste proprietati atat de intens conditionante, in ce fel substantele emit si absorb energii, in e fel energiile modifica proprietati si satisfac nevoi, in ce fel ‘omul incorect crezut material’, domina ‘omul spiritual’. Apofaticul se intreba cum e cu putinta ca efectul concept ‘substanta’, ultimul pe scara ierarhica a rolului si importantei in opera, sa fie tratat drept prima cauza, cauza genetica a personalitatii. In ce fel a reusit divinitatea sa construiasca un procedeu fictiv-fals de sinteza a persoanei si sa il comunice persoanei ignorante ca mecanism autentic personalizant, legic realizant, sa mentina opera individ in ignoranta de sine. Efortul cunoscator apofatic vrea sa inteleaga cum se poate ca realitatea un continut al mintii omului, el insusi o stare a mintii divine, sa ajunga din perspectiva operei conditie fundamentala a creatiei, sa faca din efectul materie o cauza a totalitatii, cand de fapt realitatea materiala este ultima si cea mai depedenta identitate, este acea inventie a divinitatii care rataceste omul in lumea formelor, ele insele stari ale mintii umane.

Autorul divin trebuie sa fie si este atat de inteligent creativ incat stie sa se reconstituie creativ in omul opera, modeleaza in asa fel opera om, incat opera se poate progresiv auto-modela personalizant incepand cu variantele naïve de modele material individuante, parcurgant variante mai complicate de auto modelare info subiectivanta, ajungand candva prin finalizarea traseului cognitiv apofatic sa intre in rolul de spectator avizat al constructiei divine de persoana auto personanta, unde opera constienta este o convergenta de atribute si alocari de atribut, iar creatorul o non atributivitate alocanta de atribut.

O verosimila creatie absoluta de opera trebuie sa faca si opera absoluta, capabila sa se reconstituie in detaliu prin pierderea de atribut, iar transferul de autor si arta creativa absoluta in persoana si abilitatea creativa ingusta si confuza a operei se face prin dialog instructiv trimis catre omul opera, dialog care dureaza pana cand omul-umanitatea invata cum este si cum se poate face, invata sa imite constructiv identitatea absoluta. Dar acest dialog divin trasferant de cunoastere auto individuanta catre persoana instruita inceteaza cu necesitate cand opera persoana in cunoastere de sine isi devine siesi cauza si poate repreta ciclul dar nu poate inventa altul nou si diferit. Autorul absolut invata opera sa se reconstituie prin transfer doar partial de sine catre omul opera care se autocunoaste dar nu cunoaste si nu repreoduce creativ si creatorul.

Cand omul apofatic a primit intregul proiect divin de persoana in toate variantele si toata trehnologia auto realizanta, cand a finalizat cunoasterea fara atribut, a invatat-inteles si verificat constient cum actioneaza fiinta absoluta cand aloca operei individualitate si constientizare cu atribute, atunci ceva se intampla cu individul auto cunoscator care se resoarbe in creator si devine spectator al restului de opera inca ignoranta de sine.

Omul cu atribut este necesar constient in spatiul atributului pentru a il identifica, manipula, transforma si adapta nevoilor rezolvabile prin atribut, dar este si necesar inconstient pentru a nu putea identifica constructia atributului, legarea fiintei umane principial fara atribut de falsul atribut, inchiderea omului intr-o inchisoare realitate care nu interzice iesirea atunci cand cel inchis constata ca peretii forme si calitati sunt numai conceptibili, total penetrabili, sunt numai proiectii mentale de obiect-calitate-conditie.

Simplificat fiinta divina poseda info atributul alocant de atribut iar atributul aloca o functie atributiv personalizanta, dependenta de atribut. Omul constientizeaza actul perceptiei ca poarta de intrare a atributului prin blocarea intentionala a cuplajului simtului cu mediul comunicant de mesaje, dar nu constientizeaza nici actiunea info receptanta de mesaj a oricarui simt nici procedura interpretanta a mesajului generanta de atribut specific. Deasemeni omul constientizeaza posesia sensrilor si conectarea lor descriptiva de aspect atribut, dar nu si mecanismul semnificant sau decodant de sens.

Identitatea umana in spatiul atributului este multi ignoranta de sine, incapabila sa constientizeze patrunderea informationala in fiinta sa a realitatii cu atribut, sa constientizeze extragerea numai informationala a atributului din mesaj, actiunea numai informationala, numai mentala de procesare, transformare, valorizare si consum al atributului.

Ignoram sinteza mesajelor senzoriale in simt, traseul lor neuronal catre organul procesant, interpretarea lor ca realitate, ignoram conditia performantei lingvistice, algoritmul care leaga sensul de familia de parti ale realitatii echivalate prin sens. Ignoram ipoteticii algoritmi mentali rational corelanti in de sens, corelant de reprezentare, ignoram info tehnica formala atributiva de abilitate rationanta si imaginata, cele mai importante caracteristici individualizante, ignoram sintezele si atribuirile de emotie, parametrul evaluant final care incoroneaza sinteza fiintei cu atribut. Toate aceste interdictii constient functionale alocate persoanei umane par inevitabile, omul nu are la dispozitie si nu poate avea fara a mai fi om acea supra constienta simultan distribuita si integranta, in care sa fie si sinteaza functiei si functia in actiune si efectul constientizat al actiunii functiei specific personante.

Metaforic Divinul este pentru sine un autentic ‘nimic atot constient care poate fi orice’, un ‘nici cum  nelimitat oricum pentru sine’, un ‘nelimitat oricum in si pentru personajul creat. Apofaticul trebuie sa experimenetze si el acest neant atot plenar, sa fie modalitatea nelimitat diversa, saturata cu obiecte-schimbari, sa fie si algoritmul generativ, sa ramana un gol permanent, de ne umplut cu alteceva decat cu alte goluri ignorant pline.

Omul apofatic poate alege sa ramana un nicicum sursa potentiala a oricum, atunci cand recunoaste ca fiind intrinsec fara atribut nu pierde ceva dara isi refuza numai umbra de atribut aruncata de mintea ignoranta. Apofaticul intelege-experimenteaza posesia oricarui atribut avand la dispozitie motorul divin alcant de impresii atribut, dar experimenetaza si lipsa de substantiere-consistenta a tributului care nu mai are nici un rol pentru fiinta cunoscatoare, nu mai satisface o nevoie, nu mai pune o intrebare, nu cauta si gaseste un raspuns, nu furnizeaza cunoastere.

Apofaticul poseda toate ipostazele atribut persoana, toate tehnicile alocante de atribuit, dar nu le activeaza, nu le foloseste pentru a se supra satisface pentru ca nu mai are nevoi, nu mai este omul actor fixat in spectacolul lumii atribut, nu mai este nici spectatorul implicat care absoarbe actele si emotiile omului actor, care vrea sa fie si el actor, sa fie actorul care vrea orice si poate orice.

Apofaticul avansat isi contempla toate eurile disponibile, este participant la un multi spectacol simultan unde actorul si spectatorul sunt indivizi care au jucat toate rolurile, au fost identici cu toti eroii si nu mai au motiv sa fie cea au fost si stiu cum este,  nu mai pot avea dorinta si surpriza noutatii, fiecare stiind ce este o dorinta, de unde vine, cum se termina sau amana, ce ofera si ce promite dar nu ofera nciodata.

Traseul cognitiv apofatic este usor de trasat intelectiv dar incaracterizabil dificil de parcurs. Primi pasi cer refuzul actiunii simtului si reprezentarii obiectului captat prin simt, urmatorii cer refuzul semnificarii, cuvantului-conceptului, refuzul utilizarii dicursului ca metoda de organizare sau imaginare libera a lumii sau persoani dorite ori refuzate. In metoda apofatica se incepe prin decuplrea senzoriala de obiect, de realitatea presupus autonoma.

Conectat la lumea materiala omul se personalizeaza prin formele si calitatile pe care le inghite perceptual, le regurgiteaza reprezentant, le manipuleaza lingvistic, agrega forme materie si forme sens cu care isi polueaza constienta pura, isi coloreaza-opacizeaza si satureaza individualitatea. Saturat cu forme, fixat constient in forma, omul normal este incapabil sa constientizeze mecanismul auto constientizant, sa identifice geneza realitatii si personalitatii prin primire si interpretare de mesaj obiect si mesaj subiect procesant de mesaj obiect.

Blocarea perceptiei si desprinderea pe durate lungi de mediul extern, este prima pierdere de atribut, de atribut substanta, prima initiativa de asemnare cu absolutul fara substanta, cauza a info atributului si impresiei de substantialitate si realitate in afara individului.

Apofaticul trebuie sa faca o maxima economie de gest fizic, sa nu apeleze la nici un act corporal excesiv satisfiant care depaseste conditia minimei supravietuiri, sa inlature gestul care aloca placere, produce valoare, sugereaza valoarea actului, argumenteaza valoarea efectului, indeparteaza omul de divinul care nu se distreaza-satisface in nici un fel, sau nu in sens uman.

Reusind sa controleze rezonabil simtul si gestul, apofaticul abordeaza interdictiile intelective si afective, mult mai dificil de instalat si intretinut. Pesoana normala este un permanent flux de informatii senzoriale si semantice, de reprezentari, actiuni, vorbe si ganduri, formele, actele, vorbele si gandurile par a se construi singure undeva in inconstient, apoi tot inconstient sparg frontiera inconstientei si se constentizeaza, invadeaza fara opozitie, impun personalizarea, pun conditii omului care nu stie cum este dar paradoxal vrea mereu sa fie altfel.

Pentru a controla mai bine gandurile apofaticul trebuie sa invete sa refuze semnificarea reprezentarii si folosirea limbajului, sa isi interzica sa dialogheze in gand cu sine sau cu altii, sa refuze sa controleze intelectiv alcatuirea sau directia gandurilor, sa isi interzica actul intelectiv de orice fel, sa inchida poarta ratiunii si imaginatiei si sa o tina inchisa cat mai mult timp.

Apofaticul trebuie sa se ‘dezvete’ sa vorbeasca, inteleaga, rationeze sau imagineze, sa isi interzica sa faca legaturi plauzibile sau fictive cu lumea sa, cu fiinta sa, cu fiintele semenilor, sa refuze sa creada ca lumea este ‘externa’ , ca fiinta lui este autentic corporala-autonoma de proprie conceptualizare de sine ca persoana, sa refuze sa admita ca este legat efectiv si afectiv de ceva din lumea lui, de semenii lui, sa refuze sa admita ca are nevoi, ca ca nevoile sale sunt absolute si rezolvabile numai prin atribute, prin suportul energo material.

Decuplarea progresiva de ratiune-imaginatie-actiune elibereaza progresiv apofaticul de credinta sau deductia rationala, ca lumea lui este intrinsec cauzala, ca este profund si sistematic cuantificata legic-interactiv din interior, ca in ea ceva este cauzal posibil iar ceva cauzal imposibil, sa reruze sa creada ca un posibil este unic cauzal, ca implica o actiune necesara si respinge multe altele. Actul mental apofatic este demolant de legitate externa si interna, el inlatura progresiv aderenta la cauzalitatea permisiva si interdictiva naturala care domina simtul, corpul, ratiunea si imaginatia, particularizeaza si conditioneaza emotia, da omului ignorant motive sa fie sau sa nu fie cumva, il fixeaza in reteaua aparent obligatorie a formelor si legilor naturale.

Probabil ultima experienta a apofaticului care a parcurs cale proiectatii in divin este identificarea formala prin noua sa identitate cu vechea persoana, persoana catafatica, privita numai ca un dar divin, o generozitate instructiva, devenita inutila cand primitorul cunoscator intelege cauza generozitatii si refuza efectele.

Omul comun isi aloca perceptie iar prin procesarea perceptiei instalare-acces la realitate. Din partile realitati isi compune fiinta proprie, pentru ca de partile realitatii depind structural si functional partile corpului, depinde si unitatea lui intelectiv afectiva.

Inlaturand substantialitatea apofaticul inlatura si falsa autonomie personalizanta prin materie-corporalitate, iar inlaturand suportul substanta intelege ca toate functiile subiectivante sunt un lant de atribuiri de impresii modale daruite de divin. Primul act creativ absolut este alocarea de meta-atribut persoana, persoana fiind un set unitar de alocari atribut, relatii cu atributul, actiuni asupra atributului, valorizari ale atributului, consum metabolic, intelectiv si emotiv de atribut.

La final apofaticul experimenteaza-intelege ca el ca fiinta creata ‘nu  percepe, nu reprezinta, nu vorbeste, nu intelege, nu rationeaza, nu imagineaza, nu cunoaste’, ca toate aceste actiuni personalizante le face altul pentru el, dar le face in numele lui, le face atat de ascuns-subtil, de perfect, incat cel care este facut om, este umanizat, se crede om prin sine, om facut prin resurse proprii. Omul este un ‘proiect dar’ al divinitatii, cum a spus cineva cu mult timp in urma, dar isi recunoaste ipostaza ‘persoana dar’, facuta in alta parte si propiectata inconstient in eul care isi ignora identitatea, numai atunci cand poate reface si restitui constient darul, cand intelege cum este facut si atribuit acest super-dar, de care nu mai are nevoie, cand are acces constient la autorul proiectului darului.

Daca cele sumar enumerate au relevanta, (este posibil sa fie si de fapt sunt numai o colectie de fictiuni), concluzia usor paradoxala sugereaza ca apofatismul era-este un subtil super-catafatism, incomparabil mai dificil de declansat-parcurs si finalizat, dar incomparabil superior productiv, o metoda distructiv-creativa, care incepe prin a refuza omului umanul cu atribut, a refuza  toate proiectele-scop de om lumesc, a primi in schimb acces treptat la atributele-proiectele divine de personaj-actiune, fara limite sau fara limitele din corespondentul uman. Apofaticul are acces nu numai la toate proiectele ‘dar persoana’ dar si la o parte din tehnicile constructive de proiect, insa probabil exista o limta de patrundere cunoscatoare in creator care interzice accesul la toate tehnicle de proiectare a oricaror tipuri de proiecte persoana, proiecte care apartin altor realitati si altor individualizari neapartinand lumii lui.

Apofaticul primeste acces la fiinta fara legaturi impuse sau preferentiale, fara concept libertate prin act, fara libertate prin cuvant, prin gand, fara libertate prin iesire de undeva si intrare alt undeva.

Apofaticul experimenteaza ca observator totalitatea variantelor opera-om, poseda intr-o ciudata simultaneitate toate trecuturile, prezenturile si variantele de viitor al individului cu atribut, are acces la biografia fiecarui personaj, dar considra fiecare biografie un trecut ireversibil pe care nu are nici un motiv sa il transporte in prezent si pe care nu il poate proiecta in viitor.

Tehnica apofatic cognitiva, indiferent in ce epoca se situeaza apofaticul, implica necesitatea schimbarii permenente de sine, sistematica inlocuire a personalitatii momentane cu alta mai putin material dependenta, mai putin legitimabila prin identitatea ratiune, imaginatie, emotie.

ARGUMENTARI  PRO  APOFATISM-IDEALISM

Apofatismul este idealism extrem presupus nu numai formulat-acceptat dar si demonstrat integral, fara nici o posibilitate de contestare din partea celui care cucereste fiinta apofatica, pentru ca demonstratia este noua lui fiinta-identitate in posesia raspunsului la intrebarile ‘ce sunt, cum sunt, prin cine–ce sunt, cum mai pot fi’.

Idealismul ca filozofie-cunoastere de lume si de om, este un mod de gandire problematizare si rezolvare vechi de milenii distribuit pe toate ariile geografice, formulat in diferite de variante. Abordarea idealista a sugerat un raspuns posibil la o intrebare fundamentala, la acea dorinta umana stranie aparuta candva in in cel care actioneaza, care vrea sa stie in ce fel supra actioneaza fara constientizare fiinta lui profunda, pentru a il face sa fie cum este, sa se constientizeze partial si sa actioneze optional, ce se intampla in personalitatea lui obscura pentru a primi constienta iar in zona de constienta a fiintei sa actioneze cumva?

Intrebarea se poate forma simplu astfel: Cum anume trebuie sa mai fiu pentru a fii cum sunt, a poseda toate criteriile si conditiile de a fi o identitate intr-un mod determinat?

Pentru a intra in posesia personalizarii integrale, care contine toate conditiile autonomiei personalizante trebuie gasit raspuns la intrebarea:

-Cum sa localizez totalitatea supra actiunilor inconstiente care ma fac constient activ in intervalul unui set de actiuni, cum trebuie sa mai fiu pentru a fi prin mine insumi cumva?

Omul rational al trecutului a observat propagarea incontrolabila a supra actiunilor necesare unei actiuni constiente mult dincolo de orizontul constientei sau controlului constient al fiintei sale.

Orice om inteligent poate constata ca se afla in mijlocul unui lant de acte necunoscute care se propaga nelimitat in ambele directii, in fenomenal, in afara fiintei sale, in individual, in interiorul corporal si mental al fiintei. Omul foloseste o unealta fizica pentru a isi satisface o nevoie dar nu stie prin ce anume capta unealta proprietatile fizic interactive, din ce cauza este structura ei rigida sau elastica, ce o face sa poate schimba specific partea de realitate cu care este cuplata. Incapabil sa isi extinda simturiler peste o anume limita observanta omul comun ignora cauzele micro structurale ale proprietatilor formelor naturale, felul in care ele interactioneaza la nivel microscopic si se schimba reciproc sau unilateral.

Lantul ignorantelor subiectivitatii, a starilor interne, este si mai dificil de urmarit si clarificat. Cum anume vede, aude, gusta sau miroase, cum anume este facuta mintea lui incat isi construieste o realitate folosind mesajele simturilor, cum se instaleaza corporal si intelectiv in lumea construita mental, cum se poate misca corpul lui atat de divers numai prin vointa mentala de deplasare specifica, cum este alcatuita acea actiune stranie a vointei compusa si eliberata de mintea individului capabila sa declaseze o diversitate de comportamente corporale sau intelective. Omul a observat ca pentru a misca un obiect extern trebuie sa miste alt obiect extern pus in contact cu obiectul ce se vrea miscat, trebuie sa initieze alta forma-miscare si sa o transmita formei nemiscate. Dar corpul propriu are potential de miscare activat fara alta miscare observabila, prin invizibilele miscari ale fiintei lui conceptuale obscure, ale mintii sale. Cum sa raspunzi la aceste intrebari, au ele raspuns precis, daca da, se afla raspunsul in intervalul de acces al constientei lui sau nu?

De milenii omul a observat ca poate pune semnul egal intre constienta si cunoastere, ca intr-un fel tot ce intra in aria lui de observare si constientizare intra si in cea de cunoastere sau de posibila analiza si cunoastere. Spre exemplu daca constientizezi realitatea posezi cunoasterea alcatuirii diversitatii formelor si miscarilor realitatii, daca constentizezi posesia unui simt il poti orienta constient, observa selectiv si constientiza ce ai observat. Ddaca constientizezi ca poti misca in difeite feluri corpul valorfici aceasta constienta actionand corporal intentional.

Daca constientizezi ca poti semnifica, vorbi si intelege comunici optional si constient, iti alegi partenerii de dialog, alegi continutul dialogului, alegi replicile dependent de cele ale partenerului, te adaptezi in parte constient la cunoasterea lui si la optiunile lui cognitive pe care le poti satisface.

Constienta asambleaza si activeaza modelele de personalitate gestuala si semantica ale partenerului, asta este conditia posibilitatii unui dialog coerent cu semenul care la randul lui poseda si foloseste partial constient un model propriu al personalitatii tale.

Intrebarea fundamentala asupra auto cunoasterii poate fi simplu formulata;

-Cum sa actionez pentru a largi nelimitat constienta, a intra observant-reprezentant si semantic discursiv constient in tot ce alcatuieste si exprima comportamental fiinta, cum sa ma analizez constient integral, sa identific cum pecep, cum reprezint-construiesc mental varianta de lume receptata senzoril, cum semnific si vorbesc, cum inteleg, cum actionez cand sunt rational sau imaginativ, in ce conditii primesc emotii si in ce fel sunt alcatuite si puse la dispozitia constientei emotiile, etc…

Unele incercari antice de raspuns la intrebari au aleas calea materialista altele calea idealista, fiecare a dus la un mod distinct de a intreba-raspunde, la o anumita coerenta, testabilitate, si utilitate a raspunsului.

Orice om rational fixat in dogma materialista al lumii autonome de individ, poate identifica rapid o multime de imprecizii, de incoerente, de contradictii in ipoteza idealista a lumii numai interne, existenta numai mental.

Daca lumea este in minte cum pretinde idealistul, atunci intreaba rationalistul, ‘de ce nu actionam numai mental’, pentru a ne rezolva nevoile? Cum e cu putinta ca numai actul ‘extern sau aparent extern’, explicitate prin gest corporal-material, atat de detestat si contestat de idealist, are potential lucrativ-transformant in lumea presupus mentala, iar mentala fiind necesar dependenta de individ?

Din ce cauza actul numai intentional mental de face ceva, formulat numai ca vointa de schimbare nu schimba ceva?

Materialistul ca si idealistul a observat ca nu poti misca un pai in lumea extern-interna numai dorind sa il misti, dar il misti imediat ce pui corpul in actiune.

Ganditorul antic idealist matur a identificat si el unele inconsistente ale ipotezei lumii numai in mintea proprie, fara alte dependente ale mintii sale de ceva incaracterizabil dar cumva necesar  si a introdus ca ipoteza ajutatoare existenta unei superminti care controleaza-conditioneaza starile mintii umane, o umple cu o realitate si o subiectivitate auto asumata si intern legitimata.

Unele incoerente mai profunde ale ipotezei idealiste ‘mintea proprie conditie a realitatii’, sunt mai dificil  de izolat si rezolvat, iar incercarile de rezolvare duc la concluzii stranii. Spre exemplu corpul material are o morfologie, iar creierul ca parte a acestei morfologii este identificat-acceptat ca sursa a persoanei. Omul de stiinta modern confirma experimental aceasta relatie subiectivanta creier fizic-persoana spirituala, prin numeroase observatii, masuratori de schimbari ale starilor creierului si corelari intre schimbarile observate in creier si cele din comportamentul subiectului investigat.

Daca toata realitatea etse o stare mentala corpul ‘observat-material’ al individului spiritual care isi tine toata lumea in minte, face si el parte evident din lumea mintii, iar creierul ca parte materiala a corpului este si el numai o stare mentala. Ca stare mentala creierul este un efect al actiunii fenomenate a mintii, iar ca efect nu poate fi si cauza a realitatii, propiectata in mintea spirit. De aici concluzia cam ciudata ca mintea si creierul ca organ sunt intr-o relatie de dependenta inversa decat cea admisa de materialist, adica creierul aparent material este un produs al mintii preexistente, iar ca produs nu are nici o contributie la contructia si activarea mintii, fiind un obiect-functie construit mental, asa cum sunt toate agregatele pseudo substantiale, efectiv mentale, ale tuturor partilor realitatii. Daca lumea este o constructie mentala, nici o parte a acestei constructii mentale, inclusiv corpul subiectului si creierul, nu au nici o contributie la formarea personalitatii spirituale, nu pot fundamenta si activa mintea idealista singura autoare a realitatii si personalitatii. Dar o minte unic autoare a realitatii si personalitatii corporale-intelective este necesar anterioara si autonoma de propriile continuturi fenomenale, este autronoma functional de corpul si creierul material-imaterial, obligatoriu fara potential personlizant, dat fiind ca este o constructia a mintii subiectului, minte necesar anterioara starilor ei fenomenalizante si subiectivante. Acest apriorism al pre existentei mintii atot creative, raportat la continuturile ei momentane ‘lume-fiinta’, impune independenta existentiala si operanta a mintii de orice continut modal, intelectiv sau afectiv, independenta de realitate, de corpul observat, de creier ca parte a corpului. Orice parte a corpului inclusiv creierul este de fapt un obiect construit mental, este o entitate aposteriorii, posibila numai daca mintea este deja in existenta-actiune si si alege realitatea pe care vrea sa o asambleze, realitate conform idealistului dependenta de minte, dependenta de functiile numai spiritual creative ale mintii. In acest lant de rationamente idealistul cu sau fara voie a demonstrat ca propriul creier presupus material, este un organ décor, inutil, un obiect de colectie, o falsa conditie a persoanei sale, cu toate ca daca cineva il loveste in cap si provoaca un soc functional vcreierului decor, intrega realitate si personalitate dispare pentru un timp sau dispare ireversibil daca lovitura e suficient de puternica.

Daca cineva indeparteaza capul de corp, mintea numai spirituala, mintea prin sine cum ar spune filozoful, este distrusa, contrazicand argumentul imposibilitatii unei relatii conditionant functionale intre minte si un produs al mintii.

Daca mintea nu depinde ca sursa de ‘forma corp si de forma creier parte a formei corp’, ambele forme constuite numai mental, rezulta concluzii paradoxale. Daca nici o parte a realitatii tratata in totalitate ca produs mental, nu poate fi o cauza-conditie a mintii, atunci mintea isi este autoare, este si minte creatoare si minte creata. In varianta creatoare mintea este potential si efectiv autoare a mintii create, de unde concluzia ca mintea creata, mintea activa cu toate continuturile ei este o superstare a unei superminti, care si ea poate depinde de alta superminte pentru a intra in actualitate si a elabora alte variante mintii, fiecare cu propria personalizare si realitate autosituanta.

Daca o minte activa poate totul dar depinde de mintea potentiala-creatoare, ce motiv are supermintea autoare sa impiedece mintea creata sa stie cum actioneaza, cum se poate umple constient cu realitatea dorita, inlaturand lungul si obositorul lant de actiuni corporale argumentant inutil, dar efectiv necesar pentru ca mintea sa intre in posesia unei stari propii dorte.

Ce forte oculte interzic mintii create sa priveasca si inteleaga in ce fel isi face lumea intern externa, de ce este obligata sa apeleaza la performanta greoaie, plina de limitari a corpului fizic, demonstrabil inutil, daca prin natura ei poate totul si poate avea totul fara sa puna in actiune demonstrat neputinciosul trup fantoma?

Pentru a inlatura ambiguitati si contradictii in rationament Idealistul a introdus mintea divina atot creatoare, mintea ‘zeului atot cunoscator’, unica sursa a mintilor umane si a tuturor starilor tuturor mintilor umane active.

Daca mintea umana si toate continuturile ei sunt numai micro stari ale supermintii divine, atunci corpul pseudo material al realitati, corpul pseudo material am omului material nu sunt stari ale mintii proprii, sunt de fapt si micro stari ale mintii divine, care realizeaza in propria minte micro proiectii ale persoanei create si le comunica subtil sintetizand constienta si continutul tuturor fiintelor create.

In aceasta extensie a ipotezei ‘totul in mintea si prin mintea divina’, lumea materiala si corpul uman isi cuceresc logic interioritatea duala, relativa si absoluta, fara contradictii. Daca lumea si persoana sunt total constientizate in creativitatea absoluta, nu sunt si nu pot fi proiectii complet constiente si in interioritatea dependenta a mintii omului ignorant, care nu stie si nu poate stii prin forte mentale proprii (fara voia zeului), cum a fost facuta realitatea nici fiinta sa pur spirituala instalanta dar si instalata in realitate. Omul ignorant are sau mai precis primeste stari proprii de cunoastere dar numai partiale cu privire la realitate si la propria individualitate, ea insasi micro parte a supra mintii divine, dar I se interzice prin subtile restrictii si conditii ale mintii divine sa derive totalitatea starilor persoanei sale si lumii sale din propria minte. Daca omul comun ar primi toata cunoasterea divina ar deveni capabil sa controleze mental-constient starile realitatii din mintea lui, ar controla si mintile semenilor. Daca toti oameni ar ajunge divin capabili sa actioneze dar uman doritori, lumea mintilor ar ajunge un haos de conflicte pe care nici o minte divina nu le mai poate tine sub control, pentru ca ar fi revolte ale propriei stari creative care a pierdut controlul de sine. De unde necesara ignoranta cu privire la creatia fiintei sale a omului standard, plin de nevoi si capricii, putin capabil sa le implineasca sa cum ar vrea.

Un asemenea control al mintii si prin minte al realitatii il capata numai apofaticul avansat care nu mai vrea nimic de la lumea lui si de la semenii, dar care spera sa primeasca totul direct de la divinitate.

Daca idealistului antic care admitea ca lumea este o stare a mintii divine devenea capabil sa identifice in ce fel lumea este o creatie a mintii divine si cum o poate pune la dispozitia mintii proprii, atunci el intra in acea stranie desprindere de sine, in care nu mai are nevoie de ceva din lumea lui, din mintea lui, pentru a continua sa fie, nu mai are nevoie de corpul sau pseudo material pentru a exista, corpul lui spiritual din mintea divina fiind sursa autentica a personalitatii sale.

Dar ce nevoie de progres, de cunoatere stintifica  de lume si de sine, mai are idealistul apofatic care isi poate rezolva orice nevoie doar comadand mintii sa il satisfaca. Sa satisfaca ce?

Daca corpul material este o inventie fals personalizanta activa numai prin intentia divina a conservarii ignorantei fiintei create si dispare cand divinitatea admite sa dea omului spirit autentica lui spiritualitate, atunci omul cunoscator neaga toata istoria sa progresiv cunoscatoare si intra direct in paradisul supercunoasterii complete, divine. Daca omul poate primi dintr-o data supra cunoasterea atot capabila, ce nevoie mai este de indelungatul si complicatul traseu istoric intins pe milenii prin care omul circuland corporal si intelectiv iese treptat din intunericul ignorantei, este iradiat progresiv de soarele intelectivitatii care ii sugereaaza ca se poate totul, dar ii pune numeroase probleme complicate carora trebuie sa le gaseasca rezolvare.

Ignoranta umana are un motiv puternic sa fie intretinuta cat mai indelungat si sa fie inaturata numai partial si local, altfel intreaga creatie divina se prabusesete, toate entitatile create stiind totul iar prin acest tot ne mai avand nevoie de ceva omul trebuie sa isi parcurga drumul umanizarii care spune ca nimic din ‘ce este omenesc nu trebuie sa ii fie straind, iar cand tot omenesul a devenit experimentat si refuzat, atunci el este daruit ca ofranda divinitatii, iar divinitatea in identitate cu opera isi inceteaza enorma creatie de fiinte si lumi in fiinte.

Pe acest fundament metafizic formal isi bazeaza apofaticul inteligent super riscanta calatorie catre mintea zeului, catre mintea divina care stie si poate totul, dar care este extrem de greu de cucerit-atins. Mintea omului apofatic se poate rataci pe parcurs, ajungand acolo de unde nu se mai poate intoarce nici ca minte rationala cu atribute accesibile, nici i rationala pierduta in iluzia falselor atribute, pentru ca zeul recompenseaza dar si pedepseste incercarile ilegitime de patrundere-vizitare ale fiintei sale.

In viziune idealista corecta mintea umana sintetizata in mintea divina asista la un spectacol de marionete unde persoana corp si suflet prin copr, este adusa in scena si facuta sa se miste in toate felurile, sa ‘simta, actioneze, vorbeasca, gandeasca, comunice, fara ca efectiv sa simta ceva, sa posede tot ce simuleaza ca poseda. Adevaratul posesor al personalitatii care in mod straniu se auto personalizeaza fals cand asuma persoana corporala comunicata divin, este personajul ocult din mintea divina, care este simultan si actor si spectator. Omul intrinsec imaterial, omul formal, fara atribuit, om creat de divinitate accepta si asuma prin ignoranta ‘falsul personaj corp’, iar atributul formal intra in modalitate si actuaalitate cand personajul formal dar ignorant se identifica si confunda cu omul pseudo material. Acesta confundarea si identificare intre fiinta fara nevoi si fiinta cu nevoi, proiectata in fals necesarul personaj corporal, este sistematic si intens sustinuta-validata prin fluxul de impresii senzoriale, senzuale si emotiv personante, prin elaboratele dar falsele rationamente asupra necesitatii si autonomiei fiintei lui, pe care omul formal-spiritual dar ignorant, transpus in om material, le primeste de la mintea divina dar le crede proprii din orgoliu si prostie.

Toate actele aparente, fals material auto subiectivante ale personajului pseudo substantial sunt de fapt discursuri si interpretari de discurs emis de mintea divina, cumva receptate si interpretat ca om material de modelul spiritual de personalitate creat tot in mintea divina.

Numai cand cunoscatorul material constientizeaza personajul spiritual ca sursa unica a identitatii sale, personajul material devine efectiv inutil si se resoarbe, dispare ca o conditie a personalizarii.

Intrat constient in personajul spiritual discursiv divin, spectacolul apofatic stie ca forma lui corp este o subtila inselatorie, o super atractie-repulsie generata prin alocarea de atribut, o capcana in care daca se lasa prins a pierdut pentru foarte mult timp posibilitatea de a se auto diviniza, de a se asemana constient cu fiinta absoluta.

Idealistul in progres auto cunoscator este un spectator-actor in schimbare permanenta, initial complet ignorant de ipostaza sa profunda de ‘personaj numai spectator’, de om care primeste de la divinitate si mecanismul personalizant si dialogul care ii aloca rolul distinct in lumea lui. Pe masura ce omul avanseaza in cunoastere de realitate identifica intai experiential si apoi rational in ce fel sunt cuplate cauzal formele si evenimentele lumii materiale, dar este inca foarte departe de a vedea lumea externa ca o iluzie, ca o constructie a mintii divine proiectata in mintea lui, parte ignoranta a mintii absolute total cunoscatoare.

Parcurgand traseul apofatic persoana auto cunoscatoare ajuge la sursa, are la dispozitie toate variantele de motor individualitate, toate resursele de combustibil auto subiectivant pe care le vrea, dar nu mai are nevoie de ele cand intelege ca motorul alocant de persoana materiala este actionat numai prin energia formal subiectivanta a mintii divine, nu prin formele si fiintele substantiale, fals invaluite in valori, fals crezute necesare existentei, fald admise surse ale bucuriei si supararii, a satisfacerii si suferintei.

Materialistul modern este suficient de rational pentru a intelege toate rationamentele idealist personalizante dar isi ofera motive din ce in ce mai convigatoare sa le respinga practic si formal pe toate, pe masura ce se poate auto-replica substantial si informational, fizic si spiritual, prin cunostere stintifica, prin tehnologiile actuale extrem de divers creative. Privit atent omul de stiinta modern, cunoscatorul formal este si el un apofatic, un apofatic teortizant auto creativ care respinge progresiv cunoasterea senzoriala si calitativa obtinuta prin simt-reprezentare, in favoarea cunoasterii formale generate mental, cunoastere care ii permite sa sintetizeze algoritmic limbajele si sa reconstruiasca formal segmente tot mai ample ale realitatii si chiar personalitatii.

Apofaticul stintific are convingerea ca aceasta cunoastere formala de tip matematic este atot descriptiv-predictiva, ca prin ea poate simula interactiv toata gama fenomenelor materiale, poate reconstitui intreaga realitate in formula-forma matematica care transcende si cuceri spiritual materialitatea, poate face copii formale in avans, predictive, a realitatii, ale personalitatii, ale intregului univers.

Omul de stiinta  materialist modern inca nu poate raspunde pozitiv, nici negativ, la intrebarea daca stiinta ii va permite sa atinga candva cunoasterea de sine in varianta dorita de idealist, sa fie simultan constient de persoana comuna, orientata senzorial-semantic catre realitate, sa fie si supra constient de toate procele ascunse dar ipotetic apartinand tot mintii lui, prin care primeste subiectvitatea si toate performasntele si limitele ei de cunoastere, sa stie exact si complet ce conditii indeplineste partea oculta a mintii lui pentru a il face ‘om’ in orice varianta ‘perceptie, reprezentare, limbaj, rationalitate, imaginatie si emotie’.

DIFICULTATI  IN  MATERIALISM

Incontestabil materialistul antic avea mult mai putine argumente ca cel modern pentru a invinge rational confratele idealist metafizician dar cateva tot avea. Printre argmentele sale cel mai convingator putea fi formulat cam astfel:

Ce nevoie are idealistul de super-complicatul esafodaj creativ divin, ocult ierarhizat, ascuns operant, interzis mintii omului de rand, cand pe o cale mai simpla poate ajunge la orice cunoastere de lume sau de sine, instaland substanta-energia in rolul rol de cauza prima, folosind materia ca unic principiu proiectant si realizant, ca fundament autonom, suficient creativ siesi, din care izvorasc si in care se intorc toate starile fenomen si persoana? Evident materialistul antic nu stia sa extraga experimental si formal din fundamentul materie mai nimic, pentru a construi persoana spititual materiala, dar credea ca este posibil si asta era cel mai important. Viitorul apartinea materialistului, el trebuia doar sa arate formal si experimental ca ‘materia este prima ideie’ iar ideia din intelect, ideia intelect si ideia superintelect creatoare de intelect-ideie, sunt doar efecte ale ‘materiei persoana inteligente’. Intrinsec materia, substanta si radiatie este inconstienta, lipsita de spirit, numai legic generanta a tuturor variantelor de individ-spirit si de creatie prin spirit.

Sa admitem ca materialistul convins ca poate dobandi orice cunoastere de sine are dreptate si sa rationam argumentant cunoasterea de sine din perspectiva lui.

Sa incepem prin a admite ca omul capabil sa isi imagineze diferite variante ale cunoasterii de sine are si trebuie sa aiba resursele accesarii acelor cunoasteri, sau sa demonstreze rational irationalitatea unor ipoteze cognitive prin constientizare globala a sintezei personalitatii, sa constientizeze imensul platou al inconstientului meta personant, sa il deplaseze in constient. Sa izolam omul oricarui moment istoric posesor al unei cunoasteri concrete si formale distincte asupra lumii si persoanei sale. Nu comentam calitatea acestei cunoasteri, sustinerea ei din interior, legic formal a legitatii externe, naturale, oglindita fenomenal. Orice cunoastere este autentica daca asigura  supravietuirea cunoscatorului, ii rezolva nevoi. Evident calitatea cunoasterii, coerenta ei exprimata stintifica si tehnologic, este proportionala cu nivelul de satisfacere a nevoii, dar asta nu are iportanata, orice satisfacere de nevoie valideaza o cunoastere, fara a ii indica si limitele. Sa privim orice cunoastere subiectiva, parte a totalitatii cunoasterilor oricarui moment istoric, ca efect al sunei super cunoasteri ipotetice, care se raporteaza la totalitatea performantelor umanr furnizante de cunoastere specifica ca la o super aplicatie, la fel cum se raporteaza o cunoastere umana specifica la o aplicatie produs, la o unealta sau un obiect estetic, purtator de valoare.

Daca omul printr-o cunoastere particulara, concreta sau abstracta, formuleza si rezolva o problema, rational putem concepe ca in mintea lui exista si acea supra cunoastere care trateaza cunoasterea particulara ca aplicatie, ca raspuns la intrebarile ‘ce-cum’, ce sa mai fiu, cum trebuie sa mai fiu, pentru a fi intr-un mod determinat.

La aceste intrebari detaliat reformulate incearca de milenii sa raspunda omul metafizic care se intreaba ‘cum este posibila rational o anume cunoastere, orice fel de cunoastere umana. Ca raspuns tot metafizic, omul real, omul fenomen, filozof sau nu, este lipsit principial de acces la motorul prim sau ultim al realitatii este lipsit tot principial si de accces a motorul intern personalizant, conditie a oricarei variante de cunoscator om. Metafizicianul idealist interzice acces principial la motorul noumenal al realitatii fenomen, interzice si accesul intelegerii constructiv noumenale la sinteza subiectivarii fenomenale.

Metafizicianul formal idealist trimite ratiunea catre inaccesibila super fiinta ‘noumen’, catre fiinta ideala care metafizic poate totul, dar la care omul fenomen nu poate ajunge.

Omul de stiinta nu se lasa impresionat de argumente metafizice apreciate ca eronate, uneori ridicole, si merge mai departe cu ratiomanentul asupra posibilitatii accesarii oricarei cunoasteri de sine rationale.

Nu pare deloc irational sa admitem, gandind stintific, ca exista si o cunoastere care alcatuieste functional operant, metabolic si intelectiv-emotiv toate nivelurile persoanei cunoascatore, ca fiecare structura si exprimare functionala a corpului si mintii poate fi investigabila si formulabila intelectiv intr-un limbaj specializat determinat, care poseda setul de sensuri concept si conexiuni discursive adecvat realitatii sau subiectivitatii pe care o exploreaza si incearca sa o surprinda-explice legic creativ.

Daca negam aceasta capabilitate principiala de asamblare constienta a mecanismului generativ al oricarei cunoasteri, atunci negam insasi cunoasterea semenilor din viitor, negam principial posibilitatea oricarei cunoasteri si ne contrazicem prin viitorul care o realizeaza partial, la limita integral, viitor capabil sa depaseasca orice cunoastsre-ignoranta a prezentului.

Sa mergem mai departe cu ratioanentul. Suntem individul unui inteval istoric si cunoastem ceva dar cum raspudem la intrebarea asupra posesiei efective si constiente a acelei supra cunoasteri care indica in ce fel suntem ca organ si functie, explica cum emergem din supra mecanismul material personant ca agent posesor de performanta cognitiva specifica.

Omul percepe realitatea, transforma mesajele naturale in mesaje neuronale si le comunica creierului unde sunt interpretate si converite in lumea fenomen imagine, sunet, etc,  care ne inconjoara. Putem noi oare constientiza si intelege functional actiunea perceptiei cuprinzand interactia mesajului extern cu simtul , geneza mesajului intern, deplasarea neuronala a acestuia catre zona interpretanta, sinteza reprezentarii?

Putem noi oare constientiza actul semnificarii, al constructiei discursurilor specializate, al tehnicilor investigant cognitive?

Putem fi cunoscatorul atot constient care observa in direct si intelege ‘in ce fel actioneaza in detaliu mintea activa atunci cand reprezinta, semnifica, rationeaza si imagineaza, pune intrebari asupra lumii lui si raspunde discursiv mai bine sau mai rau, corect sau nu la intrebari?

In modul creativ natural materia si energia agrega legic interactiv fiinta cunoscatoare dar fara ca vectorul creativ substanta-radiatie sa ‘stie’ la modul constient-cunoscator uman, in ce fel actioneaza pentru a isi realiza si pune in functiune fiecare opera persoana cuplata la fenomen. In concluzie la nici un moment natural creativ fiinta opera nu este insotita de un proiect grafic si semantic, formal, al fiintei forma si functie, in felul in care creaza omul intai un info proiect unealta-functie, in care specifica arhitectura uneltei si toate tehnologiile realizante ale partilor uneltei, apoi realizeaza material si energetic proiectul.

Daca suntem o creatie naturala, cunoasterea practica si formala, explicita, a constructiei integrale a propriei fiinte, nu exista, exista numai tehnologia natural realizanta, exista cauza natural configuranta de persoana, structura si comportament. Natura nu are nevoie de proiect-concept si de constientizare a proiectului, pentru a face ceva, toate proiectele-concepte ale naturii fiind probabil incluse  ca moduri posibile in conditii date, in micro morfologia si micro interactiile energetice ale compomentelor fundamentale.

Pentru a realiza sincron cunoscatorul si cunoscatorul cunoscatorului la modul cauzal, materia si energia ar trebui sa construisca sincron-simultan fiinta limitat cunoscatoare a unui interval istoric si super fiinta tot material-cunoscatoare evident, apartinand viitorului departat, fiinta care stie cum este alcatuita si cum functioneaza energetic si intelectiv cognitiv persoana limitat cunoscatoare, stie pina la ultimul detaliu structural si legic interactiv explicant, ce schimbari informationale au loc in mintea materiala a cunoscatorului limitat, atunci cand se gandeste la ceva, rationeaza ori imagineaza specific. Dar evident asa ceva este imposibil, este contrar legilor naturii.

Supra persoana materiala constient si integral cunoscatoare a unei subiectivitati mai putin capabile cognitiv pentru a ajunge la aceste performante ar trebuie sa isi parcurga si ea propriul traseu istoric cognitiv, care se prelungeste temporal mult peste traseul cognitiv al subiectului cunoscut, ignorant de sine, incapabil sa se cunoasca integral, dar posibil doritor de asemenea performanta. Supra Cunoscatorul integral al unei personalizari istorice din trecutul lui, apartine viitorului departat al acesteia, el cere mult mai multa si mai diversa informatie de profunzime, mai multa abilitate si precizie operanta, cere alte rationamente, alte moduri imaginative pentru a asambla in mintea lui si constientiza subiectivitatea din trecutul sau al carui proiect individualizant il discrimineaza structural si intelege functional in totalitate.

Limbajul oricarei cunoasteri specifice trebuie inventat, el apartine viitorului daca ceace se vrea cunoscut este insasi persoana cunoscatorului, sau a unei variante de cunoscator mai simpla. Omul de stiinta al oricarui moment istoric, (exceptand omul apofatic caruia I se ofera cunoasterea de sine), nu poate accesa o cunoastere de sine completa si corecta care inca nu exista, fiinta lui cunoscand ceva despre sine dar nu totul. Daca o fiinta isi cunoaste in totalitatea identitatea, intelege in ce fel sunt construite functional toate starile mintii proprii atunci ea se comporta cu totul diferit de varianta ignoranta, rationeaza diferit, imagineaza diferit, se emotioneaza diferit presupunand ca se mai emotioneaza cumva, emotia fiind si o masura valorica a cunoasterii si una a ignorantei individului.

Orice cunoscator stintific autentic are acces partial si la conditiile creativitatii legic naturale care nu pare a cere proiecte de creatie formulate semantic, aplicate constient, dar inca realizeaza fenomene si fiinte pe care cunoscatorul constient nu le poate face.

Nici um om al unui moment istoric nu poate accesa aparent nici principial viitorul propriu, populat cu zeii-oameni care il cunosc constient complet si corect, il cunosc absolut, ideal, fara rezerve. Concluzia usor deconcertanta este:

Omul material nu are acces la ‘cunoasterea constient cunscatoare de sine’ pentru ca ea nu exista, nu exista in la modul discursiv explicativ formal si practic in timpul lui, ori daca exista, ea apartine ipoteticilor semeni supra cunoscatori din alte sisteme planetare, la care deasemeni nu poate ajunge, nu are destul timp la dispozitie pentru a isi accesa semenul supra cunoscator ipotetic prezentul dar situat in alt spatiu iar prin spatiere plasat in viitor,

Materia si energia au impreuna strania abilitate configuranta prin care pot face o multime de lucruri, pot face si fiinta constienta-cunoscatoare, dar materia cu toate legile ei atot creative, ‘nu stie discursiv cum face’, nu are un model informational al tehnologiei ei creative, ea pur si simplu face ceva prin multimea micro potentialelor interactiv-configurante apartinand micro componentelor atomi, entitati care simultan sunt materii prime ale oricarei tehnologii natural creative, sunt si fortele care proceseaza materia prima, dar ce e mai important sunt si sursele comenzilor de executie specifica, comenzi capabile sa puna impreuna intr-o ordine necesara micro partile respectand anumite relatii pentru a genera un proiect-produs natural finit cu anumite specificatii structurale si functionale.

Constienta ca instrument creativ prin conditionarea explicita a tuturor traseelor configurante, prin introducerea sistematica a agentului ca parte a oricarui proiect, prin raportarea agentului la proiect si a proiectului la agent, prin alocarea de necesitate si valoare proiectului, prin punerea lui la dispozitia altora, pare un instrument creativ de lux, extrem de redundant, daruit numai persoanei. Natura nu are sau nu pare a avea constienta, nu are nevoie de ea, pentru a se exprima inventiv fenomenal atat de divers, dar aceasta stranie abilitate de a face atat de multe cu aparent atat de putine dar obscure mijloace, mult mai putine decat are nevoie creativitatea constienta, pare foarte greu de inteles procedural si imitat si de fiinta constienta care cumva se contrazice pe sine daca poate actiona creativ la modul natural, fara sa vrea sa o faca si fara sa constientizeze cum face.

Daca constienta este un produs al creativitatii naturale admis inconstiente, atunci constienta pare a fi numai un automatism autocontrolabil si ierarhic operant subtil, un sumum ingenios corelat orizontal si vertical de acte inconstiente, iar constienta ca auto localizare si auto determinare semantica de sine este o consecinta paradoxala care nu seamana procesului care a generat-o, este mai mult decat suma partilor, adica suma formelor, energo si info functiior obscur constientizante luate separat. Constienta este o identificare de modalitate, o identificare de identificare si o supra identificare recurenta a oricarei identificari de stare proprie, dar constienta umana nu isi identifica mecanismul info generant daca exista unul. Pentru a fi constienti de felul cum suntem constienti sau cum suntem facuti constienti ar trebui sa posedam doua proceduri constientizate distincte fiecare capabil sa identifice functionarea celuilalt, astfel incat atunci cand un mecanism constientizant incepe sa functioneze si sa aloce o varietate de constienta celalalt sa analizeze modurile operante ale primului si sa le traduca in starii proprii de constienta a genezei altei stari de constienta. Dar intr-o asemenea dubla auto constientizare apare o scindare a personalitatii unitare in doua personalizari distincte, fiecare constienta de sine si de celalalta, dar si ne superpozabile, fiecare personalizare fiind distincta de celalalta.

Constienta cu toata aparenta ei superioritate creativa derivabila din constructivitatea anticipabila exprimata ‘prin proiect’, este limitata creativ prin insasi optiunea realizanta momentana a agentului purtator de constienta, prin necesitatea utilizatorului care in primul rand vizeaza satisfacerea nevoi si numai in al doilea intentioneaza sa faca ceva nou care il satisface diferit, pe un traseu realizant mai scurt, cu mai putina risipa de resurse, pe o perioada de timp mai mare. Constienta este functia agresiv auto personalizanta a agentului, este conditia extensiei morfologice si functionale a fiintei cu nevoi care prin nevoi este mereu dependenta de altceva decat de sine, iar satisfacerea dependentei trebuie sa schimbe ceva, sa distruga ceva pentru a isi conseva propria identitate. Nevoia de ceva diferit de fiinta agentului este o agresiune, o impunere de relatie intre vectorul posesor de nevoi si vectorul care numai prin schimbare de sine le satisface. Privita metafizic orice satisfacere de nevoie este o conservare de identitate dar este si un sacrificiu, o distrugere a unei identitati in favoarea alteia, o inlaturare din existenta facuta pentru a pastra in existenta alta existenta. Ca superact coordonator care stabileste ce existenta trebuie agresata si in ce fel pentru a conserva fiinta constienta posesoare de nevoi dependete constienta este o entitate stranie permanent agresiva, permanent invaziva care se propaga sistematic in altceva, introduce mereu ceva in aria ei de constientizare si prin constentizare de evaluare si de schimbare a noului existent localizat-constientizat.

Cu mii de ani in urma o minte puternica, rationala si plina de imaginatie, a parcurs si ea rational traseul interzis autocognitiv complet si corect, la modul materialist, prin substanta-energie creatoare si utilizatoare de lege, a identificat limite obligatorii ale cunoasterii de sine prin ‘materie-energie’, identitate subtila care daruie mult dar nu daruie totul fara contradictii profunde care neaga totul.

Rationalistul antic care a constat limitele posibilitatii cunosterii corecte si contiente a fiintei sale, cunoastere inaccesibila, deplasata undeva in viitor, la idemana semenului supra cunoscator ‘zeu’ din viitorul indepartat, dar a dorit sa ajunga cumva la aceasta cunoastere, a schimbat traseul filozofic, a dat nastere la variante de idealist, de om apofatic.

Idealistul rational discrimineaza fiinta cu atribut, la dispozitia sa dar mereu ignoranta cu privire la ceva, identifica si fiinta fara atribut, ipotetic atot cunoscatoare dar intangibila cat timp vrei sa stii dar si sa fi inzestrat cu atributul plenar personant derivabil din cunoastsre, vrei sa fie si actul creativ si agentul care culege roadele creatiei.

Acum doua milenii si jumatate filozoful grec Platon prin vocea Personajului ‘Socrate’ el insusi redutabil filozof idealist, declara deshis ca numai ‘zeul’ este posesorul acelei ideale cunoasteri complete de sine  a omului, iar omul filozof, omul iubitor de intelepciune nu de placere,  trebuie sa faca totul pentru a ajunge in posesia cunoasterii conditiilor existentei si manifestarii fiintei, la supra cunoasterea creatoare de fiinta cunoscatoare. Socrate omul real, dar si Socrate personajul din dialogul platonic, accepta senin moartea, vrea sa moara, pentru el moartea fizica nu este si moarte spirituala. Socrate spera ca murind sa se desparta de corpul sau carnal si de impovaratoarele lui pretentii, sa aiba acces la o alta viata, la adevarata viata, la viata divina. Dupa Socrate pentru filozof moartea nu este pedeapsa cumplita lipsitoare de existenta, este recompensa cea mai mare si mai de dorit, este ipoteticul acces la lumea zeului care stie totul si admite sa imparta cunoasterea sa cu omul filozof care s-a straduit toata viata sa isi imite maestrul zeu, sa ii semene in cunoastere. Pentru Socrate-Platon moartea este calea cea mai scurta de ajungere in fiinta si existenta autentica, fiinta ideie, eterna, indestructibila, atot creativa, prototip perfect si atot cuprinzator al imperfectiunilor efemere din om si din lumea oamenilor.

Daca omul este creat prin zeu, prin divinitatea atot cunoscatare, atunci divinul trebuie sa stie in ce fel a actionant cand a creat opera persoana, altfel nu e cu putinta, sau e cu putinta daca mai exista zeul suprem cel care stie totul, pentru ca altfel nici o existenta nu e cu putinta. Zeul suprem, zeul ultim este fiinta care stie si poate totul, catre care se indreapta speranta de auto cunoastere completa a devotatului metafizician, suficient de rational pentru a isi alacatui coerent demersul optionant auto cognitiv, suficient de supra rational sau poate irational, pentru a renunta constient, liber, ireversibil, la propria ratiune-cunoastere prin atribut substanta, in favoarea supra ratiunii ocult creative, fara atribut, a autorului divin.

Candidatul materialist la primirea cunoasterii de sine isi refuza rational argumentant posibilitatea accesului acelei ipotetice supra cunoasteri constiente complete a celui ce este si pare a se resemna cu asta, sperand ca aceasta cunoastere a cunoscatorului va apartine confratilor lui din viitor. Prin cunoastere practica si discursiva aplicabila lumii externe omul material isi valorifica senzorial, dinamic, intelectiv si afectiv, fiinta emergenta din creativitatea naturala atot realizanta, inconstient subiectivanta, dar aceasta cunoastere ii pune la dispozitie progresiv pe distante temporale masurate in milenii instrumentele cunoasterii supra fiintei din fiinta sa care ii daruie fiintei sale constienta limitata si odata cu ea cunoastrea limitata, compatibila cu aceasta constienta.

Fara supra cunoasterea fundmentanta de fiinta cunoscatoare, omul creat inconstient dar posesor de constienta, percepe ceva, reprezinta ce percepe, vorbeste despre ce reprezinta, intelege ce vorbeste, cunoaste valorficand vorbirea si intelegerea vorbitii, demonstreaza formal si experimental coerenta actului sau specific cognitiv, dar nu poate primi in fiinta proprie super-functia constructiva si activanta a personalitatii sale limitat cunoscatoare.

Daca omul cunoscator vrea sa fie simultan identitate constienta particulara in manifestare, sa fie simultan si supra identitatea constient cunoscatoare- generanta a totalitatii starilor constient cunoscatoare ale persoanei cuplata la sine si prin sine la lume, el trebuie sa ajunga la semenul din viitor ipotetic posesor al aceastei cunoasteri. Dar si in posesia acestei viitoare cunoasteri cunoscatorul material nu va realiza in sine identitatea intre cunoasterea prticulara, cunoscatorul cunoasterii si cunoscatorul cunoscatorului cunoasterii, pentru ca tipul de cunoastere stintifica diferentiaza obligatoriu cunoscatorul de obiectul sau subiectul de cunoscut.

Omul ca agent stintific cunoscator isi indreapta simtul, ratiunea si imaginatia, fiecare specific info modelante de obiect, catre forma-proprietatea de cercetat si cunoscut. Prin cunoastere stintifica agentul compune intelectiv un set de info modele ale obiectului de cunoscut, iar acel set de modele ierarhizate explicant, unificate discursiv, determina-cuprind cunoasterea stintifica momentaana a obiectului. Daca omul se acepta pe sine ca subiect-obiect de cunoscut, atunci el trebuie sa construiasca intelectiv cate un info model reprezentabil si semantic al totalitatii micro partilor si micro functiilor partilor  corpului material, sa unifice aceste micro functii, sa obtina macro functiile personalizante, sa le unifice si pe ele si sa obtina propria sa fiinta in actiune, proiectata in aceiasi fiinta in meta actiunea cunoscatoare de fiinta in actiune.

Pentru a se cunoaste in ipostaza obiect de cunoscut, cunoscatorul stintific trebuie sa construiasca in mintea sa un info un model functionarii simtului, altul al mecanismului info reprezentant, generant de fenomenalitate, un info model semantic al mecanismului semnificant, al generatorului de limbaj, sa mai construiasca un model semantic al info functiei ‘rationalitate’, altul pentru info functia ‘imaginatie’, sa intreleaga si cum actioneaza ‘algoritmul’ atribuitor de emotie.

Cunoscatorul stintific pentru a se cunoaste stintific trebuie fie simultan si obiectul de cunoscut, si subiectul cunoscator al obiectului si subiectul cunoscator al subiectului cunoscator de obiect. O asemenea identitate in care esti ‘forma, cauza formal-inconstienta a formei, cauza constienta a cauzei formale, cauza supra constienta a cauzei constiente’ toate intr-o fuziune unitar autodeterminanta, pare imposibila, sau cel putin depaseste tipul actual de cunoastere stintifica unde obiectul de cunoscut este altceva decat subiectul, iar cunoasterea stintifica de obiect este altceva decat insasi obiectul material in sine sau chiar in modalitatea fenomenala, accesibila reprezentarii si discursivizarii.

Daca opera oricum ar fi ea,  este in identitate de sine, isi autodetermina fiinta, atunci opera insasi devine autonoma, se construieste singura, nu mai are nevoie de creator, devine creator absolut dar inchis in unica identitate opera, intr-o unica varianta de sine care ii neaga nelimitata diversitate a restului starilor opere.

Materialistul pierde orice speranta la primirea acestei supra cunoasteri auto cunoscatoare completa, pe care tocmai a demonstrat filozofic cu argumente rationale ca nu o poate accesa, pentru ca ea nu exista in lumea lui, sau in cel mai fericit caz exista undeva intr-un anume spatiu la mii de ani lumina, exista undeva unde el nu poate ajunge in propriul prezent, nu stie cum sa ajunga, nu stie daca legic natural este posibil sa ajunga in timpul sau de viata. Si atunci materialistul resemnat ridica din umeri si zice, ‘ce daca’, oricum stiu destul, chiar prea mult, am prea multe de gandit si facut pentru a ma satisface cat pot, a ma satisface maxim posibil cu mijloacele disponibile. Daca ma preocupa cum sunt la modul creativ info personant cand percep, reprezint, vorbesc, actionez, cand ma satisfac sau imi refuz satisfactii, pur si simplu imi irosesc energia, mintea si timpul pe aberatii metafizice apartinand trecutului ignorant, sau pe probleme stintifice irezolvabile, care ma depasesc, apartinand viitorului imprevizibil si inaccesibil.

Pe de alta parte cunoasterea de sine corecta si completa, absoluta, duce la paradoxuri care ii confirma imposibilitatea prin consecintele contradictorii ale posesiei. Cel care stie la modul absolut cum este, cum ii functioneza motorul personalizant, isi poate cunoaste predictiv stintific viitorul, stie exact ce va face, gandi si simti intr-un viitor preterminat, asa cum omul de stiinta poate prevede cu precizie o eclipsa de soare.

Cunoscandu-se cu anticipare apar doua alternative, isi poate schimba viitorul cunoscut anticipat sau nu il poate schimba. In cazul posibilitatii controlului viitorului prevazut este contrazisa predictia, daca nu e posibi, inseamna ca actiunea ta are limite iar acele limite sunt si ele predeterminate, ca intreaga realitate este predeterminata, fiecare din starile ei viitoare, inclusiv cunoasterea ei anticipata de un agent cunoscator fiind prestabilita si de nemodificat, iar cunoasterea nu are valoare si putere de influenta asupra a ceva deja intamplat, sau care se va intampla.

Acum sa revenim la intrebarile intiale despre rau si bine. Cm raspunde apofaticul la ele. La fel ca materialistul care intelege si intelege cat poate intelege da si el din umeri si spune:

Posezi raul daca il accepti-admiti, iar acceptarea depinde de gradul de satisfactie si insatisfactie. Daca doresti, accesezi si consumi  satisfactia esti obligat sa admiti-primesti si consumi si insatisfactia, ea este o stare sufleteasca necesara, provocata de lipsa satisfactiei, de falsa convingere a inaccesibilitatii dar necesitatii satisfactiei. Daca stii cum sa refuzi satisfactia dispare insatisfactia si odata cu ea tot raul din lume, iar apofaticul a acceptat ‘ne satisfacerea ca suprema satisfacere’ si a parasit dualitatea ‘bine si rau’. Binele este ceace vrei sa fii iar raul este contrariul, este ceace esti si crezi ca este obligatoriu sa fii, dar refuzi din toata fiinta ta sa fii, stare contradictorie. Cat timp te crezi in posesia inevitabila a starilor raului, a necesitatii apartenentei lui de fiinta ta, a permanentei posibilitati a primirii suferintei, atunci suferinta ca stare crezuta necesara, trebuie sa se manifeste pentru a nu contrazice convingerea profunda a celui care sufera ca el poate suferi si trebuie sa sufere. Cum poti sa nu fii ce crezi ca este obligatoriu sa fii, ce crezi cu toata fiinta ta ca este trasatura fundamentala a fiintei tale dar vrei si sa fie in afara fiintei tale. Daca Raul este o parte din fiinta ta, este ce esti, ce poti sa fii, ce trebuie sa fii dar nu nu vrei sa fii, atunci el va fi mereu parte a persoanei asumate, indiferent de dorinta desprinderii de el. Binele ideal este posibilitatea primirii satisfactiei permanente, a gasirii metodei prin care nu mai esti si nu mai poti fii cum nu vrei sa fii, dar daca la acest bine ideal se adauga raul ideal ca necesitate a suferintei, acest bine se auto anuleaza prin convingerea posibilitatii permanente a pierderii lui, a instalarii in rau. Daca la convingerea posibilitatii permanente a binelui se aduga convingerea posibilitatii sistematice a raului, convingerea ca oricand poti fi contrariul binelui, poti fi ‘raul in oricare din variantele lui, atunci din acest amestec de certitudine si incertitudine posibilitate a placerii si durerii, aceasta din urma iese invingatoare. Convingerea necesitatii satisfictie si nesatisfactiei este nu numai contradictorie dar instaleaza o permanenta incertitudine a ceace vei fii, a ceace esti obligat sa fii in domeniul raului de care vrei sa te desprinzi dar nu crezi ca te poti desprinde. Daca nu stii cum sa faci pentru a nu mai fii ‘in rau’, a nu mai accepta raul-suferinta in fiinta ta, el va fi permanent acolo si va fi mereu in competitie cu binele, cu starile proprii preferate. Raul permanent va fi declansat, de lipsa binelui, de impresia lipsei binelui, iar binrele va fi si el alungat sistematic de certitudinea necesitatii raului, de prezenta lui ca principiu care te poseda si controleaza. Posedand raul ca stare asumat dar si refuzat individuanta, admisa inevitabila cu toata fiinta rational-imaginativa, atunci omul dual, atras si respins de bine si rau, se pune pe sine sistematic in numeroase  situatii care il incanta sau igrozesc, incat niciodata nu ii ajunge cunoasterea de lume si de sine pentru a scapa de el insusi, de starile sale necesare, auto apreciante si auto depreciante care il obliga sa se bucure si sa sufere dar in ‘fac om’ ii aloca statutul de ‘om dual’, alcatuit din bine si rau. Orice creatie care isi merita numele trebuie sa parcurga calea de la ‘fiinta conditionata’ la fiinta fara conditionare, fara identitate preferentiala, sa acceseze‘fiinta deconditionanta a fiintei legata de conditie’. Dar numai vorbind despre ce suntem si vrem sau nu vrem sa fim dar trebuie sa fim, formulam doar probleme si solutii metafizice, evident mai mult rele decat bune, ele sporesc ignoranta. Pentru a scapa de un rau necesar, crezut necesar, crezut parte profunda si obligatorie a fiintei proprii, omul trebuie sa descopere ceva nou, sa invete cum sa il inlature ca principiu, ca parte obligatorie a fiintei, sa creada profund in inexistenta raului.Cat timp raul este privit ca parte necesara a fiintei, cat timp credem ca ne putem bucura si suferi, ca trebuie sa ne bucuram dar si suferii, cat timp mai credem ca asta este esenta omenescului atunci acasta va fi esenta omenescului. Daca credem ca fara aceste trasaturi fizice, intelective si afective polare, fara binele si raul necesar  ne pierdem identitatea rationala si emotiva, cele mai pretioase ipostaze si calitati-valoari ale umanului, orice solutie de inlaturare a suferintei prin opus, prin binele mereu dorit, aduce alte variante de rau. Nu numai lipsa binelui provoaca suferita dar si excesul lui, a acelui bine artificial care se negociaza si cumpara, bine care simultan satisface si agreseaza, simplifica persoana, o obliga sa se vrea numai intr-un singur fel, sa inlature cautarea alternativelor de a fii, sa inlature incertitudinea  altei personalizari si imprevizibilitatea consecintelor.”