Neuroetica

”Ca disciplină de sine stătătoare, este de dată relativ recentă. Totuși, unele din temele neuroetice au fost dezbătute și în trecut, în special problema relației dintre aspectele moral-psihologice și cele biologice ale omului. Deja David Hume și Immanuel Kant au discutat aparenta contradicție ce rezultă din faptul că omul este, pe de o parte, un individ liber și responsabil de sine, iar pe de alta, aparține unui sistem biologic determinat de legi stricte ale naturii. Hume afirma că această contradicție ar fi superficială, cele două aspecte fiind compatibile. Kant abordează această problemă în cadrul teorei lui asupra exisenței a "două lumi": el susține că oamenii reprezintă sisteme determinate doar ca apariție, acțiunea determinantă a legilor naturii în lumea lucrurilor "în sine" fiind lipsită de sens. Întru cât despre lumea dincolo de aparența fenomenelor nu se poate face nicio afirmație sigură, libertatea voinței - după Kant - rămâne doar un ideal, către care omul trebuie să se orienteze.

Multe din problemele neuroeticei aparțin însă actualității imediate. Aceasta rezultă din faptul că cele mai multe procedee tehnologice aplicate în cercetarea creierului s-au dezvoltat în a doua jumătate a secolului al XX-lea. O importanță deosebită a avut-o conferința pe tema neuroeticei organizată la San Francisco în anul 2002. Referatele prezentate la această conferință au fost reunite într-un volum care, pentru prima dată, avea ca titlu "Neuroetica" (Steven Marcus: Neuroethics: mapping the field. Dana Press, New York 2002). Problematica astfel dezvoltată intră mai mult în preocupările cercetătorilor ce aparțin neuroștiințelor (Eric Kandel, Martha Farah, Michael Gazzaniga, Howard Gardner, Judy Illis) și mai puțin în cadrul filosofiei (Patricia Churchland, Thomas Metzinger). O activitate deosebită este desfășurată în "Neuroethics Imaging Group" de la Stanford University (USA) și în"Unité de Recherche en Neuroéthique" din Montreal (Canada). În anul 2006 a fost înființată în USA "Societatea de Neuroetică" (Society for Neuroethics).

În timp ce în domeniul neuroștiințelor problemele de neuroetică sunt tot mai mult discutate, din partea filosofilor se constată o oarecare reticență. Multe din problemele actuale ale neuroeticei sunt încă de mult subiecte de dezbatere ale filosofiei în general. Adina Roskies , cercetătoare la "Dartmouth College" (Hanover/New Hampshire), face deosebirea între "etica neuroștiinței" și "neuroștiința eticei" (2002).

Etica neuroștiințelor

Etica neuroștiințelor este o disciplină filosofică care are ca obiect evaluarea morală din punctul de vedere al filosofiei a rezultatelor oținute în cercetările neuroștiințifice. Se face deosebirea între o etică generală și o etică aplicată a neuroștiințelor.

- Etica generală a neuroștiințelor cercetează rolul pe care îl joacă rezultatele obținute în neuroștiințe pentru înțelegerea generală a subiectelor morale. Pentru majoritatea autorilor, libertatea deciziei este o condiție obligatorie în evaluarea cercetărilor înteprinse. Cercetătorii din domeniile neuroștiințelor consideră totuși creierul omenesc ca un sistem biologic, care este în întregime determinat de experiențele trăite și de inpulsurile (input) prezente. Neuroetica se întreabă însă, cum se pot explica din acest punct de vedere noțiuni ca "persoană", "simț de răspundere", "sentiment de vinovăție" sau "raționalitate". Ele nu își găsesc locul în descrierea dinamicei neuronale realizată de cercetătorii funcțiunilor creierului. În filosofie, oamenii sunt considerați drept sisteme biologice determinate și, în același timp, ființe libere cu proprie răspundere. Pentru explicarea aceastei dualități neuroștiințele nu au găsit până acum un răspuns pertinent. Neurobiologul Antonio Damasio (1997) subliniază în această privință rolul hotărâtor alcortexului prefrontal în controlul luării deciziilor morale.

- Etica aplicată a neuroștiințelor analizează legitimitatea tehnologiei și a proiectelor de cercetare a funcțiilor creierului. De exemplu, referitor la neuroimagistică: În ce măsură se poate justifica din punct de vedere moral aplicarea rezonanței magnetice funcționale (fRMI) ca metodă de detectare a minciunilor? Nu reprezintă această metodă o intervenție în personalitatea liberă a subiectului? Alte exemple se referă la domeniul neurochimiei. Există posibilitatea modificării unor activități cerebrale cu ajutorul substanțelor psihofarmacologice, ceea ce permite tratamentul psihozelor cu neuroleptice sau creșterea temporară a performanțelor cognitive cu ajutorul psihoanalepticelor. Aceste aspecte au devenit brizante din momentul în care folosirea substanțelor psihofarmacologice a depășit cadrul indicațiilor medicale.

Neuroștiința eticei

Neuroștiința eticei are ca obiect cercetarea proceselor cerebrale corelate cu activitățile cognitive și cu stările afective având o semnificație morală. Rezultatele acestor cercetări au deocamdată doar un aspect descriptiv, în timp ce etica este o disciplină normativă, ea stabilește "ceea ce ar trebui să fie". Știind cum "este" lumea, nu este suficient pentru a stabili cum ar trebui "să fie" lumea. În consecință, ca disciplină descriptivă, neuroștiința eticei nu este parte constitutivă a eticei, rezultatele sale sunt însă importante pentru dezbaterile asupra valorilor morale. Premizelor descriptive li se atribuie un rol major în argumentările etice. Din aceasta rezultă semnificația filosofică morală a cunoștințelor neuroștiințifice.

Neuroetica generală

În dezbaterile cu privire la delimitarea domeniului aparținând neuroeticei, o poziție centrală o are deosebirea dintre două fațete ce rezultă din descrierea ființei umane. Pe de o parte, omul ne apare ca o ființă cu dorințe, simțăminte și convingeri, pe de alta, ca sinteză a unor sisteme biologice. Daniel Dennett (1989) accentuează această deosebire, analizând nivelul personal și cel subpersonal în care este încadrat omul.

Nivelul personal și subpersonal

Este evident că cercetările vizând aspectele morale se referă la nivelul personal al ființei umane, în măsura în care omul acționează liber, răspunzător de deciziile sale. Descrierile neurobiologice, în schimb, au ca obiect nivelul subpersonal, fără semnificație etică. Ar fi lipsit de sens să se spună că o activitate neuronală ar fi răspunzătoare sau vinovată de ceva. Pentru neuroetică raportul dintre cele două nivele are o semnificație primordială. Se poate oare conchide din progresele făcute la nivelul biologic subpersonal că normele morale acceptate în mod general (nivel personal) își pierd tot mai mult din semnificația inițială și ar trebui în consecință înlăturate? Majoritatea filosofilor, indiferent de poziția lormetafizică - dualistă sau monistă - dau un răspuns negativ la această întrebare. Numai materialiștii eliminativi consideră că descrierea omului la nivel personal este falsă și ar trebui înlocuită cu o prezentare din perspectivă exclusiv neurobiologică.

Filosofii dualiști consideră că manifestările omului la nivelul personal al categoriilor morale se bazează pe un spirit imaterial, în timp ce noțiunile referitoare la nivelul biologic subpersonal derivă din activitatea materială a creierului. În consecință, între cele două nivele nu s-ar putea stabili o legătură strânsă, întru cât fiecare nivel se manifestă în domenii diferite ale realității. Majoritatea filosofilor contemporani se situează pe poziții metafizice moniste și resping ideea existenței a două realități diferite. Ei reduc (reducționism) problema la o soluție simplă: nivelul personal are o realitate proprie care se explică prin nivelul biologic subpersonal, ambele cu aceeași semnificație valorică, totul depinzând de perspectiva din care este analizată problema.

Libertatea deciziei sau liberul arbitru

Impresia existenței unui conflict între nivelul moral (personl) și cel neurobiologic (subpersonal) duce în mod necesar la întrebarea privind existența unei libertăți în luarea deciziilor (liberul arbitru). Atribuirea unei valori morale în luarea unei decizii presupune libertatea de acțiune a persoanei. Acest fapt este reflectat juridic de codul penal în constatarea vinovăției. Mulți reprezentanți ai neuroștiințelor consideră însă că acțiunile omenești sunt produsul modificărilor neuronale din creier, determinate de procesele biologice precedente și de permanentul flux de informații aferente (input) și, în consecință se pot desfășura numai ca atare și nu într-alt mod. Dacă o persoană, de exemplu, dă cuiva o lovitură, prin investigații neuroimagistice funcționale se pot constata anumite activități în creier, de unde pornesc semnale către mușchi, prin care se realizează lovitura. Din acest punct de vedere "liberul arbitru" n-ar mai avea nicio semnificație, totul reducându-se la procese neurobiologice determinate. O asemenea poziție are o semnificație enormă în interpretarea normativelor etice. Refuzul libertății în luarea unei decizii implică incapacitatea unei persoane de a acționa după propria sa voință și, în consecință, absența oricărei responsabilități morale sau juridice. În interesul comunității, delicvenții trebuie izolați sau tratați, o vinovăție nu s-ar putea însă stabili cu siguranță, ideea de pedeapsă devenind astfel incoerentă.

Există diverse strategii pentru ieșirea din această dilemă. Majoritatea filosofilor contemporani se situează pe poziția denumită în terminologia recentă de specialitate drept"compatibilism". Conform acestui punct de vedere, contradicția dintre liberul arbitru și determinism este doar de suprafață și, la o examinare mai amănunțită, este lipsită de orice substanță. Eroarea fundamentală constă în identificarea libertății cu absența oricărei determinări. Dacă libertatea nu ar fi în niciun chip determinată, atunci voința n-ar fi liberă, ci întâmplătoare. "A fi liber" nu poate deci însemna "a nu fi prin nimic determinat". Mult mai important este să se pună în evidență factorii care pot "limita" libertatea de acțiune. Compatibilismul susține că omul este liber atunci când voința lui este determinată de propriile sale gânduri și convingeri. Lipsit de libertate este acela a cărui voință este independentă de propria sa convingere. O asemenea concepție - reprezentată mai ales în scrierile lui Daniel Dennett (2007) și Peter Bieri (2001) - anulează aparentul conflict dintre libertate și determinism. Acest curent își are originea în filosofia lui David Hume, care considera că libertatatea de acțiune și limitarea luării decizilor datorită diferențelor în trăsăturile de caracter, convingeri și dorințe sunt perfect compatibile, liberul arbitru bazându-se tocmai pe capacitatea luării unei decizii conform dispoziției psihologice de moment.

Nu toți cercetătorii sunt de acord cu concluziile compatibiliste. Karl Popper (filosof) și John Eccles (neurofiziolog), în monografia publicată în comun "The Self and Its Brain" (1992), păstrează ideea de libertate a voinței, renunțând însă la conceptul de determinism. Prin activitățile spirituale se manifestă voința liberă lipsită de limite.

Neuroetica aplicată

Îmbunătățirea condiției umane

Problema centrală a dezbaterilor pe această temă (Eric Parens, 1998) constă în a da un răspuns la chestiunea: este legitim să se îmbunătățească ("enhancement") capacitățile cognitive și emoționale ale omului cu ajutorul tehnologiilor moderne? Cei ce dau un răspuns afirmativ la această întrebare argumentează că asemenea procedee - în anumite situații chiar necesare - sunt deja încetățenite. Astfel, preparatele neuroleptice intervin în desfășurarea proceselor neuronale și sunt [avantajoase, întru cât ameliorează comportamentul pacienților cu psihoze. Prin progresul neurotehnologiilor, ar fi posibil să se intervină în mod pozitiv și în cazul persoanelor normale, de exemplu în amplificarea capacităților de atenție și de concentrare sau ale memoriei. Sistemele de educație, ce pot fi asimilate unui proces tehnologic, au în fond același scop, îmbunătățirea capacităților cognitive, iar, prin modificările activităților neuronale datorite procesului de învățare, reprezintă și ele o intervenție în funcțiile cerebrale ale unei persoane normale. Adversarii acestui punct de vedere afirmă că este necesar să se facă deosebirea între intervențiile cu indicație medicală și cele aplicate eventual la persoane normale. Nu există niciun motiv plauzibil pentru a "perfecționa" condiția umană sau a crea "elite" în mod artificial, pentru că nu există nici un criteriu pentru a defini "omul ideal". Asemenea încercări nu sunt lipsite de pericol și sunt dubioase din punct de vedere moral, având riscul unei dependențe economice și politice a masei populației față de posesorii tehnologiilor, respectiv deținătorii puterii, comparația cu metodele pedagogice fiind deadreptul forțată.

Explorarea funcțiilor creierului

Rezonanţă magnetică funcţională (fMRI). Imagine animată a creierului în timpul unei activări funcţionale a zonei motorii (culorile roşii şi galbene)

Tehnicile neuroradiologice moderne (Neuroimagistică) permit vizualizarea proceselor neuronale sau metabolice din creier în timpul diverselor activități spontane sau provocate. Deja, începând cu anul 1920, dezvoltarea unor metode electrofiziologice, în primul rând aelectroencefalografiei (EEG) de către Hans Berger, a putut pune în evidență modificările electrice produse în creier, în stare normală sau patologicică. În neuroștiința cognitivă actuală se utilizează în special rezonanța magnetică nucleară funcțională (fMRI) și [[Tomografie cu emisiune de pozitroni|tomografia cu emisiune de pozitroni (PET). Cu ajutorul rezonanței magnetice funcționale se pot măsura activitățile cerebrale cu un înalt grad de rezoluție temporo-spațială, în timp ce tomografia cu emisiune de positroni permite punerea în evidență a modificărilor metabolice (consumul regional de oxigen sau de glucoză) în repaus precum și în timpul unor activități motorii sau cognitive. Aceste tehnici implică o serie de probleme etice, când se stabilesc relații neuronale cu modificări ale stării de conștiință.

Tomografie cu Emisiune de Positroni (PET): Zonele colorate în roşu reprezintă o activitate metabolică crescută

Cum pot fi evaluate aceste metode din punct de vedre moral, în caz că ar deveni posibilă detectarea prin mijloace tehnice a faptului că o persoană gândește sau simte ceva, fără a afla acest lucru din propria sa relatare? Cum pot fi protejați oamenii de abuzuri, mai ales că datele furnizate de aceste metode nu sunt absolut exacte și pot fi modificate de sugestibilitatea subiecților?

O altă problemă rezultă din faptul că aceste metode pot fi comercializate cu scopul detectării unor caracteristici ale personalității sau preferințelor unor persoane ce ar fi angajate în industrie sau în funcții administrative. Datorită posibilității înregistrării unei prelucrări inconștiente a informațiilor, există deja tendința de a utiliza aceste metode în publicitate.

Asemenea probleme au deocamdată un caracter empiric fără consecințe normative imediate. Stabilirea unor relații concluzive între documentarea descriptivă a activității neuronale și normativele comportamentale ar fi o greșeală metodologică, fapt recunoscut de majoritatea cercetătorilor. Totuși, în anumite situații concrete, rezultatele investigațiilor neuroștiințifice pot influența evaluarea morală a unei acțiuni. O persoană care, datorită unei leziuni a creierului, nu mai este capabilă să mențină sub control impulsurile și reacțiile afective va fi altfel încadrată moral sau juridic decât o persoană normală.

Semnificația juridică a cercetărilor neuroștiințifice

Sistemul limbic: corpul amigdaloid (în roşu)-Imagine animată

În creier nu există un "centru al normelor morale". Comportamentul moral rezultă dintr-un schimb complex între emoții și judecăți, ce are loc în diverse regiuni ale creierului. Emoțiile sunt strâns legate de cortexul prefrontal ventro-medial și de corpul amigdaloid, ce aparține desistemul limbic. Leziuni ale acestor regiuni pot provoca o pierdere a reacțiilor emotive. Din aceste constatări rezultă pentru neuroetică o serie de probleme, cum ar fi responsabilitea morală și juridică a persoanelor cu asemenea leziuni, în cazul comiterii unui delict. Aceste persoane pot fi etichetate ca delicvenți sau ca pacienți? Delimitarea nu este totdeauna ușoară, cum ar fi cazul delicvenților sexuali. Pe de o parte li se recunoaște responsabilitatea, fiind capabili de discernământ moral, și li se aplică o pedeapsă privativă de libertate (necesitatea protecției societății), în același timp însă sunt supuși unui tratament medical.”

Bibliografie

• Michael Gazzaniga: The ethical brain. Dana Press, New York 2005
• Adina Roskies: Neuroethics for the new millennium. In: Neuron, 2002, pp. 21-23
• Judy Illes: Neuroethics: defining the issues in theory, practice, and policy. Oxford Univ. Press, Oxford 2006
• Daniel Dennett: Content and Consciousness. Routledge & Kegan Paul, Londra 1986
• Daniel Dennett: Neuroscience and Philosophy. Columbia Univ. Press, New York 2007
• Hervé Chneiweiss: Neurosciences et Neuroéthique: des cerveaux libres et heureux. Alvik, Paris 2006
• Leonhard Hennen et al.: Einsichten und Eingriffe in das Gehirn. Die Herausforderung der Gesellschaft durch die Neurowissenschaften. Sigma, Berlin 2008
• Antonio Damasio: Descartes' Error: Emotion, Reason, and the Human Brain. Avon, New York 1998
• Karl Popper and John Eccles: The Self and Its Brain. Springer, New York 1998
• Erik Parens: Enhancing human traits: ethical and social implications. Georgetown Univ. Press, Washington D.C. 1998

Complexele

Evenimente de viaţă fără un caracter specific sunt cele care influenţează dezvoltarea indivizilor
în anumite momente sau la vârste diferite.

Complexul este deci un mănunchi de tendinte inconstiente dotate cu o mare fortă emotională.

Complexele se manifestă ca niste energii de sine stătătoare, caracterizate prin autonomie, independentă si capacitatea de a se manifesta liber în sânul psihismului uman, iesind la iveală pe neasteptate, fără a putea fi subordonate vointei constiente. Tendinte inconstiente care guverneaza atitudinile, comportamentele, visele etc oamenilor. Psihanalistii clarifica cel mai bine notiunea de complex, considerandu-l drept o combinatie de trasaturi personale, de dorinte, emotii, sentimente, de atitudini afective contradictorii, intotdeauna inconstiente, care face parte integranta din personalitate.

Când un complex invadează constientul cu întreaga lui încărcătură afectiv - emotională nu mai este eul constient cel care decide ci complexul este cel care ia frâiele în stăpânire.

Forta acestuia este teribilă si reaproprierea controlului constient este o muncă dificilă care necesită o analiză minutioasă a psihicului individual, cu atât mai mult cu cât, de regulă, la forta complexului se adaugă sentimente de inferioritate si culpabilitate, abandon ...

 Se cristalizeaza in primii ani de viata . Orice eveniment semnificativ din viata copilului este susceptibil de declansarea formarii unui complex.

Atitudinile caracteriale se formeaza in functie de situatia frustranta in personalitate, infiltrandu-se motivatia si conduitele complexuale, deci de la acel eveniment ajungem, dupa ani si ani, la reactii exagerate fata de ceilalti oameni resimtiti ca rivali. 

Cum il pot identifica?
Intalnirea dintre oameni este un adevarat camp de lupta pentru a-l domina, supune pe celalalt, pentru a cuceri teritoriile pierdute cu multi ani in urma. Elementul esential este acela ca nici nu ne dam seama cand, cum si de ce am intrat in jocul puterii, fiind guvernati de pulsiunile noastre inconstiente. Invingatorul este de obicei cel puternic, cel echilibrat, cel care nu s-a intalnit cu evenimente traumatizante sau nu s-a simtit frustrat, angoasat, devalorizat, dar sunt si situatii in care agresivitatea sperie, inhiba si ingenuncheaza adversarul. 

Indicatorii unui complex:

- cand suntem coplesiti de emotie
- cand ne reprimam anumite emoti si astfel ele sunt mai putin resimtite
- cand avem un puternic semntiment de inadecvare (nu sunt prezent, apartin unei situatii)
- cand ne simtim coplesiti de un impuls de nestavilit
- cand nu acceptam incurajarile altora
- cand vorbim sau actionam in graba
- cand autocritica este la cote inalte, dar si criticam excesiv alte persoane
- cand suntem extrem de refractari la alte puncte de vedere

Complexul blocheaza actiunea fireasca, distorsioneaza perceptia despre propria persoana si despre realitate, ne complica relatiile si interfereaza cu atingerea scopurilor noastre, creeaza discomfort si durere.

Suntem egali in fata complexelor, dar un soc emotional poate aduce un anumit complex in constiinta si, cu mult noroc, aceasta sa le modifice. Complexele nu sunt intotdeauna negative, nu ne distrug viata, atunci cand le identificam si acceptam nu ne mai pot perturba si dezorganiza. Insa, reactia noastra in fata identificarii unui complex este de a-l ascunde si de a scapa de el, dar, daca vrem sa ne cunoastem mai bine, sa fim o fiinta completa trebuie sa descoperim scopul acelui complex chiar daca acest travaliu este intortochiat si duce la suferinta. Intrezarim la final: sensul vietii noastre si o constientizare partiala a complexului astfel incat sa depasim suferinta, durerea ce a stat la baza formarii lui.
Complexele ne definesc ca persoana, fac parte din identitatea noastra si in special din vulnerabilitatea noastra, fara de care nu am fi fiinte umane.

Cum sa integrezi un complex pentru a nu te mai perturba:
- sa-ti permiti sa traiesti emotii foarte puternice indiferent cat de incomfortabil ar fi acest lucru
- sa-ti analizezi gandurile si emotiile pana cand ele reusesc sa aduca alte si alte ganduri, emotii..
- sa te intrebi in mod repetat: "Despre ce este vorba?, Ce legatura are aceasta cu mine?"
- sa "vezi" imaginile din mintea ta si sa te intrebi daca ele descriu cel mai bine starea ta emotionala
- imagineaza-ti cum ar fi sa dispara emotiile perturbatoare?"Cum ar fi viata ta, ai pierdut sau ai castigat ceva"?

”Iertarea nu Presupune renunțarea la furie: în terapiile iertării, se consacră timp pentru a face posibilă exprimarea precisă și intensă a furiei, și deopotrivă a rușinii, deoarece victimelor le este deseori rușine de ele însele...”Christophe Andre

”Oricine poate deveni furios – e simplu. Dar să te înfurii pe cine trebuie, cât trebuie, când trebuie, pentru ceea ce trebuie şi cum trebuie – nu este deloc uşor.”ARISTOTEL,- ”Etica nicomahică”

”Iertarea nu Presupune renunțarea la furie: în terapiile iertării, se consacră timp pentru a face posibilă exprimarea precisă și intensă a furiei, și deopotrivă a rușinii, deoarece victimelor le este deseori rușine de ele însele...”Christophe Andre

Furia este o emoție ce o resimți când ți se încalcă un drept. Exprimarea furiei nu înseamnă violență, ci demnitate, exprimând ”Nu acept asta” și acționezi ca atare... Evitarea exprimării unei emoții înseamnă reprimarea ei, ba chiar încurajare comportamentului abuziv. Furia față de nedreptate este firească și nu-i sănătos a fi reprimată. Exprimarea ei fermă arată CURAJ în ați menține dreptul uman.

Indivizii nedrepți sunt propriile lor victime. Ei nu sunt liberi ci sclavi: ai mediului lor,ai prejudecățiilor lor, ai trecutului lor...ai educației lor deficitare.

Iertarea nu înseamnă a tolera nedreptatea, nu înseamnă să uiți trecutul căci din el înveți, nu înseamnă renunțarea la confruntare, nu înseamnă a accepta o ofensă și nu este nici o evitare în a vedea adevărul real, dar nu înseamnă nici răzbunare, dar nici a absolvi un agresor de vină ca și cum agresiunea nu ar fi existat niciodată.

Comunicarea prin  nonviolență  nu este o renunțare la luptă, la conflict,  ci un mod de-a nu uita niciodată să te comporți cu demnitate și omenie în timpul luptei și de-a înlesni iertarea, reconcilierea și acțiunea ulterioară comună în scopul unei reconstrucții.Căci în orice societate, în orice viață omenească, conflictele sunt inevitabile, poate chiar necesare (vorba proverbului : ”se ceartă mațele între ele”  =D ).

 Orice emoție ne pune în acțiune, orice emoție ne mișcă (e+motion = mișcare) , ne încarcă energetic. Dacă-i reprimată, ea se blochează, se somatizează... Fără emoții am fii roboți, nu am avea expresivitate...

,,Am câștiga mai mult dacă ne-am lăsa văzuți așa cum suntem, decât încercând  să părem ceea ce nu suntem."La Rochefoucauld

Furia poate fi cauzată de o serie de factori precum:

-Frustrarea simţită ca rezultat al acţiunii persoanelor cu care interacţionează individul, sau o serie de abuzuri (psihice, fizice, ...)

-Pericolul fizic ce vine din exterior

-Rănirea psihologică sau morală..        

- încălcarea  normelor și valorilor morale ale altei persoane  (sau grup)prin nedreptăți , torturarea unei persoane, pedepsirea unui copil nevinovat etc..

Simţirea sentimentului de furie poate determina anumite senzaţii precum creşterea presiunii sîngelui, înroşirea feței, pronunţarea venelor de pe frunte și de pe gît;  modificarea respirației, tremurul picioarelor, tensionarea mușchilor etc.

Sub impulsul unei furii intense, omului îi va fi imposibil să stea liniștit și impulsul de a izbucni devine extrem de mare. Furia se manifestă  diferit de la persoană la persoană . Reținerea acestui sentiment în sine este foarte dăunătoare stării psihice a individului.

”Fereste-te de furia unui om rabdator”, zice John Dryden.

Furia este o emoţie , iar efectele fizice  includ creşterea frecvenţei cardiace, tensiunii arteriale, şi a nivelului de adrenalină şi noradrenalină . Expresia externă a furiei poate fi găsită în expresiile faciale, limbajul corpului, răspunsurile fiziologice, şi, uneori, în actele publice de agresiune. Oamenii şi animalele, de obicei fac zgomote puternice, îşi arata dinţii şi se privesc ochi în ochi atunci când furia devine predominantă. Acesta este un comportament de avertizare a agresorului care pune în pericol securitatea individului.

IMAGINEA manifestării furiei  :                                                                                                                    -          Sprîncenele sunt coborîte și unite

-          Apar linii vertical între sprîncene

-          Pleoapa inferioară este încordată și poate fi sau nu ridicată

-          Pleoapa superioară este încordată și poate fi sau nu coborîte de către acțiunea frunții

-          Ochii au o privire grea și un aspect bombat

-          Buzele pot fi în două poziții de bază : strînse împreună, cu colțurile drepte sau în jos; sau deschise, încordate într-o formă pătrată ca și cum ar striga

-          Nările pot fi dilatate dar acest lucru nu este esențial în manifestarea facială a furiei, întrucît apare și la tristețe

Majoritatea oamenilor primesc asemenea semnale (emoții precum furia) și de obicei aleg, în mod greșit, una dintre următoarele două căi:

1. Reprimarea: încercă să nege sau să controleze sentimentul;
2. Accentuarea: continuă să se înfurie sau să fie apatici zile, luni și ani în șir.                                                                                                                                                                                                                          Trei pași ce pot fi aplicați oricărei emoții negative:
   1-acceptă emoția ca pe un semnal , o avertizare,o alarmă, sirenă, veste sau cum vrei s-o numești, cum  că ceva...este necesar de schimbat (din interiorul tău sau exterior)                                                                      2-clarifici ce schimbi: lucrul sau atitudinea ta față de situație sau lucru                                                           3-treci la acțiune, la strategii, metode informându-te și neașteptând de la ceilalți să o facă. Fii tu un exemplu, fii tu schimbarea.

”Indiferent cât sunteţi de supuşi, să ştiţi că statui în patru labe nu se fac! ” Octav Bibere

Banul este cel mai simplu mod de a învârti lumea în jurul degetului mijlociu!

Ca să ai o a doua şansă, trebuie s-o ratezi pe prima la timp!

Un păcat trăit pe jumătate, e un Paradis ratat de două ori!

Războiul este o afacere cu baionete pentru maţele celor mulţi!

Eşti cu adevărat mare, când ştii să-i faci pe cei mici să se simtă la fel!

Pupinfundismul este obişnuinţa de a da din cap prea devreme şi din umeri prea târziu!

Când mediocritatea devine celebră, viitorul devine maro!

Atâta timp cât spectatorii sunt mulţumiţi, democraţia este un blat reuşit!

Iubirea este probabil singurul răspuns care n-are nevoie de nicio întrebare!

Declinul democraţiei începe atunci când unii oameni sunt dresaţi să fie cât mai sălbătici!

Sufletul este probabil singurul loc în care îţi poţi dosi şi păstra iubiri vechi de când lumea.

Cum să sperăm la o lume mai bună, când bunătatea nu se cere la nici un examen, la nici un interviu?

Cei mai mulţi dintre oameni poartă în ei instinctele unei fiare perverse si imprevizibile, iar când fiara este dresată şi dă de zăhărel, omul nu prea mai contează.

Criza financiară este cea mai complexă şi mai perversă armă descoperită până în prezent si care poate să omoare omul pe dinăuntru, doar pentru a-l controla si supune pe dinafară.-Octav Bibere

LAVANDA (Lavandula officinalis)

                   Lavanda (sau levănţica) face parte din familia Lamiaceae. Numele ştiinţific al plantei ''Lavandula'' derivă din latinescul ''lavare'' care înseamnă ''a spăla''. În Grecia Antică, Persia şi Roma era utilizată ca parfum de baie şi antiseptic.
                   În medicina budistă şi tibetană se foloseşte pentru tratarea psihozelor şi a nebuniei, iar în Europa şi America se întrebuinţează pentru combaterea anxietăţii şi a insomniei. Originară din zona mediteraneeană, sud-estul Indiei şi Africa tropicală, levănţica creşte astăzi spontan sau se cultivă pe suprafeţe întinse, pentru a fi valorificată în industria cosmetică. 
                    În Roma antica lavanda era ingredientul esential al unei imbaieri de lux. Nu oricine isi permitea sa foloseasca lavanda, ci numai nobilii. Din acesta cauza planta era extrem de valoroasa. Cine detinea citeva picaturi de esenta de lavanda era cu adevarat bogat pe acea vreme.

Se obisnuia sa se presare lavanda prin cuferele cu haine, pentu a metine prospetimea materialului si a preveni, totodata, aparitia moliilor.

In Evul Mediu uleiul de lavanda avea o dubla intrebuintare. Pe de o parte era folosit ca insecticid, ajutind la indepartarea insectelor nedorite din bucatarie, iar pe de alta parte era considerat un bun dezinfectant si antiinflamator pentru taieturi, zgirieturi, rani adinci sau arsuri.

Datorita proprietatilor sale antiseptice si diuretice, lavanda este recomandata in tratarea difteriei, a colicii, a indigestiei si a problemelor renale. Infuzia de lavanda este un leac eficient pentru eliberarea cailor respiratorii, fiind un medicament des folosit de bolnavii de astm, gripa, viroza dar si de cei care acuza dureri sau infectii in capul pieptului sau simptome de cataracta. Compresele cu lavanda scad febra si previn perspiratia.

În compoziţia plantei au fost identificate peste 40 de componente care nu pot fi obţinute pe cale de sinteză în laborator.  În compoziţia plantei se regăsesc alcoolul olifalic, acidul acetic, taninul şi principiile amare, care atribuie lavandei virtuţi vindecătoare pentru mai bine de 70 de boli.

COMPOZIŢIE CHIMICĂ:
ulei volatil (alcătuit din α şi β-pinen, camfen, δ-caren, cis şi trans-ocimen, geraniol, camfor), acizi triterpenici (ursolic şi oleanolic), cumarine (cumarină, herniarină, umbeliferonă), furanocumarine (xantotoxină), flavone (luteol), acid rozmarinic, rezine, etc. 

INTERN:
ANXIOLITIC, ANTIDEPRESIV, sedativ, ANTISPASTIC, ANALGEZIC, hipotensiv, palpitatii cardiace,   coleretic, diuretic, ANTIMICROBIAN, ANTIFUNGIC (asupra Candida albicans),  ANTITUMORAL.

EXTERN:
cicatrizant, antimicrobian, antimicotic (Candida albicans), analgezic, antispastic.

Indicatii
INTERN:
se utilizează ca adjuvant în: anxietate, nelinişte, iritabilitate, tensiune psihică, atacuri de panică, depresii, migrene, dureri de cap, insomnie, hipertensiune arterială, afecţiuni cardiace pe fond nervos,
dispepsii, tulburări intestinale cu substrat nervos, diaree cauzată de stress, afecţiuni respiratorii (răceală, faringită, amigdalită, bronşită), reumatism.

EXTERN:
se utilizează ca adjuvant în: răni, arsuri, igiena bucală, acnee, micoze (în special candidoză), combaterea durerilor care apar după naştere (dureri perianale), fisuri anale, leucoree, spasme musculare, dureri musculare şi osoase, dureri de diferite cauze localizate la nivelul pielii şi ţesuturilor superficiale, reumatism, dureri articulare în general, poliartrită reumatoidă, căderea părului (alopecie), mătreaţă (în acest caz se recomandă asocierea cu cimbru şi rozmarin).

Administrare
INTERN:
-pulberea – planta se macină fin cu o râşniţă electrică. Se ia o linguriţă rasă de 4 ori pe zi, pe stomacul gol. Pulberea se ţine sub limbă timp de 10-15min., după care se înghite cu apă.
-maceratul la rece – se prepară din 2 linguriţe cu plantă adăugate la 250ml de apă, se menţine timp de 6-8 ore la temperatura camerei, apoi se strecoară şi se bea pe stomacul gol. În scop terapeutic se beau 3 căni cu macerat pe zi, cu 30min. înainte de mese.
-infuzia – se prepară din 2 linguriţe cu plantă adăugate la 250ml de apă clocotită, se menţine timp de 15 min. la temperatura camerei, apoi se strecoară şi se bea pe stomacul gol. În scop terapeutic se beau 3 căni cu infuzie pe zi, cu 30min. înainte de mese.
EXTERN: *
-în plăgi, arsuri şi acnee se fac spălături locale sau se administrează sub formă de comprese cu macerat sau cu infuzie de plantă;
-pentru igiena bucală se fac spălături bucale cu maceratul sau cu infuzia de plantă;
-în micoze se poate administra sub formă de comprese cu macerat sau cu infuzie de plantă, sau cataplasme aplicate local, care se obţin astfel: 2-3 linguri cu pulbere fin măcinată se amestecă cu apă caldă astfel încât să formeze o pastă care să poată fi aplicată extern. Deasupra se aplică un pansament ocluziv, care să poată menţine cataplasma la locul afectat minim 3 ore;
-pentru combaterea durerilor care apar după naştere (dureri perineale) se fac băi de şezut cu macerat sau cu infuzie de plantă timp de 10 zile consecutiv;
-în fisuri anale se fac spălături locale sau băi de şezut cu maceratul sau cu infuzia de plantă;
-în leucoree se fac spălături vaginale cu maceratul sau cu infuzia de plantă;
-în spasme musculare, dureri musculare şi osoase, dureri de diferite cauze localizate la nivelul pielii şi a ţesuturilor superficiale, reumatism, dureri articulare şi poliartrita reumatoidă se administrează sub formă de cataplasme, care se obţin după modul prezentat anterior (în cadrul micozelor), fiind totodată necesară asocierea cu administrarea internă a plantei;
-pentru căderea părului (alopecie) şi în caz de mătreaţă se clăteşte părul după baie cu maceratul sau cu infuzia de plantă.

*Informațiile oferite sunt exemplificative, se recomandă sfatul medical sau citirea prospectului in intregime pentru detalii complete, deoarece rezultatele pot varia în funcție de mai mulți factori etc.

Contraindicatii
Sarcină, alăptare, copii mici, alergie la lavandă.
Lavanda combate unele forme de cancer 
De peste 20 de ani cercetătorii s-au concentrat asupra anumitor substanţe prezente în extractul de lavandă (limonenul şi alcoolul perilic) care se pare că pot combate mai multe forme de cancer.

ARISTOTEL

"Adevărul și dreptatea sunt din natură mai puternice decât minciuna și nedreptatea"

“Exista un singur mod de a evita critica: fa nimic, spune nimic si fii un nimic.”

„Cele mai multe dezbinări se ivesc din cauza ambiției.”

"Este bine să ieși din viață ca de la o sărbătoare: nici însetat, nici beat."

”Niciun discurs nu are șansă de reușită dacă nu-și anunță ca scop „Fericirea comunității”.”

"Cand vezi un om bun, gandeste-te sa-l intreci; cand vezi un om rau cerceteaza-ti inimia."

”Toate actiunile umane au la baza una sau mai multe din urmatoarele cauze: sansa, anturaj, impulsivitatea, obisnuinta, motivatia, pasiunea si dorinta.”Aristotel,

 ”Cele mai multe dezbinări se ivesc din cauza ambiției” 

”Radacinile educatiei sunt amare, dar fructele sunt dulci. ”

”Legea este garantia faptului ca cetatenii vor fi onesti unii cu altii.”

Fragment din cartea:” MINTEA DE DINCOLO”. Sinteza şi semnificaţia experienţelor morţii clinice de Dumitru Constantin-Dulcan, Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2013, pag. 22- 45.

Fragmente din volumul recent apãrut
Mintea de dincolo.
Sinteza şi semnificaţia experienţelor morţii clinice

Experienta mortii clinice a fost un mare dar pe care Dumnezeu ni l-a dat pentru a ne aviza ca trebuie sa schimbam drumul pe care am mers pâna acum. Nu întâmplator, Iisus a spus: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata.” Este prima oara în istoria Universului când, în planul celest, s-a decis ca lumea noastra sa fie izbavita nu prin moarte, ci prin spiritualizare.
Ni s-a aratat Adevarul, ni s-a aratat Calea. Este rândul nostru sa raspundem chemarii divine.
Suntem cu totii prinsi acum în marele val al purificarii, al trecerii de la materialitate la spiritualitate. Am certitudinea ca „ora astrala a omenirii” este aproape. De dincolo ni s-au dat toate semnele si toate avertismentele. Sper sa avem întelepciunea necesara de a nu pierde si aceasta ultima sansa.

Dumitru Constantin-Dulcan

MISTERUL DE A FI

Sunt câteva mistere profunde în fata cărora omul va rămâne veşnic întrebător.

Primul mister mi se pare a fi acela că suntem, că Universul există.

Al doilea ar fi acela că Universul funcţionează, că este ordonat în forme prin care îşi manifestă exis­tenta, părând a fi efectul unei raţiuni, al unei gândiri, al unei Conştiinţe.

Conştiinţa - capacitatea de a raţiona, de a deter­mina ordinea lumii, geneza Universului după legi care au făcut posibilă apariţia vieţii, inclusiv a omului - devine astfel axis mundi, axul esenţial şi primordial al Universului.

Pentru ca lumea să fie, constatăm că a fost nevoie de o forţă capabilă de întreaga Creaţie, de o intenţie, o voinţă şi, în primul rând, de un sentiment exprimat prin iubirea pentru tot ce s-a făcut.

Sentimentului de iubire, de agape, implicată la nivel de Creaţie, i se acordă un cu totul alt sens decât acela al atracţiei fizice. Este bunăvoinţa, generozitatea, acceptarea, compasiunea, învăluirea întregii creaţii în căldura inimii, conştiinţa că suntem cu toţii fraţi, fii ai aceleiaşi Surse, fragmente de lumină desprinse dinMarea Fiinţă de Lumină. Este, în acceptarea dată de Iisus, garanţia armoniei, a păcii, a conexiunii necesare cu tot ce există.

Gândul este deci informaţie, este cuvânt, este logos, este ştiinţă. Primul verb a fost: Fiat! Să fie! Sa fie lumină, să fie munţi, să fie ape, să fie omul!

De ce este conştiinţa, respectiv gândirea, cel mai încifrat mister din Univers? Să ne imaginăm că, aşa cum ne spune astrofizica, la început nu a fost nimic, nu era spaţiu, nu era timp, nu era lumină, nu era materie. Şi deodată, după cum ne spune Eminescu, inspirat de Imnul Cosmogonic din Rig-Veda, apare un punct, mai mic decât un vârf de ac, ne spun astrofizicienii, mai mic decât „boaba spumei", ne spune poetul. El, punctul acela de mişcare, devine „stăpânul fără margini peste marginile lumii". De unde apare acest „punct", ştiinţa nu poate spune. Este Marea Taină a lumii, cel mai de nepătruns mister. Când încă „umbra celor nefăcute nu-ncepuse a se desface", când peste negrele genuni domnea tăcerea ne-ntreruptă, apare cuvântul ziditor, „Fiat lux". Şi s-a făcut lumină! Iar Lumina a devenit materie. Şi acest prim gând, aflat la origini, la începu­turile lumii, era expresia unei Conştiinţe. Şi Conştiinţa era ceea ce numim Dumnezeu. Iată de unde vine forţa creatoare a Cuvântului şi de ce natura sa este sacră. Pentru că este Divinitatea însăşi. Cu adevărat avem sentimentul că Universul a evoluat prin crearea tuturor condiţiilor necesare spre a face posibilă apari­ţia omului. Ştiinţa însăşi susţine ideea prin formularea principiului antropic (Brandon Carter, 1974). Ţinând seama doar de ceea ce ştim astăzi, s-ar părea că numai omului i-a fost dată acea raţiune care îi permite să intre în dialog cu Sursa lui divină. Am putea spune că, prin apariţia omului, Creatorul n-a mai fost singur. A dat din Lumina sa o scânteie fiinţei numite Om, pentru ca prin puterea minţii sale să devină co-creator de Univers. A fost cel mai mare dar care ni se putea face.

Am demonstrat, sper, suficient în lucrarea În căutarea sensului pierdut (Ed. Eikon, 2008) că în fiecare clipă din existenţa noastră, când emitem un gând, implicit, fără să vrem, noi creăm, facem sau desfacem ceva, dăm un impuls ordinii din Univers sau, dimpotrivă, dezor­dinii, haosului, în funcţie de ceea ce gândim. Iată de unde vine marea noastră responsabilitate, mai întâi fată de noi înşine, apoi faţă de semenii noştri, faţă de natură, fată de planetă, faţă de Univers şi Dumnezeu.

Revenind la începuturi, pe când nu era nimic, când nu existau nici „viaţă", nici „voinţă" ca manifes­tare a unui gând, „când nu s-ascundea nimica deşi tot era ascuns", în momentul Zero al Universului n-a fost Big Bangul, ci o Inteligenţă conştientă de sine care, o sutime de secundă mai târziu, a declanşat explozia prin care a început totul. Momentul Zero este al mitologiei, abia după aceea a venit Universul, în vidul iniţial - rece şi întunecat - se aude primul cuvânt, expresie a unei raţiuni ale cărei origini sunt dincolo de capacitatea noastră de înţelegere. Şi vidul „ascultător" începe să se ordoneze, să ia forme, să dea înţelesuri existentei...

Conştiinţa - doar o „secreţie" a creierului?

Conştiinţa sau capacitatea de a ne gândi pe noi înşine, de a raţiona şi vorbi a incitat dintotdeauna cunoaşterea. Dacă reducem existenta doar la materia exprimată prin fizică şi chimie, este imposibil să expli­căm cum o moleculă, făcută din materie, adică lipsită de conştiinţă, după canoanele ştiinţifice actuale, poate deveni conştiinţă.

În această înţelegere reducţionistă şi simplistă, conştiinţa este o simplă „secreţie" a creierului. Odată însă cu studiul stărilor modificate ale conştiinţei, cu apariţia unor domenii noi de cunoaştere, ca fizica cuantică, experienţele psihologiei transpersonale şi cele ale morţii clinice, studiul conştiinţei stârneşte un acut interes pentru că aduce în discuţie rolul său fundamen­tal şi primordial în geneza Universului şi a capacităţii de a acţiona asupra formei de manifestare a materiei.

După Quinsey (1996), abordarea conştiinţei trebuie să răspundă la două întrebări: una de ordin ontologic, referitoare la natura fundamentală a lumii, şi alta de ordin epistemologic, vizând mecanismele propriu-zise care fac posibilă cunoaşterea.

Explicarea conştiinţei este o sarcină dificilă pentru ştiinţa academică. A spune simplu că este pro­dusul materiei care a ajuns la un stadiu superior de evoluţie prin creierul uman, nu este decât o rezolvare comodă. Mai întâi, pentru că nu ştim cum se obţine „minte din materie", cum se exprimă Quinsey, cum ceva care nu are masă poate să apară din ceva care are masă. Apoi, discutând în sens strict biologic, conştiinţa de sine, sesizarea faptului că suntem fiinţe cu nevoi vitale de hrănire, perpetuare şi apărare nu este spe­cifică doar omului, ci sunt convins că este extinsă pe întreaga scară biologică, deci şi la nivelurile la care nu s-a descris încă prezenţa unui sistem nervos, cum sunt fiinţele monocelulare, dar şi la insecte cu abili­tăţi, unele neatinse nici de om, aşa cum sunt albinele, viespile, furnicile etc., care au un creier cu o greutate de circa două miligrame. Spre exemplu, cârtiţa, care - după cum ştim - nu are nici ochi, îşi face depozite de râme pentru hrană în întunericul galeriei subterane în care trăieşte, imobilizându-le ca să nu fugă prin distrugerea ganglionului din cel de-al patrulea inel. Ştim opinia biologilor că toate vieţuitoarele de la om în jos fac ceea ce fac, dar nu ştiu ce fac! îşi hrănesc puii, îi apără până cresc mari, dar o fac aşa, dintr-un simplu impuls. Adică din instinct. Dar ce este instinctul altceva decât o tezaurizare de inteligenţă a naturii care corespunde unor trebuinţe fără de care nicio fiinţă nu poate exista? Tot ce face omul pentru a exista a învăţat de undeva. Dar pe celelalte fiinţe cine le-a învăţat? Nu înseamnă că există, în acest caz, cel puţin o cunoaştere, o conştiinţă extinsă la natură, la Univers şi care are şi alte suporturi decât creierul uman? Un paramoecium sau infuzor, fiinţă monocelulară, dacă i se pune o pică­tură de tuş în drumul său, având un efect nociv asupra sa, o va ocoli, deşi nu are structuri anatomice nervoase cu care să reacţioneze, îşi mişcă, de asemenea, coordo­nat cilii vibratili într-o anumită succesiune.

Un alt protozoar, Vorticella, fiinţă monocelulară, poate trăi singur, individual sau într-o foarte curioasă asociere temporară. Mai mulţi indivizi

pot forma un organism pluricelular preluând toate funcţiile necesare: unele celule iau rolul de dirijare a grupului, altele se ocupă de deplasare, altele de hrănire etc. O astfel de redistribuire de funcţii biolo­gice la o fiinţă monocelulară, lipsită de sistem nervos, sfidează orice logică de tip uman dacă reducem viaţa la simple reacţii fizico-chimice, aşa cum vrea să ne convingă biologia actuală. La orice nivel de reprezen­tare, monocelular sau pluricelular, celula „ştie" să-şi îndeplinească toate funcţiile necesare existenţei. Mai mult, într-un organism pluricelular, celulele trebuie să-şi  coordoneze fiziologia  nu  numai  cu  nevoile proprii, ci şi cu cele ale organismului în care se află. Se dovedeşte astfel că viaţa, oriunde s-ar înfiripa, mono sau pluricelular, trebuie să dispună de inteligenţa impusă de trebuinţele sale - hrănire, evitarea peri­colelor, reproducere, dirijarea proceselor metabolice. Are nevoie, în alţi termeni, de informaţie ca semnal, model, instrucţiune. Iar informaţia implică o sursă inteligentă sau emiţător, un receptor, o structură de procesare şi decodificare. Tot acest lanţ informaţio­nal necesar vieţii este expresia unei inteligenţe, a unei cunoaşteri elaborate undeva în acest Univers. Suntem prea orgolioşi ca să acceptăm că şi alte fiinţe, în afară de noi, mai pot fi inteligente. Omul este superior prin extensia inteligenţei sale la un nivel care îi permite să-şi creeze o civilizaţie gratie mobilităţii creierului său, care are capacitatea de a forma noi programe prin învăţare. Celelalte fiinţe vin pe lume cu programe gata formate, limitele învăţării prin achiziţie de noi programe fiind foarte restrânse în raport cu omul. Din acest motiv, ele rămân dependente de natură. La nivelul lor, natura nu a îngăduit o inteligentă de lux ca la om, ci doar atât cât le este necesară pentru a-şi îndeplini propria finalitate. In acest sens, am afirmat că fiecare fiinţă îşi ajunge sieşi (Inteligenţa materiei, 1981). Când am ajuns la conceptul de inteligenţă a celulelor în 1981, am avut teama de respingere a ideii de către comunitatea ştiinţifică. Acum ideea este mult mai acceptată. Bruce Lipton (2005), un cunoscut cer­cetător în biologia membranelor celulare, afirmă fără reţineri că celulele sunt la fel de inteligente ca şi noi (Biologia credinţei, Ed. For You, 2008).

Concluzia la acest subiect este aceea că sistemul nervos nu este singura structură capabilă să prelucreze informaţie şi să emită decizii inteligente. Virusurile, bacteriile, plantele, fiinţele monocelulare - nu ştim încă să aibă structuri nervoase şi, cu toate acestea, dispun de posibilitatea acelor conduite inteligente impuse de condiţia lor de existenţă. Ca o curiozitate, se poate afirma că virusul HIV (agentul responsabil de SIDA) se dovedeşte, până acum cel puţin, mai inteli­gent decât toată ştiinţa medicală a timpului nostru. La orice mijloc de anihilare inventat de medicină, virusul găseşte o altă cale de a fi invulnerabil.

Absenţa unei teorii coerente despre conştiinţă

Până în clipa de faţă nu avem o teorie coerentă despre conştiinţă, capabilă să ne ofere o explicaţie satisfăcătoare. Teoria cea mai cunoscută, şi acceptată de ştiinţa oficială, spuneam că este aceea care consi­deră conştiinţa ca fiind o „secreţie" a creierului uman, generată prin procesele neurochimice şi neuroelec-trice. Evident, această concepţie limitează existenţa conştiinţei la nivel strict uman. Cred că majoritatea copleşitoare a neurologilor împărtăşeşte acest punct de vedere, invocând ca argument faptul că invalidarea creierului nostru, indiferent prin ce suferinţă, invali­dează şi conştiinţa. Este o realitate constatată frecvent în practica medicală, dar dacă un televizor sau un aparat de radio sunt defecte şi nu ne mai dau sunet şi imagine, înseamnă că cele două aparate defecte erau cele ce generau sunetele şi imaginea sau avem doar dovada că erau simple receptoare de sunete şi imagine şi că, fiind avariate, nu mai puteau îndeplini funcţia de receptoare?

Numărul celor care susţin, în acord cu ştiinţa academică, oficială, ideea generării conştiinţei la nivelul creierului uman este evident mai mare decât al celor care au îndoieli în acest sens.

Filosoful australian David Chalmers, care are scrieri importante pe această temă, consideră că problema conştiinţei este dificil de înţeles în actua­lul nivel de cunoaştere, dar nu neagă substratul său neurofiziologic.

John Searle - cercetător în domeniul psiho­logiei la Universitatea Berkeley (California) -, deşi recunoaşte că nu dispunem de o explicaţie ştiinţifică satisfăcătoare privind modul în care este elaborată conştiinţa la nivelul creierului, este totuşi adeptul ideii de generare a acesteia numai la nivelul creierului.

Sunt însă şi nume mari ale cercetătorilor în domeniul neurofiziologiei care au o opinie contrară, cum este John Eccles, distins cu Premiul Nobel pentru medicină în 1963. El vede creierul doar ca pe un instru­ment de exprimare a conştiinţei şi nu invers. Creierul este cel care îi oferă conştiinţei posibilitatea de acces către universul nostru exterior. Cu alte cuvinte, cre­ierul, prin funcţia sa de procesare şi decodificare a informaţiilor venite din mediul exterior şi interior, ar avea doar rolul de receptor pentru conştiinţă, întoc­mai, adăugăm noi, ca un receptor radio sau TV.

Neurofiziologia conştiinţei

Toţi comentatorii acestui subiect sunt de părere că tema conştiinţei este una foarte dificilă. Dacă rămânem tributari concepţiei darwiniste, veche de 150 de ani, aşa cum se străduiesc cu obstinaţie adepţii săi, suntem obligaţi să reducem elaborarea conştiinţei la legile fizicii şi ale chimiei, din care nu rezultă nicicum fenomene de ordin psihic. Concepţia materialistă despre lume ne spune că materia nu are conştiinţă, este oarbă, fără „suflet". Darwinismul pleacă în explicarea evoluţiei de la ceva preexistent care se perfecţionează treptat prin achiziţii succe­sive care se dovedesc favorabile speciei şi îi aduc un avantaj în competiţia pentru supravieţuire. Mă întreb, ca să se ajungă la conştiinţă, nu trebuia să se plece tot de la o conştiinţă, o inteligenţă? Şi dacă da, de unde a venit, de vreme ce materia n-o avea?!
Daniel C. Dennett şi Robert E. Ornstein, filo-sofi şi neurocognitivişti, consideră apariţia conştiinţei ca fiind un rezultat al evoluţiei materiei care nu era neapărat necesar,de vreme ce alte fiinţe trăiesc fără beneficiul ei.
Ideea emanaţiei conştiinţei din activitatea cre­ierului uman este cel mai uşor de acceptat pentru ca are de partea sa argumentul aparenţei, tot aşa cum înainte de Copernic lumea accepta ideea că Soarele se învârteşte în jurul Pământului şi nu invers. Aşa părea să se întâmple la o simplă privire a cerului. Am văzut însă că acte inteligente întâlnim şi la alte niveluri bio­logice, în care sistemul nervos ori este rudimentar, ori absent, cum se întâmplă la plante. In plus, după cum vom comenta în alte capitole, dispunem în prezent de experienţe monitorizate ştiinţific menite să sugereze o extensie a conştiinţei nu numai la nivelul lumii vii, ci şi la cel cosmic.
Conştiinţa ca percepţie subiectivă nu începe la creier, ci la nivelul receptorilor din periferie, care sunt porţi de intrare ale informaţiilor. Acestea sunt trimise spre creier, unde sunt transformate în procese de conştiinţă. Dacă privim la microscop un receptor din periferia corpului nostru, rămânem uimiţi de sim­plitatea structurii acestuia. Şi totuşi, aceşti receptori sunt capabili să recunoască tipul de stimuli specifici lor dintr-o mulţime de alţii, dar mai ales au inteli­genta capacitate de a transforma stimulul respectiv în biocurenţi modulaţi în frecvenţă. Codifică deci sub această formă toate genurile de stimuli cu care corpul nostru vine în contact: cald, rece, durere, gust, auz, imagini, lumini, stimuli erotici etc. Ajunşi în creier, astfel codificaţi, sunt decodificaţi în arii spe­cifice fiecărui tip de stimuli. în funcţie de conţinutul lor, informaţiile primite devin simple gânduri, acte reflexe, elaborări de idei, meditaţii sau stârnesc, prin participarea creierului limbic, emoţii şi sentimente.
Dacă, după cum am discutat deja, este inevita­bil ca fiecare celulă să-şi aibă inteligenta sa, se poate deduce că inteligenţa noastră este şi o însumare a inteligenţei tuturor celulelor din corpul nostru. Ca urmare, putem spune că în actul de exprimare a con­ştiinţei participă nu numai creierul, ci întregul nostru corp.
Din logica receptării informaţiei şi din stu­diile cu RMN(f) (Rezonanţa Magnetică Nucleară funcţională), deducem că un act conştient presupune activarea şi deci participarea multor zone din creier. Susan Greenfield ne spune că vederea poate activa peste 30 de arii ale creierului, ceea ce presupune ca fiecare arie să îndeplinească mai mult de o singură funcţie. Ştim bine fenomenul din mecanismele de recuperare de către creier a unor funcţii pierdute prin invalidare. Alte arii din creier preiau sarcina recupe­rării în cazul celor lezate.
Nu sunt primul care face această observaţie: există o unitate funcţională şi o coerenţă a conştiinţei, în ciuda multitudinii de arii disparate, de circuite nervoase întortocheate şi conexiuni. Noi doar gândim, Ştim că suntem, uneori putem fi în meditaţie într-o linişte profundă.  Nu  simţim şi nu auzim nimic. Creierul este probabil cel mai silenţios sistem din natură. Funcţionează fără zgomot. Cine dă această unitate conştiinţei? Există o altă instanţă care se folo­seşte de creier? - se întreabă unii cercetători.
Concepţia neurofiziologică actuală, în virtutea căreia conştiinţa este redusă la procesele fizico-chimice din creier, are mari dificultăţi în a-şi găsi un consens cu conceptele confirmate experimental ale fizicii cuan­tice, cu experienţele psihologiei transpersonale, ale morţii clinice, cu stările intermediare sau modificate ale conştiinţei, cu liberul arbitru, cu intuiţia, efectul placebo, pulsiunile inconştiente, obsesiile, fobiile, visul anticipativ, vindecările prin tehnici spirituale, telepatia, clarvederea - fenomene studiate şi confir­mate deja în cadru ştiinţific instituţionalizat. Până acum, ştiinţa oficială s-a folosit de „briciul lui Occam". A tăiat de pe listă tot ce nu putea explica sau le-a taxat ca neştiinţifice. Dar a nega „ceva" nu înseamnă obli­gatoriu că acel „ceva" nu există.
Fizica cuantică pune presant întrebarea asupra naturii conştiinţei atâta vreme cât doi electroni pereche îşi schimbă instantaneu spinul, indiferent de distanţa la care sunt situaţi unul de altul, sau doi fotoni gemeni se regăsesc imediat după ce au fost expediaţi la dis­tanţă şi în sens opus, ca şi cum „ar şti" unul de altul, ca şi cum ar avea o conştiinţă. Ilya Prigogine, distins cu Premiul Nobel pentru studiul structurilor disipative, ne spune că chiar şi într-un sistem fizic moleculele se aşază într-o anumită ordine ca şi cum ar şti poziţia tuturor celorlalte.
În consecinţă, nu avem încă o teorie generală satisfăcătoare privind funcţionarea creierului.
M-a frapat dintotdeauna continuitatea con­ştiinţei noastre, care nu poate fi explicată, cel puţin satisfăcător, dacă o reducem la substratul său neuro­nal. Spuneam că fiecare informaţie nouă îşi conectează propria sa reţea neuronală, ceea ce ar presupune o percepţie discontinuă. Noi percepem însă, graţie conştiinţei care pare să aibă un rol unificator, o lume continuă, ca într-o peliculă cinematografică în care nu sesizăm succesiunea cadrelor fixe.
Am mai abordat acest aspect, spunând că noi nu vedem lumea la nivel de atomi, molecule, sinapse şi reţele neuronale, ci ni s-a dat, ca miracol al conştiin­ţei, capacitatea de a vedea o lume coerentă, în acord cu ideile noastre despre ea şi nu aşa cum este realitatea sa ultimă. Trebuie să explic mirarea mea prin aceea că celelalte animale nu percep lumea aidoma nouă, ci fie mai mult, fie mai puţin decât noi, în funcţie de trebu­inţele cerute de existenţa lor.
O altă întrebare care mi se pare a fi foarte per­tinentă este: de ce avem o opinie diferită despre lume, de vreme ce uzăm aceleaşi mecanisme de funcţionare a creierului? La acelaşi substrat biochimic şi electro-fiziologic, prin care este procesată o informaţie, ne formăm o impresie individualizată, diferită de la om la om. Este evident că instanţa care conferă un sens diferit informaţiei nu poate fi decât conştiinţa care îşi pune amprenta subiectivă, uneori foarte departe de realitatea obiectivă. Am mai spus, în acest subiec­tivism intervin educaţia, interesele momentului, Opacitatea de înţelegere şi mentalitatea vremii condi­ţionată social.
O altă contradicţie. Studiile din domeniul ştiinţe­lor neurocognitive sugerează că iniţiativa în activitatea creierului îi aparţine conştiinţei şi nu creierului. Este instanţa Eului cea care decide să tacă, să vorbească, să întreprindă o acţiune sau nu. Vorbeşte creierul fără noi vreodată? Se spune că numai gura! Este adevărat că suntem asaltaţi de multe gânduri pe care, din nou, nu ştim cine le trimite, însă cel ce le pune stavilă, dacă vrea, este tot Eul nostru. Dar gândirea concomitentă, care adesea ne parazitează insistent sustrăgându-ne de la ceea ce dorim cu adevărat să facem, să gândim, venind fără voinţa noastră, cum s-o explicăm?
Un alt aspect şi mai frapant. Măsurători riguroase ale timpului în care sunt activate diferite arii din creier par să arate că aceste activări preced cu câteva miimi de secundă conştientizarea lor. Cercetătoarea franceză Angela Sirigu ne spune că decizia de executare a unei mişcări pare a fi luată înainte de a fi informată conştiinţa. Vasodilataţia care aduce în aria motorie, de comandă a mişcării, glucoza şi oxigenul necesare, pregătirea pentru acţiune deci, precede intenţia con­ştientă de execuţie. Când decizia de mişcare devine conştientă, liberul nostru arbitru mai are la dispozi­ţie doar câteva miimi de secundă să spună „da" sau „nu". Dispunem de libertatea de a refuza sau accepta decizia creierului, ne spune cercetătoarea citată.
Dar cine este instanţa care „dispune", care are decizia ultimă, dacă aceasta nu-i aparţine creierului? Nu este doar un artificiu de limbaj, este o realitate.
Aceeaşi observaţie de discordanţă între timpul de reacţie al creierului şi cel de conştientizare o sesizează si neurologul Benjamin Libet (1994). El constată că undele cerebrale sunt amorsate cu o treime de secundă înainte ca subiectul studiat să ia o decizie conştientă.
S-au constatat, de asemenea, în alte studii, modificări vegetative, care sunt specifice emoţiilor, declanşate în fracţiuni de secundă înainte de a fi expuşi unei emoţii. Mai mult, s-a observat că aceste modificări vegetative la emoţii au putut fi declan­şate anticipat la subiecţii studiaţi în laborator chiar şi în situaţia în care un emiţător se afla la distanţa de mii de kilometri de receptori.
Iniţiativa creierului care ar precede voinţa noastră de a acţiona ridică întrebarea dacă „gândim" sau suntem „gândiţi".
Dacă este logic să admitem că o masă anatomică, aşa cum este şi creierul nostru, nu se poate activa singură, fără un impuls venit, mai ales când acesta are un conţinut cognitiv, trebuie să găsim o explicaţie fenomenului. Mintea noastră sau conştiinţa nu func­ţionează doar la nivel de conştient. Personal, cred că putem distinge o conştiinţă operaţională a deciziilor conştiente, implicată atât la nivel subiectiv, cât şi rela­ţional cu semenii, şi o conştiinţă implicată la nivel de inconştient, purtătoare a Sinelui sau Eului esenţial, în care sunt depozitate arhetipurile, arhiva cu toate informaţiile referitoare la propriul destin, în strânsă rezonantă cu cel cosmic. Programele tuturor funcţii­lor vegetative, inteligenţa celulară sunt la acelaşi nivel Prezente.
La acest nivel al „conştiinţei inconştiente" cred că sunt înregistrate toate engramele evenimentelor trăite în timpul vieţii sau poate... chiar al vieţilor (!). Avem suficient de multe argumente pentru a afirma că nimic din ceea ce intră în câmpul memoriei noastre nu se uită! Pierdem doar neuronii care sunt nece­sari pentru a evoca informaţiile stocate. Vom aborda subiectul la alt capitol.
Cred că ceea ce activează creierul asemenea unui „presentiment", înainte de a deveni un act con­ştient, este segmentul moştenit al conştiinţei care funcţionează ca un Eu esenţial, ca ghid şi „martor al eternităţii", cum îi spunea Henriette Yvonne Stahl în romanul său cu acelaşi nume. La acest nivel pare să fie o altă cunoaştere, o „preştiinţă", şi nu sunt rare cazu­rile în care prin vis sau, pur şi simplu, prin venirea ca o străfulgerare în conştiinţă a informaţiei necesare au fost prevenite evenimente grave. Vom discuta mai mult subiectul pe parcursul lucrării.
Un solid argument împotriva ideii că mintea poate fi redusă la reacţiile biochimice care au loc în creier îl constituie observaţia că, aidoma reacţiilor chimice, conştiinţa ar trebui să fie univoc univectorial şi linearorientată. Ori gândirea noastră este nelineară şi plurivectorială. Intenţionăm să facem ceva, apoi renunţăm, iar revenim etc. Nimic nu este mai mobil decât mintea omenească. Dacă mintea noastră ar funcţiona doar linear, într-un singur sens, aşa cum se petrece în orice reacţie chimică, liberul nostru arbitru ar fi exclus. Ar trebui să gândim ca un automat, după cum ne-ar dicta genele şi impulsurile venite din mediul exterior, ne spune Sam Parnia (2008). Dacă am gândi aşa, atunci am fi exoneraţi de orice responsabi­litate pentru acţiunile şi gândurile noastre.
Un câine care ne muşcă nu poate fi judecat pentru că, după cum ne spune Sf. Augustin, anima­lele au şi ele o gândire, dar foarte redusă, şi ele nu ştiu că gândesc, în timp ce omul ştie şi deci poate discerne între bine şi rău. Omul nu este pedepsit pentru că gân­deşte, ci pentru ceea ce gândeşte!

Conştiinţa extinsă dincolo de creierul uman

Cea de-a două ipoteză referitoare la geneza conştiinţei în afara creierului uman este extrem de dificil să fie acceptată de ştiinţele oficiale. A admite că nu creierul generează conştiinţa, ci invers, conşti­inţa îşi construieşte vehiculul capabil s-o exprime, respectiv creierul uman, nu este doar o dorinţă de a stabili prioritatea în acest sens. Problema în sine are o importanţă „capitală", fundamentală, cu implicaţii ştiinţifice, filosofice, teologice, psihologice şi sociale. Pune sub semnul întrebării tot ceea ce ştiinţele clasice ne-au învăţat până acum despre existenţa noastră.
Mai întâi, dacă există o conştiinţă în afara creierului uman, înseamnă că sistemul nervos nu este singurul vehicul capabil să proceseze informaţia. şi la nivel monocelular şi la plante, unde nu există sistem nervos, dar întâlnim, ca la orice fiinţă, conduite de adaptare inteligente, înseamnă că şi acolo trebuie să existe un suport capabil să recepteze şi să emită informaţie. Nu ştim care este acest suport, dar avem indirect dovada existentei acestuia.
De aici decurg alte consecinţe, înseamnă că fiecare celulă, fiecare fiinţă dispune ab initio de inte­ligenţa necesară pentru îndeplinirea propriei sale finalităţi: autoconservare şi reproducere.
Dacă toate celulele şi organismele vii îşi au inte­ligenţa lor, deducem că evoluţia lumii vii are un resort inteligent, o inteligenţă adaptativă care s-a folosit de întâmplare doar ca moment al satisfacerii unei necesi­tăţi înscrise în genomul său. O materie oarbă, supusă unor legi pur mecanice, nu avea cum să evolueze, în consecinţă, interpretarea biologiei prin prisma unei concepţii materialist-mecaniciste şi reducţioniste la legile fizicii şi chimiei este eronată.
Cea care prin excelenţă ar fi trebuit să depă­şească limitele materialismului, psihologia clasică, s-a înscris într-un univers îngust, redus la simple descrieri de fenomene, pierzând şi ignorând esenţa lor. Mulţi dintre adepţii psihologiei oficiale ignoră experienţele psihologiei transpersonale şi ale morţii clinice sau le interpretează eronat numai pentru că nu au argumente prin care să le poată explica. Nu pot ieşi din aria îngustă a explicaţiilor materialiste.
În plan filosofic, Roger Penrose, matematician cu scrieri inclusiv filosofice, în lucrarea sa Mintea omenească între clasic şi cuantic (1988), emite ipoteza existenţei unui protomental cosmic arhetipal din care s-ar desprinde conştiinţa la nivel uman. Conexiunea între mentalul cosmic şi conştiinţa deliberativă s-ar face, după cum am opinat şi noi, prin inconştient, în alţi termeni, Roger Penrose, numit şir de regină pentru lucrările sale, extinde conceptul de conştiinţă la nivel cosmic. În acest sens, conştiinţa umană ne apare doar ca un segment al marii conştiinţe cosmice. Această ipoteză este susţinută, după cum vom vedea, cu rigoarea experienţelor de laborator şi de către fizica cuantică şi de către alte domenii de cunoaştere conturate în ultimele decenii. Extinderea conştiinţei la nivel cosmic oferă o altă înţelegere întregului eşafodaj al lumii.
Spuneam că întregul Univers poartă amprenta unei minţi raţionale, a unui gând de Creator, care şi-a lăsat amprenta inteligenţei la toate nivelurile sale de manifestare. Existenţa unei inteligenţe, a unei intenţii la „începuturile" lumii dă glas ideii că om şi Univers au aceeaşi sorginte, de natură spirituală. Şi dacă a existat o intenţie în creaţie, înseamnă că Universul şi omul au un sens, un rost pe care avem datoria de a-1 înţelege şi a-1 îndeplini. Cum superb se exprimă Prof. dr. S. Grof, spunând că istoria omului şi a universului este scrisă de aceeaşi mână, iar spiritualitatea este un atribut al psihicului uman şi al ordinii universale. Iată cum, după 400 de ani de când spiritul a fost exclus din ecuaţia lor de către ştiinţele clasice, acum este din nou aşezat pe cel mai înalt soclu, în mod ciudat, de către aceleaşi ştiinţe care l-au negat. După cum remarcă Dean Radin (1997), mintea a evoluat, prin cunoaşterea ştiin­ţifică, până la stadiul în care s-a negat pe sine. „Ştiinţa  şi-a pierdut minţile” , spune el, pe care acum, iată, este pe cale să şi le regăsească. Nu este un argument că totul se petrece în mod ciclic ? – ne întrebăm noi.

Conştiinţa şi fizica cuantică

Prin extensia sa de la Univers la om şi dincolo de om, se vorbeşte în prezent de un câmp al conştiinţei. A vorbi de un câmp extins al conştiinţei înseamnă a admite că există o inteligenţă continuă şi non-localizată, prezentă la nivelul întregului Univers - idee care este contrară înţelegerii actuale care o loca­lizează strict la nivelul creierului uman.
Imaginea conştiinţei de câmp de energie care exprimă forţă şi informaţie este emisă nu numai de fizica cuantică, ci şi de tradiţiile spirituale orientale.
Ideea de câmp al conştiinţei, după cum vom vedea şi mai departe, poate oferi o explicaţie mai con­venabilă modului său continuu de funcţionare, ca unitate, ca un ansamblu unitar, decât aceea de expri­mare printr-o reţea neuronală individualizată.
Pot fi invocate mai multe argumente în acest sens. Dacă fiecare informaţie nouă îşi alege, mai mult, îşi formează reţeaua neuronală prin care se exprimă şi se memorează, cine face opţiunea: conştiinţa sau creierul care este doar o masă anatomică? Este logic să admitem că opţiunea este a conştiinţei, care „ştie" ce trebuie făcut. De altfel, experienţa mea profesio­nală m-a convins de mult, dincolo de litera cărţii, că sentimentele, gândurile, suferinţa psihică primară – şi, evident, nu cea secundară unei leziuni a creierului – îşi aleg nu numai reţeaua neuronală, ci şi biochimia prin care se manifestă.
Un alt argument: memoria. Sunt multe cer­cetări care sugerează că memoria are o distribuţie globală în creier şi nu este limitată doar la un grup de neuroni. Pot fi citate în acest sens lucrările lui Karl H. Pribram.
Hipocampul ar putea fi doar structura anato­mică cu rol de.decodificare, de evocare a engramelor cu memorie de lungă durată din câmpul conştiinţei. Mulţi suferinzi de boala Alzheimer, deşi au atrofie de hipocamp, pot evoca uneori fragmente de memorie minuţioase, greu de explicat, fără neuronii care au degenerat.
Vorbim astăzi de neurogeneză, de naşterea de noi neuroni în hipocamp, din celule stem în locul celor care au dispărut, întrebare logică: cum transmit neu­ronii care au murit informaţiile deţinute la cei ce se nasc? Nu putem să ne explicăm decât dacă admitem că noii neuroni iau informaţia din câmpul memoriei şi al conştiinţei.
Fizica cuantică a creat în domeniul cunoaş­terii o imensă falie epistemologică vorbind despre un univers în care logica clasică formală nu mai poate funcţiona. O entitate nu mai este egală doar cu ea însăşi ca în logica formală, ci poate fi egală cu orice altă entitate. Logica aristoteliană funcţiona după legea terţului exclus şi a raţiunii suficiente. Entitatea A nu Putea fi egală decât cu o entitate tot A, dar nu cu B.

Sau: 1+1 este egal numai cu 2. Aşa ne spune cel mai elementar raţionament.
In fizica cuantică funcţionează logica terţului inclus.
A = A = B sau C sau etc.
1 + 1 = 2,3,10 etc.
La nivel cuantic, materia se comportă la fel de bizar. Particulele subatomice se pot manifesta în două ipostaze în acelaşi timp: de unde şi de particule. Este principiul superpoziţiei. Lumina, spre exemplu, călă­toreşte sub formă de undă, dar când se proiectează pe o suprafaţă, ne apare ca o particulă. Din dubla sa ipos­tază de undă şi corpuscul, noi nu vedem decât forma de particulă, în prezenţa conştiinţei noastre se produce aşa-zisul colaps de undă, sau dispariţia undei. Mintea noastră este cea care produce acest efect.
Mintea noastră transformă universul cuantic invizibil al undelor, prin procese de percepţie, în Realitate concretă, vizibilă. Intr-o miime de secundă, prin percepţie, „undele de probabilitate" se trans­formă în particule sau, altfel spus, se transferă într-un univers microscopic devenind Realitatea care ne înconjoară.
Aceasta este „interpretarea de la Copenhaga", unde „pontif" a fost marele Niels Bohr.
Se ridică firesc întrebarea: dincolo de mintea noastră nu mai există materie? Indiscutabil că da, dar dincolo de noi domneşte ca dublură a tuturor lucru­rilor Conştiinţa Cosmică, marea minte a Universului, cum o numea cel ce a pus piatra de fundament a fizicii cuantice, Max Planck.
La o întâlnire ştiinţifică a fizicienilor de la Florenţa (1944), Max Planck făcea mărturisirea că, după ce s-a ocupat o viaţă întreagă de cel mai concret dintre lucruri - materia -, a ajuns la concluzia că Universul există numai pentru că particulele care con­stituie structura atomului din care toate sunt făcute sunt menţinute într-o perpetuă mişcare de o mare minte, aceea a Universului.
Aşadar, Universul pare a fi creaţia a două minţi: mintea divină sau cosmică şi mintea umană. S-a spus, pe bună dreptate, că noi suntem co-creatori de univers. Suntem obligaţi să admitem că, în aceeaşi măsură, şi celelalte fiinţe, prin percepţia redusă, fireşte, la nevoile lor, dispun de acelaşi mecanism de creare a realităţii. Vom înţelege astfel că toate fiinţele au marja lor de inteligenţă şi se supun aceloraşi legi. Ne impli­căm aşadar, fără să vrem, în ordinea Universului. Cari Gustav Jung menţiona, de asemenea, capacitatea conştiinţei de a organiza materia. „Aşa cum se mişcă mintea, se mişcă şi materia." în laborator, influenţa conştiinţei asupra materiei fizice este cel mai uşor de sesizat, prin efectul său asupra unor sisteme cu fluctu­aţii aleatorii, ne spune Dean Radin (1977), care a făcut numeroase studii în acest sens.
Este extrem de important să analizăm con­ceptul de conştiinţă şi prin prisma fizicii cuantice, nu pentru că aducerea sa în discuţie este astăzi la modă (a se vedea comentariul nostru în acest sens încă de la ediţia a II-a din 1992 a lucrării Inteligenţa materiei), ci pentru că analiza sub acest aspect are profunde impli­caţii pentru înţelegerea sa.
Voi pleca de la ideea accesibilă raţiunii noastre că, dacă ceva există, este obligatoriu să aibă o anumită natură. Nu poate exista ceva fără un suport concret. Am afirmat de multe ori că, dacă Dumnezeu există, pentru a putea acţiona asupra noastră şi a Universului, trebuie să fie exprimat printr-o minte raţională de dimensiuni cosmice şi printr-un câmp de forţă, de energie, chiar dacă poate fi complet diferit de cele pe care le cunoaştem până acum. Şi cred că energia sa este de o natură foarte subtilă. O forţă nu poate fi modulată decât de către o altă forţă. Şi ultimul substrat al materiei din Univers nu este decât câmpul cuantic, căruia i se descriu proprietăţi care ne pot explica într-o largă măsură misterul existenţei noastre.
Mai întâi, trebuie spus că există şi alte dimen­siuni, în infinitul mic, dincolo de capacitatea noastră de percepţie, unde guvernează cu totul alte legi decât în lumea macroscopică accesibilă nouă. Pentru com­paraţie, vom exemplifica prin constatarea că pe vârful unui ac se pot găsi miliarde de bacterii. Există deci un univers, exprimat prin termenii de profunzimi ale materiei, hiperspaţiu, vid cuantic, câmp cuanticsau, vom vedea de ce, spaţiu spiritual. Oricât ar părea de incredibil, şi la acest nivel sunt spaţii largi şi forme diverse, spaţii uriaşe dacă le privim la scara lor de mărime.
Fizicianul David Bohm situează aceste profunzimi ale materiei la dimensiunea de 10-17, fiind considerat ultimul spaţiu ce poate fi obiectivat cu mijloacele fizice disponibile. Aici s-ar situa deci ceea ce numim câmp cuantic sau potenţial cuantic. La acest nivel electronul ar fi mobilizat, pus în mişcare de informaţie, iar infor­maţia este emanaţia unei inteligenţe.
Universul, spune David Bohm, este o hologramă gigantă, o holomişcare a lumii înfăşurate, care se află toată adunată într-un singur punct, către lumea noastră desfăşurată perceptibilă. In ordinea înfăşurată, fiind totul în totul interconectat, fiecare acţiune exercitată într-un punct se reflectă asupra întregului şi invers. Având indubitabile consecinţe, aşa după cum vom discuta, prin conştiinţă, prin modul în care gândirea noastră are o finalitate constructivă sau, dimpotrivă, distructivă, vom exercita un efect de aceeaşi natură asupra Universului. Chiar dacă din ignoranţă noi credem că Universul este indiferent la ceea ce facem noi, fizica cuantică ne spune că prin conştiinţa noastră ne implicăm în ordinea sau în dezordinea sa. Cum fiecare dintre noi este un univers aparte, înţelegem că la nivel de conştiinţă ne intersectăm cu universurile tuturor semenilor şi cu marele Univers de dincolo de noi.