ASERTIVITATEA -desemnarea unei comunicări eficiente şi, respectiv, a conduitelor optime, se întîlnesc tot mai des sintagmele: comunicare asertivă şi comportament asertiv.
  Pentru o descriere amplă am putea să ne imaginăm relaţiile umane pe un continuum, atunci la cele două POLURI ale acestuia s-ar găsi- comunicarea şi  comportamentul agresiv
                            - comunicarea şi comportamentul pasiv.
Ca să fie virtute,  chiar la mijlocul acestui continuum s-ar situa comunicarea şi comportamentul asertiv.   
 Comportamentul asertiv se caracterizează prin faptul că în comunicare nu se încalcă nici drepturile personale, nici ale celorlalţi, subiectul exprimîndu-şi necesităţile, dorinţele, sentimentele şi preferinţele într-un mod DESCHIS şi ONEST, într-o manieră socialmente adecvată. Comportamentul asertiv demonstrează RESPECTUL faţă de sine şi faţă de ceilalţi, promovează autodezvăluirea, autocontrolul şi APRECIEREA POZITIVĂ a valorii de sine.   

 Asertivitatea este cea mai eficace MODALITATE DE SOLUŢIONARE a problemelor interpersoanle. Comunicarea directă, deschisă şi onestă permite recepţionarea mesajelor fără distorsiuni, ceea ce menţine relaţiile cu ceilalţi. Într-o comunicare asertivă tensiunea , critica, conflictul etc. sunt constructive( adică spuse pozitiv).

    Definiţia asertivităţii, accepţiuni ale asertivităţii    Smith (1975) analiza comportamentului asertiv ca fiind DREPTUL FUNDAMENTAL al fiecărui individ. Concepţia lui şi-a asumat o libertate mult mai extinsă decît o făcea filosofia social-democratică: "Ai dreptul de a-ţi judeca propriul comportament, gînduri şi emoţii, de a avea responsabilitate pentru iniţierea unor comportamente şi pentru consecinţele lor.    Cîteva definiţii se fixează pe expunerea emoţională ca element cheie. Wolfe (1982) conceptualizează asertivitatea în temeni de "exprimarea oricărei altei emoţii decît anxietatea unei persoane".   

 Cea mai reuşită definiţie în această categorie este formulată de Rimm şi Masters (1979): "comportamentul asertiv este comportamentul interpersonal care implică EXPRIMAREA ONESTĂ  şi RELATIV DIRECTĂ  a gîndurilor şi sentimentelor ce sînt social adecvate şi în care se ţine cont de sentimentele şi bunăstarea altor oameni".  
  Lange şi Jacubowski (1976) susţineau că "asertivitatea implică APĂRAREA DREPTURILOR PERSONALE şi exprimarea gîndurilor, sentimentelor şi convingerilor în mod direct, onest şi adecvat, fără a viola drepturile altei persoane".    Asumarea teoretică se include în a patra categorie, alături de exprimarea drepturilor şi emoţiilor. De exemplu, Alberti şi Emmons (1970) notau următoarele: "Comportamentul preluat de o persoană pentru a acţiona în propriile interese, pentru a se apăra fără anxietate nepotrivită, pentru a-şi exprima onest sentimentele sau pentru exersarea 
propriilor drepturi fără a renega drepturile altora este numit comportament asertiv".    Lazarus (1973) a fost primul care a identificat clase specifice de răspunsuri prin care comportamentul asertiv poate fi definit: "abilitatea de a spune NU; abilitatea de a cere favoruri sau a face solicitări; abilitatea de a exprima sentimentele pozitive şi negative; abilitatea de a iniţia, continua şi finisa o conversaţie generală".    Galossi şi Galossi (1977) au expus nouă categorii: de a da şi a primi complimente; a face solicitări, a iniţia şi a menţine o conversaţie, apărarea drepturilor; refuzul cererilor, exprimarea opiniilor personale, a nemulţămirilor, a mîniei şi a sentimentelor pozitive.    În final, cîteva definiţii fundamentale au fost oferite în literatura de specialitate. Heimberg, Moutgomery, Madsen (1977) au sugerat că comportamentul asertiv este conceptualizat ca fiind rezolvarea efectivă a problemei.    Rich şi Schroeder (1976) au susţinut că comportamentul asertiv este abilitatea de a căuta, menţine sau de a intensifica refortificarea într-o situaţie interpersonală prin intermediul exprimării sentimentelor sau a dorinţelor.    Gradul de asertivitate poate fi măsurat prin efectivitatea reacţiei individului în producerea, menţinerea sau intensificarea refortificării.    Lowrence (1997) extinde conceptul de asertivitate la "învăţarea abilităţii de a adapta comportamentul solicitărilor situaţiei interpersonale, astfel încît consecinţele pozitive să fie maxime, iar cele negative - minime".

    Componentele asertivităţii    Noţiunea de asertivitate a fost introdusă de specialişti în terapia comportamentală, care afirmau că asertivitatea inhibă anxietatea, reduce depresia. Se subliniază faptul că comportamentul asertiv conduce la o îmbunătăţire a imaginii de sine.    
După Lazarus, asertivitatea comportă patru elemente:
  1. refuzul cererilor;
  2. solicitarea favorurilor şi formulare de cereri;
  3. exprimarea sentimentelor pozitive şi negative;
  4. iniţiere, continuare şi încheiere a unei conversaţii generale.
    Acestea alcătuind componenta cognitivă care implică un anumit mod de gîndire. Componenta comportamentală a asertivităţii include o serie de elemente non-verbale, cum ar fi:     
 - Contactul vizual: o persoană asertivă îşi priveşte interlocutorul drept în ochi. Lipsa contactului vizual poate transmite mesaje nedorite, de tipul: "eu nu sunt convins de ceea ce spun" sau "îmi este foarte frică".    
  - Tonul vocii: chiar şi cel mai asertiv mesaj îşi va pierde din semnificaţie dacă va fi exprimat cu o voce şoptită (aceasta va da impresia de nesiguranţă) sau prea tare, fapt care ar putea activa comportamentul depresiv al interlocutorului.     
 - Postura: poziţia corpului unei persoane asertive diferă de la situaţie la situaţie. Totuşi, se apreciază că, în majoritatea cazurilor, subiectul trebuie să stea drept: nici prea rigid, pentru că aceasta exprimă o stare de încordare, nici prea relaxat, pentru că ceilalţi ar putea interpreta o astfel de poziţie ca fiind lipsită de respect.     
 - Mimica: pentru ca mesajul să aibă caracter asertiv, mimica trebuie să fie adecvată şi congruentă cu conţinutul mesajului, o exprimare sinceră a ceea ce simte. Astfel, de exemplu, dacă cineva zîmbeşte atunci cînd afirmă că ceva îl supără, oferă interlocutorului o informaţie ambiguă, care alterează sensul comunicării.    
  - Momentul administrării mesajului: cel mai eficient mesaj asertiv îşi pierde semnificaţia dacă este administrat într-un moment nepotrivit.  
- Conţinutul: chiar dacă toate celelalte condiţii sunt respectate, mesajul nu-şi atinge scopul dacă este prea agresiv, cu intenţia de a-l blama pe celălalt sau, dimpotrivă, exprimat prea timid şi într-un mod pasiv.
Conţinutul unui mesaj asertiv trebuie să fie precis, descriptiv şi direct.
De unde provine comportamentul non-asertiv? 
Mulţi dintre noi suntem învăţaţi că întotdeauna trebuie să îi mulţumim pe ceilalţi, că nu este 
politicos să consideri că drepturile tale sunt mai importante decât ale celorlalţi sau că nu ar 
trebui “să facem valuri” sau că dacă cineva spune sau face ceva care nu ne place ar trebui să
nu spunem nimic şi să ne ferim de acea persoană. Teama de a nu răni pe ceilalţi sau de a nu fi 
respins de alţii poate fi un blocaj al asertivităţii.  
Convingerile personale despre drepturile pe care le avem pot ajuta sau pot bloca asertivitatea.   
Dacă nu ştii să fii asertiv poţi experimenta: 
- depresie: sentiment de mânie orientat spre propria persoană, sentimentul că eşti 
neajutorat sau nu ai control asupra propriei vieţi 
- răzbunare: sentiment de mânie orientat spre ceilalţi pentru că te-au manipulat 
- frustrare: De ce am lăsat să se întâmple acet lucru? 
- violenţă fizică sau verbală adresată celorlalţi  
Multor oameni le este mai uşor să fie asertivi în anumite situaŃii mai mult decât în altele. De 
exemplu, e mai uşor să fii asertiv cu un străin decât cu cineva pe care îl cunoşti şi la care ţii. 
Dar cu cât este persoana mai importantă cu atât este mai important să fii asertiv. 
Comportamentul asertiv determină respect din partea celorlalŃi. 
Înainte de a acţiona asertiv  trebuie să decizi dacă eşti de acord cu consecinţele propriului 
comportament. Deşi, de cele mai multe ori comportamentul asertiv duce la un răspuns 
pozitiv, unii oameni pot reacŃiona negativ.   
Asertivitatea nu înseamnă agresivitate 
Agresivitatea înseamnă susţinrea propriilor drepturi încălcându-le pe ale celorlalŃi. 
Comportamentul agresiv ale celorlalţi poate fi o scuză pentru a utiliza la rândul tău un 
comportament agresiv. 

Principiile asertivităţii :Asertivitatea necesită dezvoltarea unor obişnuinţe şi abilităţi specifice de comunicare. Iată câteva dintre cele mai importante:   1. Exprimă-ţi sentimentele şi opiniile la persoana întâi, Eu cred ……. 
Abordări neasertive, de exemplu: Ce naiba vrei să spui ?  
2. Nu minimaliza importanţa ta şi a celorlalţi. 
Exemplu: un coleg îţi cere opinia referitor la un subiect.  
Răspunsul asertiv ar fi:  Eu cred că……. 
Răspunsul neasertiv este unul în care îl desconsideri pe celălalt (Mă mir că nu ştii răspunsul la asta) sau în care te desconsideri pe tine (Sunt doar în clasa a IX-a, n-am de unde să ştiu.) 
3. Fii specific când oferi feed-back sau când critici. 
Exemplu: criticarea unei lucrări. 
Răspuns asertiv: Aş dori să foloseşti abordarea X în loc de abordarea Y în lucrarea ta.  
Răspuns neasertiv:  Ai avut o lucrare proastă. Abordarea a fost îngrozitoare. 
4. Utilizează un limbaj neutru, neexploziv. 
Uneori, cuvintele folosite precum şi limbajul nonverbal (mimica, gestică, tonalitate etc) îi determină pe ceilalŃi să fie defensivi sau acuzatori. Sarcasmul duce la acelaşi rezultat.  
5. Confruntă situaţiile neplăcute imediat (sau cât mai repede posibil) 
Confruntare înseamnă exprimarea sentimentelor şi opiniilor nu atacul la persoană.  
6. Asigură-te că limbajul nonverbal e congruent cu cel verbal. 
90% din mesajul pe care îl primim de la celălalt este comunicat nonverbal. Dacă există o discrepanţă între cuvinte şi mesajul nonverbal cealaltă persoană va crede mesajul transmis nonverbal. Asertivitatea presupune onestitate iar discrepanţa între verbal şi nonverbal atinge credibilitatea celui care comunică.  
  
Asertivitatea se dezvoltă. În primul trebuie să faceţi o distincţie clară între comportamentul  asertiv, pasiv şi agresiv şi în al doilea rând, trebuie să practicaţi asertivitatea până când vă veţi  dezvolta un repertoiu de comportamente pe care să le aplicaţi în cele mai variate situaţii, chiar şi atunci când sunteţi sub stres.