MECANISME DE APARARE

MECANISME DE APARARE „Toate atitudinile noastre, fara exceptie, fie ele atitudini exteriorizate, comportamente manifeste ...

• Constientul contine gandurile si sentimentele de care individul isi da seama la un moment dat, actioneaza dupa "principiul realitatii". Functia lui principala este sa raspunda la realitatea externa, de a evita pericolul, de a mentine un comportament acceptat social.

• Inconstientul contine amintiri "uitate", incluzand dorinte si impulsuri intr-o proportie ridicata agresive sau sexuale, actioneaza dupa "principiul placerii". Acestea pot determina ganduri si comportamente constiente.

• Subconştientul contine ganduri ce nu sunt constiente la un moment dat, dar care la nevoie sunt accesibile, actionand ca un filtru, cenzurand dorintele inacceptabile, permitand patrunderea lor in constient atunci cand li se accepta originile inconstiente precum automatismele, aptitudinile...Subcoştientul este cel ce mediază conştientul şi inconştientul.                                                                                                                http://psiho-spiritualitate.blogspot.ro/2012/12/subconstientul.html

Mecanismele de aparare sunt procese, strategii psihice inconstiente, prin care incercam sa disimulam (camuflam), sa reducem sau sa evitam conflictul (intrapsihic), frustrarea, anxietatea, stresul. Apararea are intotdeauna la baza un conflict intre pulsiuni (instincte) si legile morale sau sociale, adica ceea ce in mod constient consideram acceptabil, si are ca scop mentinerea echilibrului psihic si evitarea neplacerii (a afectelor negative).
Wallerstein mentioneaza urmatoarele caracteristici ale mecanismelor de aparare:

• Subiectul nu este constient de comportamentul prin care se manifesta apararea (de ex. un gand)
• Subiectul nu este constient ca respectivul comportament al sau are o functie, o orientare defensiva
• Subiectul nu este constient de pulsiunea sau afectul care a declansat respectiva aparare

Unele aparari pot fi adaptative prin faptul ca nu vizeaza blocarea sentimentului ci mai degraba canalizarea lui deci reducerea durerii, sunt orientate mai degraba catre un termen lung (ca de ex. anticiparea) si sunt foarte specifice.
Reprimarea sistematica a sentimentelor este la fel de periculoasa precum defectiunea supapei de evacuare a unui recipient sub presiune. Imaginati-va ce se intampla cand presiunea nu mai poate fi reglata si se tot acumuleaza in recipientul inchis ermetic. Apararile devin patologice cand se caracterizeaza prin rigiditate, intensitate ridicata si suprageneralizare afectand astfel functionalitatea mentala, lipsind-o de suplete, armonie si capacitate de adaptare.
Atunci cand o aparare esueaza, ultima masura la care recurge inconstientul pentru conservarea “starii de bine” si evitarea angoasei este simptomul.
Primul mecanism de aparare despre care voi vorbi este refularea. Freud spune ca refularea este omniprezenta, ea fiind insasi originea constituirii inconstientului.
Refularea este respingerea in inconstient a unor reprezentari conflictuale care se mentin active ramanand totusi inaccesibile constientizarii. In caz de esec sau insuficienta a refularii, se produce intoarcerea elementului refulat, cu consecinte inofensive sau patologice. Refularea ii permite subiectului sa evite o constientizare dureroasa. Exemple de refulare inofensive sunt lapsusurile, erorile de memorie, uitarea numelor. Doar in cazurile inofensive subiectul poate recunoaste elementul refulat. Refularea este o “uitare” selectiva deoarece priveste amintiri biografice si nu achizitionarea de cunostinte. Ana Freud insista asupra faptului ca refularea este un mecanism normal, esential in dezvoltarea normala si ca diferenta dintre normalitate si patologie este o chestiune de cantitate.

Printre tipuri de mecanisme de aparare folosite inconstient pentru a face fata presiunilor vietii se numara: refularea, reprimarea, negarea, regresia, substituirea, sublimarea, blocajul, proiectia, izolarea, altruismul, refuzul realitatii etc.... Mecanismele de apărare sunt definite ca ansambluri de:sentimente,gânduri sau comportamente relativ involuntare(inconstiente),apărute ca răspuns reflex la perceperea unui pericol psihic; ele au drept scop mascarea sau atenuarea conflictelor sau factorilor de stres care generează anxietatea. .Zic eu, o forma de protectie inconstiienta a psihicului .
Pentru Holmes, mecanismele de apărare sunt strategii prin care indivizii reduc si evita stările negative sau orice perceptie de pericol, cum sunt ; conflictul, frustrarea, anxietatea si stresul

Atât S.Freud, cât şi A.Freud utlizează sintagma "mecanism de apărare"     în sens restrâns , înţelegând prin ele toate procesele care au acelaşi scop şianume protecţia ego-­‐ului împotriva dorinţelor instinctuale.
Ţinta lor vizează ,în opinia psihanaliştilor ,exclusi vblocarea pulsiunilor interne.

Laplanche si Pontalis , consideră că mecanismele de apărare reprezintă diferite tipuri de operaţii în care se poate concretiza apărarea, menite sa reducă, să suprime orice schimbare susceptibilă de a pune în pericol integritatea şi constanţa individului biopsihologic. Apărarea ia adesea o înfăţişare compulsională şi operează ,chiar şi parţial , în mod inconştient.

Mecanisme de aparare:

• Proiectia
• Sublimarea;
• Transformarea in contrariu.
• Regresia
• Introiectia
• Formatiunea reactionala

Mecanism de aparare : PROIECTIA

Fiecare persoana poseda o serie de mecanisme de aparare dintre care unul sau mai multe pot fi deosebit de puternice si de rigide. Acest sau aceste mecanisme de aparare puternice pot fi chiar expresia personalitatii pacientului.


Ce se intampla atunci cand proiectia este marca a personalitatii individului?

Proiectia este un mecanism de aparare. Proiectia reprezinta principala defensa a personalitatii paranoide si consta in principal in atribuirea celorlalti a propriilor intentii, tendinte, pulsiuni si dorinte. Freud este cel care a introdus termenul de proiectie in vocabularul psihanalizei si l-a utilizat in legatura cu nevroza de angoasa.

Proiectia joaca un rol important in multe momente ale vietii psihice, chiar in situatii nepatologice (superstitii, mitologie, animism). Proiectia este un semn practic de esec al refularii.

Astfel, cineva criticand pe altul isi critica de fapt propriile slabiciuni, neindraznind sa-si recunoasca asemenea trasaturi. Materialul proiectat este un ecou al inconstientului propriu, agresiunile proprii fiind atribuite altuia. Astfel, un exemplu din viata de zi cu zi poate fi - atunci cand spunem ca nu suportam pe cineva pentru ca e arogant se poate la fel de bine sa proiectam propria noastra trasatura pe care nu vrem s-o recunoastem asupra altuia.

Pentru Freud exista in acest mecanism trei timpi consecutivi: reprezentarea jenanta a unei pulsiuni interne este suprimata, apoi acest continut este deformat si in sfarsit se reintoarce la constient sub forma unei reprezentari legate de obiectul extern.

Persoana dominata de acest mecanism de aparare apare ca banuitoare, orgolioasa, sensibila; apare, de asemenea, ca un colectionar al greselilor celor din jur. Subiectul percepe la cel din jur ceea ce nu poate recunoste in el insusi.

Utilizarea progresiva a proiectiei la Freud privilegiaza rolul apararii. De fiecare data, este vorba despre faptul ca subiectul ii atribuie celuilalt ceea ce refuza inconstient sa-si asume, iar aceasta in interesul propriei economii psihice. (S. Ionescu, M-M. Jacquet, C. Lhote, Mecanismele de aparare, Polirom, 2002, Iasi, p.240).

Proiectia poate opera si prin deplasare in superstitie, gandire magica, vis, delir sau transfer. Se produce prin deplasarea unor cauzalitati interne intr-un obiect de angoasa din exterior.

Freud considera proiectia o problema a persoanei nevrotice care se ascunde de un conflict emotional si il transforma in altceva decat in obiectul intentionat.

Proiectia apare ca o deplasare neintentionata si inconstienta, fara sa fie observata, a unui continut psihic asupra unui obiect exterior. Inconstientul celui ce proiecteaza nu alege insa orice obiect, ci doar pe acela care are ceva din caracteristica proiectata. (M. Minulescu, "Introducere in analiza jungiana", Editura Trei, Bucuresti, 2001, p. 147).


Un caz particular de proiectie: proiectia parintilor asupra copiilor

Proiectia parintelui asupra copilului are in vedere reprezentarea de sine a parintelui proiectata asupra copilului; aceasta reprezentare de sine fiind investita cu un libidou narcisic.

Putem vorbi de doua situatii diferite, una in care parintele isi formeaza o imagine ideala a copilului si face tot ce-i sta in putinta pentru a se asigura ca ea exista si alta situatie in care parintele reface un trecut nu tocmai ideal si il corecteaza in sensul pe care-l doreste; el isi reconstruieste de fapt propria copilarie. De aceea proiectiile determina comportamentul si conduitele parintilor fata de copii.

Problemele majore intervin atunci cand realitatea nu corespunde cu proiectia, iar acest lucru il afecteaza in principal pe copilul aflat in crestere.

(J. Manzano, F. Palacio Espasa, N.Zilkha, "Scenariile narcisice ale parentalitatii", Editura Fundatiei Generatia, Bucuresti, 2002).


Mecanismele de defensa identificate in psihanaliza reprezinta procedeele psihice prin care eul este menajat de confruntarea directa cu continutul subconstientului, adica pulsiunile si refularile. Aceste mecanisme de aparare ofera un refugiu in fata situatiilor la care nu putem face fata. Astazi lista mecanismelor de defensa este uriasa si nu exista un conses in privinta numarului acestora. Printre primele identificate se numara:

•  Negarea- realitatii psihice interne presupune in acelasi timp afirmarea existentei acesteia - nu poti nega decat ceva ce exista. Astfel refularile patrund in constient sub forma negata. Recunoasterea acestor ganduri si dorinte reprimate ar produce o stare anxioasa extrema.
•  Refularea -este cel mai vechi, mai important si mai cunoscut mecanism defensiv in psihanaliza, acest concept nascandu-se odata cu cel de subconstient. Prin procesul de refulare sunt pastrate in subconstient toate acele reprezentari pulsionale interzise de supraeu. Refularea este un mecanism de baza in nevroza, dar si un proces normal in viata cotidiana. In general, se presupune ca sunt refulate acele experiente din copilarie care ar duce la un dezechilibru al psihicului imatur al copilului. Potrivit lui Freud, psihanaliza are rolul de a aduce si a prelucra la nivel constient conflictul refulat, pentru a putea fi condamnat.
•  Identificarea -este situatia in care eul unei persoane preia in mod inconstient anumite trasaturi de la alta persoana. Un exemplu este lesinul cu caracter isteric al fiului cu tatal decedat. O forma de identificare este identificarea cu agresorul, un mijloc de aparare utilizat in relatiile cu obiectele lumii exterioare carora subiectul nu poate sa le faca fata. Un exemplu este cel al victimei care se transforma in agresor
.•  Deplasarea reprezinta asocierea unei incarcaturi afective cu un obiect sau eveniment aflat in intr-o relatie de contiguitate cu cele initiale care au provocat starea afectiva. Un exemplu este cel al parintelui care isi descarca nervii pe copil, atunci cand a fost pus intr-o situatie frustranta de catre sef la serviciu.
•  Sublimarea se refera la transformarea impulsurilor instinctuale in activitati acceptate de societate, cum ar fi utilizarea energiei instinctului sexual in scopuri artistice, sau a impulsurilor agresive intr-un sport.
•  Proiectia este atribuirea propriilor caracteristici, sentimente, dorinte sau trasaturi de caracter pe care nu ni le dorim sau nu le cunoastem, unor obiecte sau persoane din exterior.
•  Rationalizarea este procedeul prin care incercam sa dam o explicatie logica sau acceptabila din punct de vedere moral unor inclinatii, manifestari sau sentimente considerate inacceptabile si a caror cauza nu este perceputa.
•  Regresiunea este procesul de intoarcere la un stadiu de dezvoltare psihica anterior, fie ca este vorba despre gandire, sentiment sau comportament. Un exemplu este divortul intentat de sot, pentru a se casatori cu o iubita din tinerete.
•  Formatiunea re+actionala- reprezinta dezvoltarea unei atitudini sau comportament in sens opus cu o tendinta instinctuala refulata. De exemplu, manifestarea unei obsesii pentru curatenie poate ascunde dorinta perversiunilor sexuale.

Mecanismele de aparare descrise in psihanaliza nu implica neaparat patologicul(boala) .
Acestea fac parte din sistemul Eului si servesc la adaptare si sunt in mod normal folosite in viata de zi cu zi, care fara ele ar fi imposibila sau prea angoasanta.
Starea patologica apare atunci cand, prin rigiditate si utilizare persistenta, aceste mecanisme devin o PIEDICA in gandire si actiune, producand un comportament inadaptat sau blocand functionarea sanatoasa spre evolutie.

Mecanismele de REZISTENTA in psihanaliza

Rezistenta se refera la opozitia in fata accesului psihoterapeutului la subconstientul pacientului. Freud a invatat sa se foloseasca de aceste mecanisme de rezistenta - adica sa le analizeze si interpreteze - pentru a conduce o terapie de succes. Manipularea rezistentelor si a fenomenelor de transfer reprezinta elemente esentiale in psihanaliza, fapt recunoscut si de catre psihanalistii de astazi.
 Opozitia in fata demersului psihoterapeutic poate lua orice forma, iar rezistentele pot fi:
-constiente (refuzul de a discuta despre sau a-si aminti ceva anume, absentarea de la o sedinta) sau
- inconstiente (blocajele din timpul asociatiilor libere, aparitia unor noi simptome).
Cele mai mportante sunt  REZISTENTELE INCONSTIENTE , deoarece ofera informatii despre personalitatea pacientului si conflictele intrapsihice ale acestuia. In analizarea acestor procese de rezistenta, terapeutul se concentreaza pe aspectelor terapiei pe care pacientul are tendinta de a le evita, precum si pe fenomenele care blocheaza actul constientizarii - insight-ului.

In ultima revizuire a mecanismele de rezistenta la analiza, Freud a identificat cinci tipuri de rezistente. Represia,transferul si beneficiul secundar al bolii sunt rezistente ce au ca sursa eul. Sinele dezvolta o rezistenta ivita din repetarea compulsiva, iar supraeul impune auto-sabotajul, cauzat de simtul culpabilitatii sau necesitatea de a pedepsi. Aceste rezistente la analiza au ca scop protejarea eului de disconfort emotional. Freud s-a pronuntat pentru prelucrarea lenta a acestor rezistente, astfel incat pacientii sa le constientizeze si sa descopere pulsiunile reprimate care le provoaca. In acest scop, terapeutul trebuie sa ramana neutru, pentru a permite rezistentelor sa se evidentieze in fenomenul de transfer.

CO+RUP+TIA

co+RUPT+ia este o rupere de la valorile morale, o RUPere de la singurul imperativ al lui DUMNEZEU: IUBIREA pentru OM si valorile sale interioare, o RUPere de la BINE, de la BUNUL SIMT, o rupere de DUMNEZEU si sentimentele IUBIRII ABSOLUTE, o RUPere de SINE si o pierdere in nonvalori , o RUPere de UMAN. Co+RUP+tia  dintre afect si intelect  te face sa uiti de tine insuti.

Co+RUP+tia te face sa pierzi reLATionarea cu tine insuti, sa te rupi de  propriile sentimente umane, de propriul intelect, practic este ne+re+LAT+ionarea cu tine insuti si cu tot cei uman, nereLATionarea cu aproapele tau, o lipsa de COMUNinune a afectiunii proprii cu propriul intelect, o lipsa de COMUNicare cu tine insuti ceea ce te face sa pierzi COMUNicarea si cu tot ceea ce te inconjoara.  Iar RUPerea de la propria afectiune, propriile sentimente este o rupere de la hrana sufletului. Iar un corp nehranit isi pierde PUTEREA.

Co+RUP+tia a ajuns deja o boala molipsitoare pentru toti cei slabi..si neimPLINiti moral( afectiv si intelectual ), este o lipsa de respect pentru OM si intreaga umanitate.

 RESPECTUL este strâns corelat cu STIMA si consideratia fata de semenul nostru, pe care astfel îl eSTIMAm, îl evaluam, îl PREŢuim ca pe o fiinta valorica si, în acelasi timp, ne exprimam înCREDErea în el, SOLIDaritatea. Fiindu-i devotati si sprijinindu-l din tot sufletul, în mod reflexiv, subiectul se stimeaza si se respecta, fireste, si pe sine, pretinzând aceasta atitudine si celorlalti, în raport cu justa sa valoare. Stima fata de mine însumi, pe care mi-o acord singur si pe care astept sa mi-o confirme si ceilalti, îmi asigura încrederea în mine, curajul, speranta si demnitatea. (...)

 Respectul se castiga dintr-o BUNA AUTOCUNOASTERE de SINE.

 "La inceput, este greu de crezut ca sentimente ca RESPECTUL, STIMA, VENERATIA ar putea avea legatura cu cunoasterea, avand in vedere ca exista tendinta de a considera cunoasterea ca fiind o facultate in sine, independenta de tot ceea ce se intampla in viata interioara. Se uita un lucru: ca SUFLETULl este cel care cunoaste. Si sentimentele sunt hrana sufletului tot asa cum alimentele o reprezinta pe cea a corpului. Daca un corp primeste pietre in loc de paine, activitatea lui moare. La fel se intampla si in cazul sufletului: RESPECTUL, STIMA, DEVOTAMEENTUL sunt substante HRANITOARE ce asigura sanatatea si puterea activitatilor lui in general si a cunoasterii in special. Pe cand dispretul, antipatia si denigrarea paralizeaza si distrug forta cunoasterii. "(Rudolf Steiner, "Treptele initierii")

Respectul în+se(a)mn+ă sa iei în considerare sentimentele, nevoile, ideile, dorinţele si preferinţele cuiva. Putem spune, de asemenea, că aceasta înseamnă să luam toate cele de mai sus, în serios, şi să le facem sa fie valoroase şi să merite.  De fapt, a avea respect pentru cineva este similar cu a-l PREŢ+ui pe el ca persoană, gândurile sale, sentimentele.  Acest lucru include faptul că trebuie să îl cunoşti foarte bine, să îl asculţi, să fii sincer cu el şi să ii accepţi individualitatea.

Respectul se arata prin com+port+ament si poate fi simtit.

            Pierderea respectului, lipsa demnitatii sunt traite ca rusine, dispret sau blam. Rusinea e resimtita mai mult în intimitatea subiectivitatii, determinând, în mod secundar, o retragere sociala: pur si simplu, nu-ti mai vine sa-i privesti în ochi pe ceilalti, nu mai suporti sa fii privit, parca "ai intra în pamânt". DisPRETul porneste în egala masura dinspre interior si dinspre exterior. În prima ipostaza, el îndeparteaza persoana, deVALORIzând-o.  În perspectiva subiectiva, traind disPRETul de sine, persoana se autodepreciaza, se considera "un nimic". (...)

Blamul se desfasoara mai ales în public, fie ca e initiat de altii, fie de subiectul însusi. El se refera nu atât la pierderea demnitatii, cât mai ales la fapta rea, la actiunea si existenta ce nu îndeplinesc binele, meritând oprobiul celorlalti.

 Omul datoriei etice nu este dimensionat doar prin respectarea normelor, ci si prin angajarea sa întru responsabilitate.

 RESPONSABILITATEA înseamna angajarea subiectului în comportamente cu SENS COMUNitar si general valoric, astfel încât, în final, el sa poata "raspunde", sa poata "da socoteala" de intentiile si actele sale, în fata unei instante care judeca si sanctioneaza. Iar în cazul în care se ajunge la concluzia ca nu a URMARIT  BINELE, el va fi considerat vinovat. (...)

            Un ultim cerc al constiintei MORALE  este cel al libertatii, nivel la care judecarea se sprijina pe un criteriu ele maxima generalitate si abstractie, evident necircumstantial, pe o "lege morala" care invoca si implica "esenta umanului". Esenta care se releva în propria existenta, participând la autoconstructia ei libera, la autodeterminarea identitatii sale, la introducerea noului în lume, permitând ca orice persoana autentica sa fie exemplara pentru întreaga umanitate. Judecarea constiintei MORALE  este ghidata acum de persoana însasi, ca valoare suprema, implicând valorile de bine, demnitate si fericire, de sens noetico-valoric. La acest palier, auto-obligatiile si auto-interdictiile se subordoneaza libertatii interioare sintetice, datatoare de SENS   existential, sustinatoare a propriei deveniri, fiintari. Orice lipsa de hrana sufleteasca cu sentimente de iubire, respect, stima, pretuire, incredere, cinste...etc face ca PUTEREA de imPLINire ca OM  si functionare a  sa se piarda. 

Co+RUP+tia este o RUPere de la propria fiinta si devenirea ei. 

ARISTOTEL- ETICA NICOMAHICA

"În determinarea structurii actului moral , Aristotel începe prin a face distincţia

dintre conceptele de "voluntar" şi "involuntar" , caracterul voluntar incumbând respon-

sabilitatea (imprimată de intenţie şi cunoştinţă de cauză) şi , implicit, libertatea psihologică

a subiectului . Principiul actului moral, elementul formal ce determină calitatea

unei acţiuni de a fi specific umană, liberă şi responsabilă , îl constituie însă alegerea

deliberată ; ea este momentul decisiv, marcând traducerea în act a intenţiei

morale , proces raţional precedat de deliberarea  asupra alegerii mijloacelor adecvate de atingere a scopului propus.

Actul exterior  nefiind posibil decât ca expresi e concretă a intenţiei morale, virtutea implică în mod necesar

ambele condiţii ; pentru a deveni un om virtuos este necesară îndeplinirea repetată

a actelor de virtute, a căror valoare obiectivă se comunică subiectului prin maniera de

a le executa .  Scopul oricărei virtuţi constând în frumuseţea morală a actului (frumuseţe

imanentă , întrucât actul moral îşi este sieşi propriul scop), îndeplinirea unor astfel de

acte imprimă o anumită rectitudine intenţiei .

Factorul ce imprimă alegerii deliberate (şi, în consecinţă, actului moral) rectitudinea

este regula raţională. identificabilă cu înţelepciunea practică , virtute dianoetică în absenţa căreia nimeni nu poate fi considerat virtuos în adevăratul sens al cuvântului.  Determinând  funcţia altor virtuţi , ea reprezintă virtutea specific umană ,proprie celor dotaţi cu capacitatea  de a delibera corect ; dar cum deliberarea nu poate avea ca obiect decât posibilul, adică ceea ce este susceptibil de schimbare , domeniul

înţelepciunii practice , ca virtute a deliberării , se reduce  la lumea contingenţei , cu alte

cuvinte a indeterminării (ceea ce , în concepţia aristotelică , reprezintă forma propriu-zisă

a răului) . Ş i totuşi , dacă contingenţa esk răul, tot ea este şi remediul , când asupra

ei acţionează determinismul raţiuni, imperfecţiunea însăşi  a  acestei lumi este cea care

face posibile iniţiativele umane în vederea binelui , constituind, prin propria- i indeterminare

, o deschidere spre acţiunea raţională , acţiune prin care , în viziunea aristotelică, omul este 

chemat să   corecteze nu numai propria sa imperfecţiune , ci şi pe cea a lumii  

în care trăieşte . Dacă contingenţa ţine de neputinţa formei de a domina materia , omului 

îi este dat, pentru a realiza în el  însuşi perfecţiunea celestă, să ordoneze lumea  , nu să 

o nege în favoarea altei lumi : morala lui Aristotel.

    De aceea, înţelepciunea practică nu are raţiune decât într-o lume a contingenţei;

şi tocmai asta face din ea virtutea propriu-zis umană, cea care permite omului să se

conducă după binele. realizabil în această lume, aşa cum e, lume în care , dacă ar fi

perfectă, el n-ar mai avea nici un rol activ .

Dar dacă înţelepciunea practică este o virtute demnă de elogiu , dirijând ansamblul

virtuţilor etice , în care majoritatea oamenilor îşi găsesc sursa fericirii , ea rămâne totuşi

o virtute a compusului uman , fericirea ce rezultă din actualizarea ei fiind una doar de

ordin secundar.

Elementul cel mai elevat din om , care-i constituie esenţa , reprezentând

"fiinta însăşi a fiecăruia dintre noi", este intelectul , a_ cărui natură înrudeşte

omul cu divinul atât prin origine, cât şi prin obiectele activităţii sale specifice ,

contemplarea  . Virtutea sa, înţelepciunea speculativă sau filosofică ,

este singura "separată" ,-adică liberă de orice legături cu corpul , făcând din filosof cel mai independent şi cel mai fericit dintre oameni ; ea este  virtutea perfectă, a cărei activitate constituie suprema treaptă a fericirii , echivalentă cu binele suprem , de unde rezultă că şi modul de viaţă cel mai fericit va fi cel contemplativ"ARISTOTEL

"Independenţa spiritului , din care Aristotel face una dintre piesele esenţiale ale mordlci sale , apare ca una dintre primele exigente ale fericirii , dar şi ultima ce poate fi satisfăcută, şi anume atunci când omul , atingând viaţa conformă intelectului , găseşte în el însuşi tot ce este necesar propriei fericiri"

ARISTOTEL- RETORICA

"Aristotel enumerâd diverse virtuţi: dreptatea, curajul,
cumpătarea, magnanimitatea, magniticenţa, liberalitatea,
 blândeţea, înţelepciunea practică.

Definiţiile plăcerii, plăcutului şi neplăcutului . Plăceri conforme cu natura noastra.
 Placeri corporale şi intelectuale . Placeri intelecmale datorate imagina/
iei şi memoriei . Alte plăceri intelectuale şi morale.
 Plăcerea este definită ca o mişcare a sufletului
care tinde spre starea naturală. Durerea este mişcarea contrarie şi reprezinti!
tot ceea ce nu este conform cu natura noastră. Necesitatea şi constrângerea
nu cauzează durere, pe care, de altfel, deprinderea o poate atenua.
Noi încercăm plăcere în a ne satisface plăcerile, dintre care unele sunt iraţionale
şi instinctive, iar altele raţionale şi consecutive unei persuasiuni.

Şi plăcerea
este un bun; căci toute fiinţele însutleţite o râvnesc, prin n<Jtura lor. De
aceea, şi lucrurile plăcute şi cele frumoase trebuie .􀁜ă fie bunuri; într-adevăr,
primele sunt producătoare de plăcere, iar dintre lucrurile frumoa<;e,
unele sunt plăcute, iar altele sunt dezirabile în ek 􀀢i pentru ele însele.
Pentru a le enumera unul dite unul, bunurile sunt în mod necesur ur- 10
mătoarelc. Fericirea: căci ea este un bun preferabil pentru el însu􀀢i. precum
􀀢i autarhic, şi tocmai în vederea lui preferăm noi multe <:1lte lucruri
Dreptatea, curajul, cumpătarea, m:tgnanimitateaHI , magniticen!<IH2 􀀢i celelalte
dispoziţii stabile de aceM fel: căci acestea sunt virtuţile 􀁾ullctuluiH.l_
Apoi , sănătatea, frumuseţea 􀀢i calităţile de acest gen: dci ele sunt virtuţile
corpului şi pot produce numeroase bunuri , a􀀢a cum, sănăta!ei!, de 15
exemplu, este producătoarea 􀀢i a plăcerii .􀁝i a vieţii, drept care .􀁝i este considerată
a fi cel m;1i mare bun, fiinddl este cauza a două dintre bunurile
cele mai apreciate de cei mulţi, 􀀢i anume plăcerea şi vi1.1ţa. Bogă!ia: căci
ea este virtutea proprietiiţii 􀀢􀇿. de :1semenea, producătoare de multe bunuri.
Prietenul 􀀢i prietcnÎ;J: dicî prietenul este de dorit pentru el însu􀀢i
şi, de asemenea, cap1.1bil de a produce numeroase bunuri. On(1area, faima:
căci ele sunt plikute şi capabile de a produce multe bunuri, şi tot ele au 20
drept consecinţe, cel mui aJcse:1, posesia altor bunuri, pentru care oamenii
sunt onomţi. Facultatea de a vorbi, facultatea de a acţiona: căci toate
facultăţi le de acest fel sunt produc:ltoare de bunuri . În plu.􀀲, înzestrarea
naturulă, memoria, u􀀢urin(a de a învo1ţa, sagacitatea, .􀁝i to;1te calită(ile de
acest gen: căci aceste facultiiti sunt producătoare de bunuri. Similar, toate 25
ştiinţele 􀀢􀈀 toate artele. Şi, de a􀁾emenea, însă::;i viaţ<1: dici, chiar dacă nici
un alt bun􀈁 nu ar putea fi consecinţa acesteia, viaţa este de dorit pentru
eu însă􀀢i. In sfâr::;it, dreptatea: căci este un lucru util în comunitate."

Goethe "Omul care nu mai are nimic de pierdut este cel mai greu de învins."

"Bunul simţ e geniul umanităţii." Goethe

"Existenţa e o datorie, chiar dacă n-ar dura decât o clipă."

"Acolo unde-i lumină multă, e şi umbră mare. " Goethe (1773)

"URA este ceva special - vei vedea că este cea mai puternică şi violentă
acolo unde este GRADUL DE CULTURĂ CEL MAI SCĂZUT . " Goethe

"Cel ce nu se crede prea mare valorează mai mult decât crede." Goethe

"Îşi merită viaţa, libertatea numai acela ce zilnic şi le cucereşte ne'ncetat."
Goethe în Faust

"Adevărul este de natură divină; el nu apare direct, trebuie ghicit din
manifestările sale." Goethe din Maxime şi reflecţii(1833)

"Am atât de multe, şi fără ea totul este nimic."Goethe în
Suferinţele tânărului Werther

"Adevăratul obiect de studiu al omenirii este omul." Goethe în
Afinităţile elective, II, 7

"Ah, înseşi faptele, ca şi patimile noastre, ne înfrânează avântul vieţii. "
Goethe în Faust, I

"Putem judeca uşor caracterul unui om după modul în care îi tratează
pe aceia care nu-l pot ajuta cu nimic." 

Goethe

"Nu te lăsa ademenit să contrazici. Înţelepţii cad în neştiinţă, când
se ceartă cu cei neştiutori."  Goethe

"DEVOTAMENTUL este năzuinţa unui suflet nobil de ajunge la înălţimea
 unuia mai mare decât el." Goethe

"Cine nu iubeşte pe nimeni este nevoit să înveţe să linguşească." Goethe

"E greu să judeci momentul: cel indiferent te plictiseşte, cel bun îţi cere,
 iar cel rău te obligă. " Goethe

"Ideile îndrăzneţe sunt precum pionii de şah care înaintează; pot fi înfrânţi,
dar stau la baza unui joc câştigat."

 Goethe

"Orice vis se poate realiza – începe-l doar. Determinarea are un dram de
 genialitate, de putere şi de magie în ea."  Goethe

"Nu trebuie să vizităm un spital de nebuni pentru a vedea minţi bolnave;
planeta noastră este un spital de nebuni al universului."  Goethe

"Când nu putem vindeca suntem datori să alinăm." Goethe în
Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister

"Talentul se dezvoltă în singurătate; caracterul se formează în tumultul mulţimii."
 Goethe (1807)

"Talentul se făureşte în tăcere, iar caracterul în vâltoarea vieţii." Goethe

"Simţurile nu înşeală, judecata înşeală." Goethe

"Omul crede că-şi călăuzeşte viaţa şi că se conduce singur; şi partea cea mai lăuntrică
 a fiinţei sale este trasă în mod irezistibil spre destinul său!" Goethe

"Cine îmi suportă greşelile devine stăpânul meu, chiar dacă îmi este servitor." 

"Bătrâneţea nu ne face copilăroşi, cum se spune; ci numai ne găseşte tot copii." 

"Este mult mai uşor de recunoscut eroarea decât de găsit adevărul; aceea stă la
suprafaţă, pe când adevărul e în adâncime." Goethe din Maxime şi reflecţii (1833)

"Când spun o prostie, toată lumea mă tolerează, când spun un adevăr, toată lumea
mă urăşte." Goethe

"Am atât de mult, şi sentimentul faţă de ea înghite tot: atât de mult am, şi fără
ea totul mi se pare nimic."

 replică din romanul Suferinţele tânărului Werther de Goethe (1774)

"Îl respect pe acel om care ştie clar ce vrea. Cea mai mare parte din răul care
 există în lume se naşte din faptul că oamenii nu îşi înţeleg pe deplin propriile
scopuri. Se apucă să construiască un turn iar la construcţia fundaţiei petrec tot
 atâta timp cât ar fi necesar pentru a construi o colibă."   Goethe

"Natura este singura carte în care fiecare filă păstrează câte un adevăr." Goethe

"În ştiinţă este un foarte mare merit să se caute şi să se ducă mai departe adevărurile
 insuficiente pe care le-au posedat anticii." Goethe din Maxime şi reflecţii (1833

Aristotel-"Trebuie să vorbeşti ca cei mulţi şi să gândeşti ca cei înţelepţi."

"Tinerii au pasiuni puternice şi tendinţa de a şi le satisface chiar şi într-un mod nechibzuit. Au sângele fierbinte şi sunt iuţi la mânie. Datorită dragostei lor faţă de onoare nu pot suferi să fie jigniţi şi se indignează dacă li se pare că n-au fost trataţi cum se cuvine. Ţin prea puţin la bani pentru că n-au învăţat încă ce înseamnă să fii lipsit de ei. Au principii foarte înalte, pentru că viaţa nu i-a umilit încă, sau pentru că nu s-au deprins încă cu inevitabilele ei îngrădiri. Ar prefera să facă mai degrabă fapte nobile decât altele folositoare. Vieţile lor sunt orânduite mai degrabă după sentimente decât după raţiune. Ei cred că ştiu totul şi sunt absolut siguri de asta. De fapt, tocmai de aceea ei fac lucrurile într-o măsură prea mare."Aristotel

"Omul înţelept nu spune tot ce gândeşte, dar ce spune, gândeşte."

"Egalitatea este sufletul prieteniei."

"Ceea ce avem de învăţat să facem, învăţăm făcând."

"E mai puternic cel care îşi învinge poftele decât duşmanii: într-adevăr, lucrul cel mai greu e să te învingi pe tine."

"Acţiunile hotărăsc fericirea sau nefericirea omului."

"Demnitatea constă nu din a poseda onoruri, ci din conştiinţa că le merităm."

"Învingătorii nu renunţă, iar cei care renunţă nu ajung învingători."

"Cel ce nu poate trăi în societate, sau care nu are nevoie de nimic, pentru că îşi satisface singur toate trebuinţele, nu face parte din stat: el este o fiară sau un zeu."

"Virtutea e o dispoziţie habituală capabilă de alegere deliberată constând într-o medie în raport cu noi, medie determinată de raţiune şi anume aşa cum ar determina-o posesorul înţelepciunii practice."

"Mâna este instrumentul instrumentelor."

"Un stejar, e adevărat, nu vorbeşte, dar asta nu înseamnă că nu gândeşte."

"Limitele contemplării sunt şi cele ale fericirii: cu cât contempli mai mult, cu atât eşti mai fericit."

"Cei care educă copiii bine ar trebui să fie onoraţi mai mult decât cei care îi fac; pentru că dacă ultimii le dau doar viaţă, primii le dau arta de a vieţui bine."

"Prietenie înseamnă voinţa de a trăi împreună." Aristotel

"Deşi iubim şi prietenia şi adevărul, totuşi e o datorie sfântă să preţuim mai mult ADEVĂRUL." Aristotel

"Omul cinstit nu va face niciodată de bunăvoie ceva rău." Aristotel în Etica nicomahică

"Fără activitate nu există plăcere, iar plăcerea duce la desăvârşire orice activitate." Aristotel în Etica nicomahică
"În general, plăcerea şi durerea pot fi trăite prea intens sau prea slab şi ambele cazuri nu sunt bune. Dar a le trăi la momentul potrivit, cu privire la lucrurile potrivite, în raport cu oamenii potriviţi, pentru scopul potrivit şi în felul potrivit, este media şi felul optim de a o face." Aristotel

"Relaţia dintre stăpân şi sclav este bazată pe forţă şi, fiind astfel fundamentată, nu prezintă nicio garanţie pentru justiţie."

"Prietenia înseamnă un suflet în două trupuri; o inimă în două suflete."

"Nimeni nu poate trăi fără prieteni, chiar dacă stăpâneşte toate bunurile lumii."

"Sărăcia este părintele revoluţiei şi crimei."

"Educaţia este un ornament în vremuri de prosperitate şi un refugiu în vremuri de restrişte."

"Speranţa este visul celui treaz."