CO+RUP+TIA

co+RUPT+ia este o rupere de la valorile morale, o RUPere de la singurul imperativ al lui DUMNEZEU: IUBIREA pentru OM si valorile sale interioare, o RUPere de la BINE, de la BUNUL SIMT, o rupere de DUMNEZEU si sentimentele IUBIRII ABSOLUTE, o RUPere de SINE si o pierdere in nonvalori , o RUPere de UMAN. Co+RUP+tia  dintre afect si intelect  te face sa uiti de tine insuti.

Co+RUP+tia te face sa pierzi reLATionarea cu tine insuti, sa te rupi de  propriile sentimente umane, de propriul intelect, practic este ne+re+LAT+ionarea cu tine insuti si cu tot cei uman, nereLATionarea cu aproapele tau, o lipsa de COMUNinune a afectiunii proprii cu propriul intelect, o lipsa de COMUNicare cu tine insuti ceea ce te face sa pierzi COMUNicarea si cu tot ceea ce te inconjoara.  Iar RUPerea de la propria afectiune, propriile sentimente este o rupere de la hrana sufletului. Iar un corp nehranit isi pierde PUTEREA.

Co+RUP+tia a ajuns deja o boala molipsitoare pentru toti cei slabi..si neimPLINiti moral( afectiv si intelectual ), este o lipsa de respect pentru OM si intreaga umanitate.

 RESPECTUL este strâns corelat cu STIMA si consideratia fata de semenul nostru, pe care astfel îl eSTIMAm, îl evaluam, îl PREŢuim ca pe o fiinta valorica si, în acelasi timp, ne exprimam înCREDErea în el, SOLIDaritatea. Fiindu-i devotati si sprijinindu-l din tot sufletul, în mod reflexiv, subiectul se stimeaza si se respecta, fireste, si pe sine, pretinzând aceasta atitudine si celorlalti, în raport cu justa sa valoare. Stima fata de mine însumi, pe care mi-o acord singur si pe care astept sa mi-o confirme si ceilalti, îmi asigura încrederea în mine, curajul, speranta si demnitatea. (...)

 Respectul se castiga dintr-o BUNA AUTOCUNOASTERE de SINE.

 "La inceput, este greu de crezut ca sentimente ca RESPECTUL, STIMA, VENERATIA ar putea avea legatura cu cunoasterea, avand in vedere ca exista tendinta de a considera cunoasterea ca fiind o facultate in sine, independenta de tot ceea ce se intampla in viata interioara. Se uita un lucru: ca SUFLETULl este cel care cunoaste. Si sentimentele sunt hrana sufletului tot asa cum alimentele o reprezinta pe cea a corpului. Daca un corp primeste pietre in loc de paine, activitatea lui moare. La fel se intampla si in cazul sufletului: RESPECTUL, STIMA, DEVOTAMEENTUL sunt substante HRANITOARE ce asigura sanatatea si puterea activitatilor lui in general si a cunoasterii in special. Pe cand dispretul, antipatia si denigrarea paralizeaza si distrug forta cunoasterii. "(Rudolf Steiner, "Treptele initierii")

Respectul în+se(a)mn+ă sa iei în considerare sentimentele, nevoile, ideile, dorinţele si preferinţele cuiva. Putem spune, de asemenea, că aceasta înseamnă să luam toate cele de mai sus, în serios, şi să le facem sa fie valoroase şi să merite.  De fapt, a avea respect pentru cineva este similar cu a-l PREŢ+ui pe el ca persoană, gândurile sale, sentimentele.  Acest lucru include faptul că trebuie să îl cunoşti foarte bine, să îl asculţi, să fii sincer cu el şi să ii accepţi individualitatea.

Respectul se arata prin com+port+ament si poate fi simtit.

            Pierderea respectului, lipsa demnitatii sunt traite ca rusine, dispret sau blam. Rusinea e resimtita mai mult în intimitatea subiectivitatii, determinând, în mod secundar, o retragere sociala: pur si simplu, nu-ti mai vine sa-i privesti în ochi pe ceilalti, nu mai suporti sa fii privit, parca "ai intra în pamânt". DisPRETul porneste în egala masura dinspre interior si dinspre exterior. În prima ipostaza, el îndeparteaza persoana, deVALORIzând-o.  În perspectiva subiectiva, traind disPRETul de sine, persoana se autodepreciaza, se considera "un nimic". (...)

Blamul se desfasoara mai ales în public, fie ca e initiat de altii, fie de subiectul însusi. El se refera nu atât la pierderea demnitatii, cât mai ales la fapta rea, la actiunea si existenta ce nu îndeplinesc binele, meritând oprobiul celorlalti.

 Omul datoriei etice nu este dimensionat doar prin respectarea normelor, ci si prin angajarea sa întru responsabilitate.

 RESPONSABILITATEA înseamna angajarea subiectului în comportamente cu SENS COMUNitar si general valoric, astfel încât, în final, el sa poata "raspunde", sa poata "da socoteala" de intentiile si actele sale, în fata unei instante care judeca si sanctioneaza. Iar în cazul în care se ajunge la concluzia ca nu a URMARIT  BINELE, el va fi considerat vinovat. (...)

            Un ultim cerc al constiintei MORALE  este cel al libertatii, nivel la care judecarea se sprijina pe un criteriu ele maxima generalitate si abstractie, evident necircumstantial, pe o "lege morala" care invoca si implica "esenta umanului". Esenta care se releva în propria existenta, participând la autoconstructia ei libera, la autodeterminarea identitatii sale, la introducerea noului în lume, permitând ca orice persoana autentica sa fie exemplara pentru întreaga umanitate. Judecarea constiintei MORALE  este ghidata acum de persoana însasi, ca valoare suprema, implicând valorile de bine, demnitate si fericire, de sens noetico-valoric. La acest palier, auto-obligatiile si auto-interdictiile se subordoneaza libertatii interioare sintetice, datatoare de SENS   existential, sustinatoare a propriei deveniri, fiintari. Orice lipsa de hrana sufleteasca cu sentimente de iubire, respect, stima, pretuire, incredere, cinste...etc face ca PUTEREA de imPLINire ca OM  si functionare a  sa se piarda. 

Co+RUP+tia este o RUPere de la propria fiinta si devenirea ei.