Accidentele în raport cu karma-Rudolf Steiner MANIFESTĂRILE KARMEI
CONFERINŢA a VI-a
Faptul că o legitate karmică poate acţiona atunci când, în sensul sugerat ieri şi alaltăieri, din interiorul omului se pune în mişcare cauza bolii, poate fi înţeles fără nici o greutate. Dar când cauza bolii acţioneză din exterior – şi pentru câte boli nu caută ştiinţa actuală o cauză aflată în exterior, sub formă de infecţie –, când, aşadar, atenţia trebuie îndreptată în principal asupra unei împrejurări exterioare care a provocat boala, atunci pentru mulţi nu va mai fi la fel de uşor de înţeles că legitatea karmică – adică ceea ce omul a adus cu sine, la naştere, ca efecte ale trăirilor şi faptelor din viaţa sa anterioară – poate acţiona şi în sensul de a pune în calea omului aceste cauze exterioare ale bolilor. Totuşi, dacă vom urmări entitatea propriu-zisă a karmei, vom ajunge să înţelegem că nu doar cauzele exterioare au legătură cu ceea ce am trăit şi făcut în alte vieţi anterioare, ci vom înţelege că şi accidentele exterioare care survin în viaţa noastră şi pe care ne place atât de mult să le considerăm întâmplătoare se pot afla într-o legătură legică cu felul cum s-au desfăşurat alte vieţi, din trecut. În orice caz, va fi necesar să pătrundem şi mai adânc în natura entităţii umane, dacă vrem să punem în lumină asemenea împrejurări, care sunt acoperite, de fapt, cu un văl din cauza modului nostru de a privi.
Am încheiat consideraţiile de ieri arătând că întâmplarea ne prezintă întotdeauna evenimentul exterior sub o formă voalată, din cauză că atunci când vorbim de întâmplare riscul de a fi prada amăgirii exterioare, provocată de puterile ahrimanice, e cel mai mare. Ne propunem, acum, să aducem în faţa dumneavoastră, sub forma câtorva cazuri izolate, felul cum iau naştere asemenea întâmplări, adicăevenimentele pe care, în viața obişnuită, le numim „întâmplări“. [7]
E necesar să ne aducem aminte, mai întâi, de o lege, de un adevăr, acela că, în viaţă, multe dintre fenomenele despre care spunem că „vin din interior“, că „îşi au originea în interiorul omului“ sunt îmbrăcate deja în vălul unei amăgiri; dacă reuşim să ieşim din plasa iluziilor, vom vedea că acestea se revarsă din afară în interior. Un asemenea fenomen ne întâmpină ori de câte ori avem de-a face cu acele trăiri ale omului, cu toate acele influenţe exercitate asupra sa pe care le cunoaştem sub numele de „însuşiri ereditare“. Însuşirile ereditare, despre care credem că le posedăm doar pentru că şi strămoşii noştri le-au avut, ar putea să ne creeze impresia, în cea mai mare măsură, că ne-au fost transmise fără vina noastră, fără participarea noastră. Şi putem ajunge uşor să facem în mod greşit distincţie între ceea ce aducem cu noi din incarnările anterioare şi însuşirile pe care le-am primit pe cale ereditară, de la părinţi sau bunici. Numai că, la intrarea într-o nouă incarnare, noi nu suntem împinşi fără un motiv anume, legat de viaţa noastră interioară, spre o pereche de părinţi sau alta, spre un popor sau altul, spre o regiune sau alta. Nici măcar în cazul acelor însuşiri care nu intră în sfera îmbolnăvirilor nu putem să pornim de la premisa potrivit căreia, dacă într-o anumită familie, cum at fi cea a lui Bach, de-a lungul multor generaţii s-au născut muzicieni mai mici sau mai mari – unul dintre ei este, de obicei, cel mai important, dar în familia Bach au existat peste douăzeci de muzicieni înzestraţi – avem de-a face cu o simplă linie ereditară, că însuşirile înaintaşilor sunt transmise urmaşilor şi că, tocmai pentru că există asemenea însuşiri, un om dezvoltă şi transformă în talent muzical anumite predispoziţii aduse din incarnările sale anterioare. Lucrurile stau însă cu totul altfel.
Să presupunem că în viaţa dintre naştere şi moarte un om are ocazia să primesacă multe impresii muzicale. Dar acestea trec pe lângă el fără să lase vreo urmă, deoarece nu are ureche muzicală. Alte impresii din viaţa sa nu vor trece fără urmă pe lângă el, fiindcă are organe construite în aşa fel încât îi permit să transforme trăirile şi impresiile în facultăţi proprii. De aceea, putem spune că un om are unele impresii pe care, datorită predispoziţiei aduse cu sine de la ultima sa naştere, poate să le transforme în facultăţi şi talente; el are şi altfel de impresii, pe care, fiindcă n-a primit predispoziţiile corespunzătoare, în virtutea karmei sale generale, nu le poate transforma în facultăţile respective. Dar aceste impresii continuă să existe, se păstrează undeva şi, în perioada dintre moarte şi noua naştere se transformă în tendinţa specială de a se manifesta în incarnarea următoare. Iar în viaţa următoare ea îl face pe om să-şi caute corporalitatea într-o familie care-i poate oferi predispoziţiile corespunzătoare. Dacă un om a primit impresii muzicale pe care, din cauza unei urechi nemuzicale, nu le-a putut transforma în facultăţi muzicale creatoare sau de receptare a muzicii, tocmai această incapacitate va face ca în sufletul lui să apară tendinţa de a intra într-o familie care să-i poată transmite pe cale ereditară o ureche muzicală. Înţelegem, deci, că, dacă constituţia urechii se moşteneşte, exact la fel ca şi forma exterioară a nasului, într-o anumită familie se vor înghesui toate acele individualităţi care – ca urmare a incarnării lor anterioare – tânjesc după o ureche muzicală. Într-adevăr, nu „întâmplător“ un om posedă, într-o incarnare oarecare, o ureche muzicală sau ceva similar; el a căutat aceste însuşiri, le-a căutat cu disperare.
Dacă observăm un asemenea om începând cu momentul naşterii, avem impresia că urechea muzicală este o însuşire a fiinţei sale interioare. Dar dacă împingem observaţiile noastre dincolo de momentul naşterii, vom constata că înainte el n-a avut ureche muzicală, că aceasta s-a apropiat de el din exterior. Înainte de naştere sau de concepere urechea muzicală nu se afla în interiorul lui; în el exista doar tendinţa de a fi condus spre o asemenea ureche. Omul a atras spre sine ceva exterior. Înainte de reincarnarea sa, însuşirea pe care o considerăm apoi ereditară este ceva exterior; ea s-a apropiat de om, omul a mers în întâmpinarea ei. O dată cu incarnarea, ea apare în interiorul său. Dacă vorbim, deci, de „predispoziţii ereditare“ ne lăsăm pradă unei amăgiri, care constă în faptul că nu privim o realitate care s-a transformat mai târziu în ceva interior, în momentul în care ea mai era încă ceva exterior.
Nu cumva lucrurile stau în acelaşi fel şi atunci când e vorba de evenimentele exterioare care apar în cursul vieţii dintre naştere şi moarte, nu cumva şi în acest caz ceva exterior se transformă în ceva interior? N-am putea da răspuns la această întrebare, dacă n-am privi şi mai profund decât am făcut-o până acum esenţa bolii şi a sănătăţii. Am spus tot felul de lucruri pentru a caracteriza boala şi sănătatea, şi dumneavoastră ştiţi că eu nu dau definiţii, ci caut să descriu lucrurile gradat, să prezint caracteristicile lor, pentru ca, treptat, ele să poată fi înţelese. Aşadar, ne propunem să evidenţiem mai multe caracteristici, pe lângă cele pe care le-am arătat până acum, ale bolii şi sănătăţii.
Trebuie să comparăm sănătatea şi boala cu fenomene din viaţa normală, cu somnul şi veghea. Ce se petrece în fiinţa umană atunci când alternează stările zilnice de veghe şi somn? Ştim că, în momentul adormirii, noi lăsăm în pat corpul fizic şi corpul eteric, din care ies afară corpul astral şi Eul. Prin urmare, pentru noi adormirea înseamnă ieşirea Eului şi a corpului astral din corpul fizic şi din corpul eteric, iar trezirea este o reintrare a corpului astral şi a Eului în corpul fizic şi corpul eteric. În fiecare dimineaţă, la trezire, omul se cufundă, aşadar, în corpul său fizic şi în cel eteric cu ceea ce este corpul său astral şi Eul său. Ce se petrece însă cu fiinţa umană în momentul adormirii şi trezirii?
Dacă studiem momentul adormirii, acesta ni se prezintă în sensul că toate trăirile care tălăzuiesc de dimineaţa până seara în viaţa noastră, mai ales trăirile sufleteşti de plăcere şi suferinţă, de bucurie şi durere, pasiunile, reprezentările etc. se cufundă în inconştient. Noi înşine, când dormim, suntem dăruiţi, în viaţa normală, unei stări de inconştienţă. De ce la adormire devenim inconştienţi? Ştim, desigur, că în timp ce suntem cufundaţi în starea de somn suntem înconjuraţi de o lume spirituală, la fel cum în starea de veghe suntem înconjuraţi de lucrurile şi realităţile lumii fizic-senzoriale. De ce nu vedem această lume spirituală? În viaţa obişnuită noi nu observăm realităţile şi lucrurile spirituale care există în jurul nostru din cauză că, având în vedere gradul de maturizare atins de omul actual, ar fi cum nu se poate mai primejdios să vedem în perioada dintre adormire şi trezire. În momentul în care omul ar intra în mod conștient în lumea de care e înconjurat între adormire şi trezire, corpul său astral, care în vechea epocă lunară a ajuns la deplina sa dezvoltare, s-ar revărsa în lumea spirituală; dar n-ar putea face acelaşi lucru Eul său, care urmează să progreseze de-abia în cursul evoluţiei pământene şi va fi dezvoltat complet de-abia la sfârşitul acestei evoluţii. Eul nu este încă atât de evoluat încât să poată desfăşura în mod plenar activitatea care-i revine între adormire şi trezire.
Cu Eul lucrurile stau în felul următor: starea în care el ar ajunge dacă omul, adormind, ar rămâne conştient, ar putea fi comparată cu situaţia în care am avea o picătură dintr-un lichid colorat pe care am pune-o într-un recipient plin cu apă şi am lăsa-o să se amestece cu aceasta. N-am mai vedea nimic din culoarea picăturii, fiindcă ea s-ar dizolva în marea masă de apă din recipient. Ceva asemănător are loc şi atunci când, adormind, omul iese din corpul fizic şi corpul eteric. Corpul fizic şi corpul eteric sunt acelea care menţin coeziunea întregii entităţi umane. În clipa în care corpul astral şi Eul părăsesc cele două componente inferioare ale fiinţei umane, acestea tind să se despartă şi să se risipească în toate direcţiile, nu au altă tendință în afară de aceea de a se dilata tot mai mult. Prin urmare, Eul ar fi dizolvat, şi omul ar avea în faţa sa, ce-i drept, imagini ale lumii spirituale, dar nu le-ar putea urmări cu forţele de judecată şi cu ajutorul noţiunilor etc., pe care numai Eul le poate dezvolta – căci Eul ar fi dizolvat –, el nu le-ar putea urmări, cu aceeaşi conştienţă cu care urmăreşte situaţiile din viaţa cotidiană. Omul s-ar afla în afara lui, el ar fi aruncat încoace şi încolo, plutind fără fiinţă şi fără direcţie, pe marea impresiilor astrale. Din acest motiv, pentru că Eul nu este încă destul de puternic în starea actuală a omului, el va acţiona încă multă vreme asupra corpului astral şi îl va împiedica să intre în mod conştient în lumea sa, în lumea spirituală, şi anume, până când Eul va putea să se deplaseze pretutindeni împreună cu corpul astral, oriunde s-ar duce acesta. Aşa că îşi are raţiunea sa faptul că, la adormire, ne pierdem conştienţa. Noi nu ne putem păstra Eul. Ni-l vom putea păstra de-abia când evoluţia pământeană va fi ajuns la capătul ei. Din această cauză, nu trebuie să punem în valoare în mod plenar capacitatea corpului nostru astral de a deveni conştient.
Când omul se trezeşte, are loc exact fenomenul invers; el se cufundă în corpurile fizic şi eteric. Ar fi normal, de fapt, să vieţuiască partea interioară a corpurilor fizic şi eteric. Dar el nu face asta. În momentul trezirii e împiedicat să privească în interiorul corporalităţii sale, căci atenţia sa se îndreaptă spre trăirile şi impresiile exterioare. Forţa văzului său, forţa sa de cunoaştere nu sunt îndreptate spre interiorul fiinţei sale, ci spre lumea exterioară. Dacă omul s-ar percepe pe sine în interiorul său, s-ar întâmpla exact contrarul a ceea ce s-ar petrece dacă, la adormire, ar putea să intre în mod conştient în lumea spirituală. Întreaga spiritualitate pe care omul şi-a cucerit-o, prin Eul său, în cursul vieţii pe Pământ, s-ar comprima şi, după ce s-ar cufunda în corpul fizic şi în corpul eteric, ar acţiona asupra lor cu toată puterea. Şi consecinţa acestui fapt ar fi că orice însuşire egoistă, cât de mică, s-ar dezvolta la maximum. Iar omul s-ar cufunda cu Eul său şi, cu fiecare parte cu care s-ar cufunda şi-ar revărsa pasiunile, pornirile şi poftele într-un egoism din ce în ce mai puternic. Întreg egoismul său s-ar revărsa în viaţa instinctuală. Ca să nu se întâmple acest lucru, atenţia noastră e abătută asupra lumii exterioare şi nu suntem lăsaţi să coborâm în mod conştient în interiorul fiinţei noastre.
Se poate constata că aşa stau lucrurile şi din relatările celor care, ca mistici, au încercat să pătrundă cu adevărat în interiorul fiinţei umane. Citiţi ceea ce au spus Meister Eckhart, Johannes Tauler sau alţi mistici din Evul Mediu, care au parcurs într-adevăr drumul spre interiorul fiinţei umane. Aceşti mistici şi-au creat o stare în care şi-au abătut cu totul atenţia de la orice fel de interes faţă de lumea exterioară, spre a coborî în interiorul propriei lor fiinţe. Citiţi biografiile sfinţilor ori ale misticilor care au încercat să coboare în interiorul propriei lor fiinţe. Ce au vieţuit ei acolo? Ispite, încercări şi altele asemenea, pe care le descriu în culori vii. E ceea ce s-a făcut simţit, forţă opusă, din corpul astral comprimat şi din Eu. Din acest motiv, misticii care au vrut să coboare teferi, ca să zic aşa, în interiorul propriei lor fiinţe, au atras atenţia în mod insistent asupra faptului că, în măsura în care cobori, Eul trebuie stins. Meister Eckhart a găsit chiar un cuvânt frumos spre a desemna coborârea în propria corporalitate. El vorbeşte de „dezdevenire“, adică de stingerea Eului. Încercaţi să citiţi Teologia germană, şi veți vedea cum descrie autorul coborârea mistică în interiorul propriei fiinţe, cum insistă asupra faptului că cel care coboară în corporalitate nu mai acţionează din Eul său, că în el acţionează Hristos, cu care s-a întrepătruns în întregime. Asemenea mistici voiau să-şi stingă Eul. Nu ei trebuie să gândească, să simtă şi să vrea, ciHristos în ei trebuie să gândească, să simtă şi să vrea, ca să nu iasă la suprafaţă ceea ce trăieşte în interiorul lor ca pasiuni, instincte şi pofte, ci ceea ce se revarsă în ei drept Hristos. De aceea, Pavel spune: „Nu eu, ci Hristos în mine!“ [8] Din asemenea profunzimi vin aceste lucruri.
Putem descrie, deci, trezirea şi adormirea ca pe trăiri interioare ale entităţii umane: trezirea ca pe o cufundare în corporalitatea omului, a egoităţii comprimate, iar adormirea ca pe o eliberare de conştienţă, din cauză că omul încă nu e destul de matur pentru a privi în acea lume în care el trebuie să pătrundă, propriu-zis, la adormire. Înţelegem astfel veghea şi somnul în sensul în care trebuie să înţelegem multe lucruri din lume: drept întrepătrundere a diferitelor părţi care constituie entitatea umană. Dacă privim din acest punct de vedere un om aflat în stare de veghe, vom spune: În omul care veghează se află patru părţi constitutive: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi Eul, şi ele sunt întrepătrunse unul într-altul într-un anumit mod. Ce rezultă de aici? Starea de veghe! Căci omul n-ar putea fi în stare de veghe, dacă nu s-ar cufunda în corporalitatea sa în aşa fel încât atenţia să-i fie abătută de la ea de către lumea exterioară. Faptul că omul este în stare de veghe depinde de o interacţiune anume reglementată dintre cele patru părți constitutive ale omului. Şi, separarea justă a celor patru părţi constitutive face ca omul să doarmă. Nu e suficient să spunem: Omul e format dintr-un corp fizic, un corp eteric, un corp astral şi un Eu, ci îl înţelegem pe om de-abia când ştim în ce măsură sunt unite între ele, în cazul unei anumite stări, diferitele părţi constitutive umane, în ce fel sunt întrepătrunse ele. Acesta este esenţialul pentru cunoaşterea naturii umane. Ei bine, noi considerăm că e normală starea rezultată din îmbinarea celor patru părţi constitutive ale omului pe care o întâlnim la cel aflat în stare de veghe. Să pornim de la această noţiune: să considerăm normală starea de conştienţă a omului care veghează.
Cei mai mulţi dintre dumneavoastră îşi vor aminti că acea conştienţă pe care o avem în prezent, ca pământeni, între naştere şi moarte, este doar una dintre formele de conştienţă posibile. Dacă studiaţi, de exemplu, Ştiinţa ocultă sau articolele scrise mai demult şi apărute sub titlul Din Cronica Akasha [9], veţi vedea că actuala conştienţă e doar o treaptă de conştienţă, între şapte trepte de conştienţă diferite, că această conştienţă pe care o avem astăzi s-a dezvoltat din trei forme de conştienţă anterioare şi că în viitor ea va lua alte trei forme. Când era om lunar, fiinţa umană nu avea încă un Eu. Eul s-a unit cu omul de-abia în cursul evoluţiei pământene. De acea, omul n-a putut avea forma de conştienţă actuală decât în perioada pământeană. O conştienţă de felul celei pe care o avem azi între naştere şi moarte presupune că, exact aşa cum se întâmplă azi, Eul colaborează cu celelalte trei părţi constitutive ale omului; el e partea constitutivă cea mai înaltă, între cele patru din care e formată entitatea umană. Înainte să fi fost fecundat prin prezenţa Eului, omul era format numai dintr-un corp fizic, un corp eteric şi un corp astral. Atunci corpul astral era partea constitutivă cea mai înaltă a entităţii sale, iar starea sa de conştienţă era de aşa natură încât ar putea fi comparată, cel mult, cu conştienţa de vis, pe care omul şi-a păstrat-o, ca moştenire a unor vremuri străvechi. Dar nu trebuie să vă reprezentaţi starea de conştienţă de vis actuală, ci o conştienţă care, în imaginile de vis, redă realităţi. Dacă studiaţi visul actual, veţi găsi în diferitele sale imagini foarte multe lucruri haotice, deoarece conştienţa actuală de vis e o rămăşiţă păstrată din vremuri străvechi. Dacă studiaţi însă conştienţa care a precedat-o pe cea actuală, veţi constata că atunci, cu ajutorul acestei conştienţe n-aţi fi văzut nici un fel de obiecte exterioare, de exemplu plantele. Prin urmare, ar fi fost imposibil ca asupra omului să se exercite vreo impresie exterioară. Dacă în apropierea omului s-ar fi aflat ceva, dumneavoastră aţi fi avut o impresie care prin intermediul imaginii de vis ar fi luat drumul spre interiorul omului, imagine care ar fi fost, bineînţeles, un simbol, dar ar fi corespuns unui anumit obiect şi unei anumite impresii din lumea exterioară.
Avem de-a face, aşadar, înainte de conştienţa Eului, cu o conştienţă legată de corpul astral, care era atunci partea constitutivă cea mai înaltă, cu conştienţa astrală, care e obscură şi crepusculară, deci neluminată încă de structura Eului. Când omul a devenit pământean, această conştienţă astrală a fost umbrită, estompată de către conştienţa Eului. Totuşi corpul astral continuă să existe în noi, aşa că putem să ne întrebăm din ce cauză conştienţa noastră astrală a fost pusă în umbră, a fost eliminată, în aşa fel încât a fost înlocuită total prin conştienţa Eului? Acest lucru a devenit posibil prin faptul că, atunci când omul a fost fecundat prin prezenţa Eului, legătura existentă înainte între corpul astral şi corpul eteric a slăbit în intensitate. S-ar putea spune că legătura mai intimă din trecut a fost dizolvată. Prin urmare, înainte să apară conştienţa Eului, a existat o legătură mult mai intimă între corpul astral al omului şi părţile constitutive inferioare ale entităţii sale. Corpul astral se cufunda mult mai mult în celelalte părţi constitutive, decât o face astăzi. Într-un anumit sens, corpul astral a fost smuls din legătura cu corpul eteric şi corpul fizic.
Trebuie să fim foarte bine lămuriţi în privinţa acestui proces de ieşire, de eliberare parţială a corpului astral din legătura sa cu corpul eteric şi corpul fizic. Şi atunci ne vom pune întrebarea: Oare mai există şi în zilele noastre posibilitatea de a stabili, în starea obişnuită de conştienţă, în conştienţa Eului ceva care să fie similar acestei vechi legături? Ar fi posibil ca şi corpul astral să vrea să pătrundă mai adânc în celelalte părţi constitutive şi să se impregneze cu tot felul de lucruri, mai mult decât i se cuvine?
E necesară o anumită limită până la care corpul astral se poate întrepătrunde cu corpul eteric şi corpul fizic. Să presupunem că măsura normală a fost depăşită, într-o direcţie oarecare. Atunci va trebui să apară o tulburare în întreg organismul uman; fiindcă omul depinde de existenţa acestui raport între diferitele părţi constitutive care ni se înfăţişează în stare de veghe. În momentul în care corpul astral are o comportare necorespunzătoare, se cufundă mai adânc în corpul fizic şi corpul eteric, trebuie să apară o tulburare. Din ultimele expuneri am văzut că ceea ce deducem acum prin gândire se întâmplă în mod real. Am descris întregul proces. Oare când are loc acest lucru? Atunci când, într-o viaţă anterioară, omul a întipărit în corpul său astral, a făcut să se reverse în corpul său astral ceva ce noi considerăm că este o greşeală morală sau intelectuală. Ea s-a înscris în corpul astral. Şi acum, când omul intră din nou în existenţă, ea poate să determine cu adevărat corpul astral să caute o altă legătură cu corpul fizic şi corpul eteric decât cea pe care ar fi căutat-o dacă nu şi-ar fi întipărit în viaţa anterioară acea greşeală. Aşadar, tocmai greşelile comise sub influenţa lui Ahriman şi Lucifer s-au transformat în forţe de organizare ce determină corpul astral să intre într-un alt raport cu corpurile fizic şi eteric decât cel în care ar intra dacă în el nu s-ar fi imprimat asemenea forţe.
Vedem astfel că tocmai efectul unor gânduri, afecte şi sentimente din trecut determină corpul astral să producă dezordine în organizarea umană. Dar ce se întâmplă când se produce o asemenea dezordine? Când corpul astral se cufundă în corpurile fizic şi eteric într-o măsură mai mare decât ar fi cazul la omul normal, el face ceva absolut asemănător cu ceea ce facem noi dimineaţa când, în momentul trezirii, ne cufundăm cu Eul în cele două corpuri ale noastre. Trezirea constă în cufundarea Eului uman în corpurile fizic şi eteric. În ce constă însă ceea ce face corpul astral când intră în corpurile fizic şi eteric mai mult decât ar trebui, împins la aceasta de efectele unor trăiri din trecut? Ce se petrece de obicei când ne cufundăm cu Eul şi corpul astral în corpurile fizie şi eterie, dimineaţa, când ne trezim şi percepem ceva, se manifestă în faptul că ne trezim. La fel cum întreaga stare de veghe este consecinţa faptului că omul-Eu se afundă în corpurile fizic şi eteric, tot astfel acum trebuie să aibă loc un lucru pe care-l face corpul astral, prin urmare, un lucru pe care-l facem, de obicei, în calitate de oameni înzestraţi cu un Eu. El se cufundă în corpul eteric şi corpul fizic. Prin urmare, dacă avem în faţa noastră un om al cărui corp astral are tendinţa de a se uni eu corpul eteric şi corpul fizic mai mult decât ar fi normal, atunci este vorba de acelaşi fenomen, în ceea ce priveşte corpul astral, pe care, de obicei, îl întâlnim la trezire, în ceea ce priveşte omul-Eu. Ce este, însă, această cufundare prea mare a corpului astral în corpurile fizic şi eteric? E ceea ce noi numim, de obicei, boală. Când corpul nostru astral face acelaşi lucru pe care-l facem în mod obişnuit la trezire, şi anume, când el se cufundă în corpurile fizic şi eteric, când corpul astral, care în mod obişnuit n-ar trebui să dezvolte în noi o conştienţă, tinde să aibă o conştienţă în corpurile fizic şi eteric, când el vrea să se trezească în noi, atunci ne îmbolnăvim. Boala e o stare de veghe anormală a corpului nostru astral. Ce facem oare, când ne aflăm în starea de sănătate obişnuită, când trăim în starea de veghe obişnuită? Atunci veghem, în ceea ce priveşte viaţa obişnuită. Dar ca să putem avea conştienţa de veghe obişnuită a fost necesar, înainte, să transpunem corpul astral într-o altă stare. A trebuit să-l transpunem în starea de somn. Când, în timpul zilei, avem conştienţa noastră legată de Eu, corpul astral trebuie să doarmă; putem fi sănătoşi numai dacă în noi corpul astral doarme. De aceea, putem înţelege acum esenţa sănătăţii şi bolii în felul următor: boala e o trezire anormală a corpului astral în om, iar sănătatea e starea normală de somn a corpului astral.
În ce costă oare conştienţa corpului astral? Dacă boala înseamnă într-adevăr trezirea corpului astral, ar trebui ca în el să apară un fel de conştienţă. El se trezeşte într-un mod anormal, aşadar, ne-am putea aştepta la o conştienţă anormală; dar ar trebui să existe, în orice caz, o conştienţă. Când ne îmbolnăvim, ar trebui să survină ceva asemănător procesului care are loc, de obicei, dimineaţa la trezire. Trăirile noastre ar trebui să fie abătute spre altceva. De obicei, dimineaţa iese la suprafaţă conştienţa noastră obişnuită. Dar când ne îmbolnăvim, iese şi atunci la suprafaţă o conştienţă? Da, iese la suprafaţă o conştienţă pe care omul o cunoaşte foarte bine. Şi care e această conştienţă? O conştienţă se exprimă sub formă de trăiri! Conştienţa care apare acum se manifestă sub forma a ceea ce noi numim durere cauzată de boală şi pe care n-o avem în starea normală de sănătate, fiindcă atunci corpul nostru astral doarme. Când corpul astral doarme, el se află într-o legătură normală cu corpurile fizic şi eteric; aceasta înseamnă absenţa oricărei dureri. Durerea este expresia faptului că acest corp astral se cufundă sub presiune atât de mult în corpurile fizic şi eteric, încât depăşeşte limita admisă – şi ajunge să aibă conştienţă. Aceasta e durerea.
Este important să nu extindem, fără a avea în vedere unele limite, afirmaţia făcută mai înainte. Când vorbim în sensul ştiinţei spiritului trebuie să tinem seama de limitele între care facem o afirmaţie. Am spus că atunci când se trezeşte corpul astral apare o conştienţă care e îmbibată de durere. De aici nu putem trage însă concluzia că durerea şi boala apar întotdeauna împreună. Orice cufundare sub presiune a corpului astral în corpurile fizic şi eteric e o stare de boală. Dar, invers, nu orice stare de boală constă în acest fapt, şi vom putea înţelege că starea de boală poate avea şi o altă caracteristică, dacă ne gândim că nu orice boală e însoţită de dureri. Dar majoritatea oamenilor nici nu bagă în seamă acest lucru, fiindcă, în general, în viaţă, ei nu urmăresc să fie sănătoşi, ci să nu aibă dureri, iar când nu au dureri se consideră sănătoşi. Dar nu e întotdeauna aşa; în foarte multe cazuri omul crede că, dacă nu are dureri, e sănătos. Ne-am lăsa pradă unei mari amăgiri, dacă am spune că senzaţia de durere şi starea de boală apar întotdeauna împreună. Se poate ca ficatul unui om să fie în starea cea mai proastă, dar dacă problemele hepatice nu afectează de exemplu, peritoneul, nu apare nici o durere. Este posibil ca în om să existe un proces maladiv care să nu se manifeste prin dureri. Din punct de vedere obiectiv, aceste îmbolnăviri sunt cele mai grave, deoarece dacă omul are dureri caută să scape de ele; dacă nu are dureri, nu face aproape nimic spre a elimina boala.
Cum stau însă lucrurile în cazurile în care bolile nu sunt însoţite de dureri? Este nevoie să ne amintim că noi ne-am dezvoltat treptat, ca fiinţe umane, aşa cum suntem în epoca actuală, că în perioada evoluţiei pământene ne-am integrat Eul, alături de corpul astral, corpul eteric şi corpul fizic. Dar cândva noi am fost alcătuiţi numai dintr-un corp fizic şi un corp eteric. O fiinţă care posedă numai un corp fizic şi un corp eteric e ca o plantă din epoca actuală. În cazul unor asemenea fiinţe ajungem la o a treia treaptă de conştienţă, mult, mult mai obscură, care nu ajunge nici măcar până la luminozitatea conştienţei de vis din zilele noastre. E o mare greşeală să credem că în somn omul nu are nici o conştienţă. El are o conştienţă, dar ea e atât de obscură, încât omul n-o poate face să urce, ca amintire, până în Eul său. Dar şi planta are o conştienţă. E un fel de conştienţă de somn, deci una şi mai profundă decât conştienţa astrală. Ajungem astfel la o conştientă şi mai adânc situată a omului.
Să presupunem că, prin trăirile sale din alte incarnări trecute, omul n-a provocat în organizarea sa doar o dezordine care poate influenţa corpul astral, făcându-1 să se cufunde în mod anormal în corpurile fizic şi eteric, ci că el a săvârşit fapte care pot determina corpul eteric să se afunde mult prea mult în corpul fizic. Poate să apară atunci o stare în care nici legătura dintre corpul eteric şi corpul fizic să nu fie cea normală pentru omul din zilele noastre, deoarece corpul eteric se cufundă prea adânc în corpul fizic. În acest caz, spunem noi, corpul astral nu ia parte la ceea ce se întâmplă; predispoziţia creată într-o viaţă anterioară face ca în organizarea umană să apară o legătură mai strânsă decât cea necesară în viaţa obişnuită între corpul eteric şi corpul fizic. Este vorba atunci de acelaşi fenomen, în corpul eteric, pe care-l avem în corpul astral, când apare conştienţa durerii.
Când, la rândul său, corpul eteric se cufundă prea adânc în corpul fizic, din străfunduri apare o conştienţă asemănătoare conştienţei omului, asemănătoare conştienţei vegetale. De aceea nu trebuie să ne mire faptul că şi aceasta este o stare pe care omul n-o simte. Aşa cum nu simte nimic în timpul somnului, el nu simte nici această stare. Şi totuşi este o trezire! La fel cum corpul nostru astral se trezeşte, în mod anormal, când se cufundă prea adânc în corpul eteric şi corpul fizic, corpul eteric se trezeşte şi el în mod anormal, când se cufundă prea adânc în corpul fizic. Doar că omul nu poate să perceapă acest fenomen, din cauză că trezirea la o conştienţă este şi mai obscură decât conştienţa durerii. Dar să presupunem că într-o viaţă anterioară omul a săvârşit cu adevărat o faptă care, între moarte şi o nouă naştere, are ca efect că acum corpul eteric se trezeşte în sine, adică ia în stăpânire cu putere corpul fizic. Dacă s-a întâmplat acest lucru, în om se trezeşte o conştienţă profundă, care însă nu poate fi percepută aşa cum sunt percepute trăirile obişnuite ale sufletului uman. Credeţi că ea nu e în activitate doar pentru că n-o percepem? Să încercăm să înţelegem ce tendinţă ciudată capătă o conştienţă, dacă se situează cu un grad mai jos.
Dacă simţiti o impresie exterioară de felul aceleia pe care o aveţi când vă ardeţi, aceasta vă va produce durere. Dacă apare o durere, conştienţa trebuie să atingă cel puţin gradul de conştienţă propriu corpului astral. O durere trebuie să trăiască în corpul astral. Oricând ia naştere o durere în sufletul uman e vorba de o realitate care ţine de corpul astral. Dar să presupunem că are loc un fenomen care nu e însoţit de dureri, dar provoacă o excitaţie exterioară, o impresie exterioară. Dacă un obiect se îndreaptă cu viteză spre ochiul dumneavoastră, acest lucru face să apară o excitaţie exterioară; ochiul se închide. Fenomenul respectiv nu e însoţit de durere. Ce face să apară excitaţia? O mişcare. E ca şi cum cineva v-ar atinge talpa: nu e durere, totuşi piciorul tresare. Există, deci, şi asemenea impresii, care se exercită asupra omului fără a fi însoţite de durere, făcând să apară totuşi un fenomen oarecare, o mişcare. În acest caz omul nu ştie – fiindcă nu poate să pătrundă până la acest nivel mai profund al conştienţei – cum se face că excitaţia e urmată de o mişcare. Dacă simţiţi o durere şi, din această cauză, respingeţi lucrul care v-a provocat-o, durerea este aceea care v-a făcut atenţi. Dar se poate întâmpla ceva care vă obligă să faceţi o mişcare reflexă. În acest caz, conştienţa nu coboară până acolo unde excitaţia e transpusă în mişcare. Aveţi aici un grad de conştienţă care nu ajunge până în trăirile dumeavoastră astrale, care nu e trăită în mod conştient, care se desfăsoară într-un fel de sferă a somnului, ceea ce nu înseamnă însă că n-ar putea să declanşeze unele procese. Când are loc o pătrundere mai adâncă a corpului eteric în corpul fizic, aceasta înseamnă că ia naştere o conştienţă care nu e o conştienţă a durerii, deoarece corpul astral nu participă, şi care e atât de obscură, încât omul n-o percepe. Dar prin aceasta n-am spus că omul n-ar putea săvârşi fapte în această stare de conştienţă, că n-ar putea să facă lucruri corespunzătoare întregii situaţii. Omul săvârşeşte şi în viaţa obişnuită multe fapte la care nu e prezent cu conştienţa sa. Gândiţi-vă numai la momentele în care conştienţa obişnuită de zi e voalată şi omul săvârşeşte, ca un somnambul, tot felul de lucruri. Nu trebuie să credeţi că în acele momente nu există nici un fel de conştienţă; la acele fapte participă o conştienţă pe care omul n-o poate observa, deoarece el poate sesiza numai cele două forme mai înalte ale conştienţei: conştienţa astrală, sub formă de plăcere şi suferinţă etc., şi conştienţa Eului, sub formă de judecată şi de conştienţă diurnă obişnuită. Totuşi, nu este adevărat că omul nu poate să acţioneze când se află în această stare a conştienţei de somn.
Noi avem, deci, şi o conştienţă profundă, la care omul nu mai poate ajunge, când corpul eteric coboară în corpul fizic. Să presupunem că el vrea totuşi să facă un lucru de care nu poate şti nimic în viaţa normală, un lucru care are legătură cu întreaga situaţie; omul va realiza lucrul respectiv fără s-o ştie. Ceva din el, lucrul însuşi, va acţiona fără ca el să ştie. Să ne imaginăm acum situaţia următoare: prin întâmplări oarecare, survenite într-o viaţă anterioară, un om a sădit în fiinţa sa unele tendinţe care, în perioada dintre moarte şi o nouă naştere, vor coborî cu influenţele lor atât de jos, încât vor determina corpul eteric să pătrundă mai adâne în corpul fizic. De aici vor decurge fapte care vor declanşa procese de boală situate mai adânc. În acest caz, omul se va simţi îndemnat să caute cu tot dinadinsul ocazii exterioare pentru a se îmbolnăvi.
Poate să pară ciudat faptul că asemenea lucruri nu-i apar cu claritate conştienţei obişnuite. Dar omul nici nu le-ar face, din conştienţa obişnuită a Eului său. El nu-şi va porunci niciodată, din conştienţa obişnuită a Eului său, să se ducă acolo unde există un focar de bacili. Să presupunem însă cazul în care acea conştienţă obscură găseşte că e necesar să apară un prejudiciu exterior şi să poată avea loc ceea ce am desemnat ieri drept stare de boală. Atunci acea conştienţă care pătrunde în corpul fizic va căuta cauza bolii. Propria fiinţă a omului caută cauza bolii, spre a ajunge la ceea ce am desemnat ieri drept proces al bolii. Veţi înţelege deci, sesizând esenţa mai adâncă a bolii, că până şi atunci când încă nu există dureri pot să apară contrareacţii. Şi chiar dacă apar dureri – când corpul eteric pătrunde prea adânc în corpul fizic –, se poate întâmpla ca unele straturi mai adânci ale conştienţei umane să caute cauze exterioare de îmbolnăvire. Oricât de grotese ar suna, este totuşi adevărat. La fel cum cu o altă treaptă a conştienţei noastre căutăm anumite însuşiri ereditare, tot aşa căutăm şi cauzele exterioare ale îmbolnăvirilor noastre, când avem nevoie de ele. Ceea ce am spus acum este valabil, însă, numai în limitele a ce a fost descris până acum.
Astăzi ne-am propus să explicăm faptul că omul este în stare – fără a putea urmări acest lucru cu treapta de conştienţă pe care o are – să caute cauzele bolii prin faptul că se creează o stare de conştienţă anormală, mai profundă. Acesta a fost scopul nostru: să arătăm că atunci când suntem bolnavi avem de-a face cu trezirea unor stadii ale conştienţei pe care, ca oameni, le-am depăşit deja. Prin faptul că, într-o viaţă anterioară, ne-am încărcat cu anumite greşeli, facem să apară grade ale conştienţei mai profunde decât cele care ni s-ar cuveni, de obicei, în viaţa noastră actuală. Iar ceea ce facem din imboldurile acestor grade de conştienţă influenţează desfăşurarea procesului bolii, precum şi, în general, procesul ce duce la boală.
Vedem astfel că în stările anormale se ridică din adâncul fiinţei noastre vechi stări de conştienţă, pe care omul le-a depăşit demult. Dacă studiaţi realităţile vieţii obişnuite, vă puteţi lămuri în privinţa celor spuse azi. Prin durerile sale, omul se cufundă mai adânc în fiinţa sa. Cunoaşteţi zicala care spune că omul ştie că are un anumit organ de-abia după ce acesta a început să-l doară. E o zicală populară, dar ea nu e deloc greşită. De ce, în starea de conştienţă obişnuită, omul nu ştie nimic despre acel organ? Din cauză că, în viaţa normală, conştienţa sa doarme atât de adânc, încât nu se cufundă suficient de mult în corpul astral. Dar dacă se cufundă în acesta apare durerea, şi prin durere omul află că are organul respectiv. În unele expresii din viaţa obişnuită zace câte un mare adevăr, pentru că ele ne-au rămas din alte stadii de evoluţie a conştienţei, mai vechi, în care omul, când mai putea privi în lumea spirituală, ştia multe dintre lucrurile pe care, astăzi, trebuie să le scoatem din nou la suprafaţă, cu mare greutate.
Dacă ştiţi că omul poate vieţui unele straturi mai adânci ale conştienţei, veţi înţelege că el poate căuta nu numai cauzele exterioare ale bolilor, ci şi anumite lovituri ale destinului pe care nu şi le poate explica pe cale raţională, dar a căror raţiune acţionează asupra unor straturi mai adânci ale conştienţei. Aşa că vi se va părea normal ca omul, când gândeste în mod obişnuit, să nu se aşeze exact în locul unde-l poate lovi un trăsnet. Cu partea de la suprafaţă a conştienţei va evita să facă acest lucru. S-ar putea însă ca în el să acţioneze o conştienţă situată mult mai adânc decât cea de la suprafaţă şi ca aceasta să-l conducă exact spre locul undc poate fi lovit de trăsnet, pe baza unei previziuni inexistente pentru conştienţa de la suprafaţă, aşadar, există o conştienţă care vrea ca trăsnetul să-l nimerească şi care-l face pe omul respectiv să caute acel accident.
Am înţeles azi, ca posibilitate, că omul caută, sub influenţa unor factori karmici, diferite accidente sau cauze exterioare de îmbolnăvire. Se pun însă mai multe întrebări, de care ne vom ocupa în zilele următoare: Cum se întâmplă acest lucru în mod concret, cum acţioneză în om forţele care există în straturile mai adânci ale conştienţei şi dacă, cu conştienţa noastră de suprafaţă, avem voie să evităm asemenea accidente? Aşa cum putem înţelege că atunci când un om se duce într-o regiune unde poate fi infectat asupra lui acţionează un grad al conştienţei care l-a făcut să se deplaseze acolo, trebuie să putem înţelege şi cum stau lucrurile când omul ia măsuri pentru a limita influenţele unor infecţii, când, prin măsuri de igienă, putem evita asemenea lucruri, prin conştienţa noastră de la suprafaţă. Putem înţelege, de asemenea, că există posibilitatea de a evita asemenea efecte şi trebuie să spunem că ar fi cât se poate de neînţelept dacă partea de la suprafaţă a conştienţei ar putea să caute diferiţi agenţi patogeni, dar n-ar exista, pe de altă parte, posibilitatea de a evita cauzele îmbolnăvirilor, prin ceea ce facem cu conştienţa de suprafaţă.
Vom vedea că e „înţelept“ ca omul să caute anumiţi agenţi patogeni, şi că este la fel de „înţelept“ ca el să ia măsuri, cu partea de la suprafaţă a conştienţei, împiedicând substanţele purtătoare de agenţi patogeni să pătrundă în organism şi evitând astfel îmbolnăvirile.
Faptul că o legitate karmică poate acţiona atunci când, în sensul sugerat ieri şi alaltăieri, din interiorul omului se pune în mişcare cauza bolii, poate fi înţeles fără nici o greutate. Dar când cauza bolii acţioneză din exterior – şi pentru câte boli nu caută ştiinţa actuală o cauză aflată în exterior, sub formă de infecţie –, când, aşadar, atenţia trebuie îndreptată în principal asupra unei împrejurări exterioare care a provocat boala, atunci pentru mulţi nu va mai fi la fel de uşor de înţeles că legitatea karmică – adică ceea ce omul a adus cu sine, la naştere, ca efecte ale trăirilor şi faptelor din viaţa sa anterioară – poate acţiona şi în sensul de a pune în calea omului aceste cauze exterioare ale bolilor. Totuşi, dacă vom urmări entitatea propriu-zisă a karmei, vom ajunge să înţelegem că nu doar cauzele exterioare au legătură cu ceea ce am trăit şi făcut în alte vieţi anterioare, ci vom înţelege că şi accidentele exterioare care survin în viaţa noastră şi pe care ne place atât de mult să le considerăm întâmplătoare se pot afla într-o legătură legică cu felul cum s-au desfăşurat alte vieţi, din trecut. În orice caz, va fi necesar să pătrundem şi mai adânc în natura entităţii umane, dacă vrem să punem în lumină asemenea împrejurări, care sunt acoperite, de fapt, cu un văl din cauza modului nostru de a privi.
Am încheiat consideraţiile de ieri arătând că întâmplarea ne prezintă întotdeauna evenimentul exterior sub o formă voalată, din cauză că atunci când vorbim de întâmplare riscul de a fi prada amăgirii exterioare, provocată de puterile ahrimanice, e cel mai mare. Ne propunem, acum, să aducem în faţa dumneavoastră, sub forma câtorva cazuri izolate, felul cum iau naştere asemenea întâmplări, adicăevenimentele pe care, în viața obişnuită, le numim „întâmplări“. [7]
E necesar să ne aducem aminte, mai întâi, de o lege, de un adevăr, acela că, în viaţă, multe dintre fenomenele despre care spunem că „vin din interior“, că „îşi au originea în interiorul omului“ sunt îmbrăcate deja în vălul unei amăgiri; dacă reuşim să ieşim din plasa iluziilor, vom vedea că acestea se revarsă din afară în interior. Un asemenea fenomen ne întâmpină ori de câte ori avem de-a face cu acele trăiri ale omului, cu toate acele influenţe exercitate asupra sa pe care le cunoaştem sub numele de „însuşiri ereditare“. Însuşirile ereditare, despre care credem că le posedăm doar pentru că şi strămoşii noştri le-au avut, ar putea să ne creeze impresia, în cea mai mare măsură, că ne-au fost transmise fără vina noastră, fără participarea noastră. Şi putem ajunge uşor să facem în mod greşit distincţie între ceea ce aducem cu noi din incarnările anterioare şi însuşirile pe care le-am primit pe cale ereditară, de la părinţi sau bunici. Numai că, la intrarea într-o nouă incarnare, noi nu suntem împinşi fără un motiv anume, legat de viaţa noastră interioară, spre o pereche de părinţi sau alta, spre un popor sau altul, spre o regiune sau alta. Nici măcar în cazul acelor însuşiri care nu intră în sfera îmbolnăvirilor nu putem să pornim de la premisa potrivit căreia, dacă într-o anumită familie, cum at fi cea a lui Bach, de-a lungul multor generaţii s-au născut muzicieni mai mici sau mai mari – unul dintre ei este, de obicei, cel mai important, dar în familia Bach au existat peste douăzeci de muzicieni înzestraţi – avem de-a face cu o simplă linie ereditară, că însuşirile înaintaşilor sunt transmise urmaşilor şi că, tocmai pentru că există asemenea însuşiri, un om dezvoltă şi transformă în talent muzical anumite predispoziţii aduse din incarnările sale anterioare. Lucrurile stau însă cu totul altfel.
Să presupunem că în viaţa dintre naştere şi moarte un om are ocazia să primesacă multe impresii muzicale. Dar acestea trec pe lângă el fără să lase vreo urmă, deoarece nu are ureche muzicală. Alte impresii din viaţa sa nu vor trece fără urmă pe lângă el, fiindcă are organe construite în aşa fel încât îi permit să transforme trăirile şi impresiile în facultăţi proprii. De aceea, putem spune că un om are unele impresii pe care, datorită predispoziţiei aduse cu sine de la ultima sa naştere, poate să le transforme în facultăţi şi talente; el are şi altfel de impresii, pe care, fiindcă n-a primit predispoziţiile corespunzătoare, în virtutea karmei sale generale, nu le poate transforma în facultăţile respective. Dar aceste impresii continuă să existe, se păstrează undeva şi, în perioada dintre moarte şi noua naştere se transformă în tendinţa specială de a se manifesta în incarnarea următoare. Iar în viaţa următoare ea îl face pe om să-şi caute corporalitatea într-o familie care-i poate oferi predispoziţiile corespunzătoare. Dacă un om a primit impresii muzicale pe care, din cauza unei urechi nemuzicale, nu le-a putut transforma în facultăţi muzicale creatoare sau de receptare a muzicii, tocmai această incapacitate va face ca în sufletul lui să apară tendinţa de a intra într-o familie care să-i poată transmite pe cale ereditară o ureche muzicală. Înţelegem, deci, că, dacă constituţia urechii se moşteneşte, exact la fel ca şi forma exterioară a nasului, într-o anumită familie se vor înghesui toate acele individualităţi care – ca urmare a incarnării lor anterioare – tânjesc după o ureche muzicală. Într-adevăr, nu „întâmplător“ un om posedă, într-o incarnare oarecare, o ureche muzicală sau ceva similar; el a căutat aceste însuşiri, le-a căutat cu disperare.
Dacă observăm un asemenea om începând cu momentul naşterii, avem impresia că urechea muzicală este o însuşire a fiinţei sale interioare. Dar dacă împingem observaţiile noastre dincolo de momentul naşterii, vom constata că înainte el n-a avut ureche muzicală, că aceasta s-a apropiat de el din exterior. Înainte de naştere sau de concepere urechea muzicală nu se afla în interiorul lui; în el exista doar tendinţa de a fi condus spre o asemenea ureche. Omul a atras spre sine ceva exterior. Înainte de reincarnarea sa, însuşirea pe care o considerăm apoi ereditară este ceva exterior; ea s-a apropiat de om, omul a mers în întâmpinarea ei. O dată cu incarnarea, ea apare în interiorul său. Dacă vorbim, deci, de „predispoziţii ereditare“ ne lăsăm pradă unei amăgiri, care constă în faptul că nu privim o realitate care s-a transformat mai târziu în ceva interior, în momentul în care ea mai era încă ceva exterior.
Nu cumva lucrurile stau în acelaşi fel şi atunci când e vorba de evenimentele exterioare care apar în cursul vieţii dintre naştere şi moarte, nu cumva şi în acest caz ceva exterior se transformă în ceva interior? N-am putea da răspuns la această întrebare, dacă n-am privi şi mai profund decât am făcut-o până acum esenţa bolii şi a sănătăţii. Am spus tot felul de lucruri pentru a caracteriza boala şi sănătatea, şi dumneavoastră ştiţi că eu nu dau definiţii, ci caut să descriu lucrurile gradat, să prezint caracteristicile lor, pentru ca, treptat, ele să poată fi înţelese. Aşadar, ne propunem să evidenţiem mai multe caracteristici, pe lângă cele pe care le-am arătat până acum, ale bolii şi sănătăţii.
Trebuie să comparăm sănătatea şi boala cu fenomene din viaţa normală, cu somnul şi veghea. Ce se petrece în fiinţa umană atunci când alternează stările zilnice de veghe şi somn? Ştim că, în momentul adormirii, noi lăsăm în pat corpul fizic şi corpul eteric, din care ies afară corpul astral şi Eul. Prin urmare, pentru noi adormirea înseamnă ieşirea Eului şi a corpului astral din corpul fizic şi din corpul eteric, iar trezirea este o reintrare a corpului astral şi a Eului în corpul fizic şi corpul eteric. În fiecare dimineaţă, la trezire, omul se cufundă, aşadar, în corpul său fizic şi în cel eteric cu ceea ce este corpul său astral şi Eul său. Ce se petrece însă cu fiinţa umană în momentul adormirii şi trezirii?
Dacă studiem momentul adormirii, acesta ni se prezintă în sensul că toate trăirile care tălăzuiesc de dimineaţa până seara în viaţa noastră, mai ales trăirile sufleteşti de plăcere şi suferinţă, de bucurie şi durere, pasiunile, reprezentările etc. se cufundă în inconştient. Noi înşine, când dormim, suntem dăruiţi, în viaţa normală, unei stări de inconştienţă. De ce la adormire devenim inconştienţi? Ştim, desigur, că în timp ce suntem cufundaţi în starea de somn suntem înconjuraţi de o lume spirituală, la fel cum în starea de veghe suntem înconjuraţi de lucrurile şi realităţile lumii fizic-senzoriale. De ce nu vedem această lume spirituală? În viaţa obişnuită noi nu observăm realităţile şi lucrurile spirituale care există în jurul nostru din cauză că, având în vedere gradul de maturizare atins de omul actual, ar fi cum nu se poate mai primejdios să vedem în perioada dintre adormire şi trezire. În momentul în care omul ar intra în mod conștient în lumea de care e înconjurat între adormire şi trezire, corpul său astral, care în vechea epocă lunară a ajuns la deplina sa dezvoltare, s-ar revărsa în lumea spirituală; dar n-ar putea face acelaşi lucru Eul său, care urmează să progreseze de-abia în cursul evoluţiei pământene şi va fi dezvoltat complet de-abia la sfârşitul acestei evoluţii. Eul nu este încă atât de evoluat încât să poată desfăşura în mod plenar activitatea care-i revine între adormire şi trezire.
Cu Eul lucrurile stau în felul următor: starea în care el ar ajunge dacă omul, adormind, ar rămâne conştient, ar putea fi comparată cu situaţia în care am avea o picătură dintr-un lichid colorat pe care am pune-o într-un recipient plin cu apă şi am lăsa-o să se amestece cu aceasta. N-am mai vedea nimic din culoarea picăturii, fiindcă ea s-ar dizolva în marea masă de apă din recipient. Ceva asemănător are loc şi atunci când, adormind, omul iese din corpul fizic şi corpul eteric. Corpul fizic şi corpul eteric sunt acelea care menţin coeziunea întregii entităţi umane. În clipa în care corpul astral şi Eul părăsesc cele două componente inferioare ale fiinţei umane, acestea tind să se despartă şi să se risipească în toate direcţiile, nu au altă tendință în afară de aceea de a se dilata tot mai mult. Prin urmare, Eul ar fi dizolvat, şi omul ar avea în faţa sa, ce-i drept, imagini ale lumii spirituale, dar nu le-ar putea urmări cu forţele de judecată şi cu ajutorul noţiunilor etc., pe care numai Eul le poate dezvolta – căci Eul ar fi dizolvat –, el nu le-ar putea urmări, cu aceeaşi conştienţă cu care urmăreşte situaţiile din viaţa cotidiană. Omul s-ar afla în afara lui, el ar fi aruncat încoace şi încolo, plutind fără fiinţă şi fără direcţie, pe marea impresiilor astrale. Din acest motiv, pentru că Eul nu este încă destul de puternic în starea actuală a omului, el va acţiona încă multă vreme asupra corpului astral şi îl va împiedica să intre în mod conştient în lumea sa, în lumea spirituală, şi anume, până când Eul va putea să se deplaseze pretutindeni împreună cu corpul astral, oriunde s-ar duce acesta. Aşa că îşi are raţiunea sa faptul că, la adormire, ne pierdem conştienţa. Noi nu ne putem păstra Eul. Ni-l vom putea păstra de-abia când evoluţia pământeană va fi ajuns la capătul ei. Din această cauză, nu trebuie să punem în valoare în mod plenar capacitatea corpului nostru astral de a deveni conştient.
Când omul se trezeşte, are loc exact fenomenul invers; el se cufundă în corpurile fizic şi eteric. Ar fi normal, de fapt, să vieţuiască partea interioară a corpurilor fizic şi eteric. Dar el nu face asta. În momentul trezirii e împiedicat să privească în interiorul corporalităţii sale, căci atenţia sa se îndreaptă spre trăirile şi impresiile exterioare. Forţa văzului său, forţa sa de cunoaştere nu sunt îndreptate spre interiorul fiinţei sale, ci spre lumea exterioară. Dacă omul s-ar percepe pe sine în interiorul său, s-ar întâmpla exact contrarul a ceea ce s-ar petrece dacă, la adormire, ar putea să intre în mod conştient în lumea spirituală. Întreaga spiritualitate pe care omul şi-a cucerit-o, prin Eul său, în cursul vieţii pe Pământ, s-ar comprima şi, după ce s-ar cufunda în corpul fizic şi în corpul eteric, ar acţiona asupra lor cu toată puterea. Şi consecinţa acestui fapt ar fi că orice însuşire egoistă, cât de mică, s-ar dezvolta la maximum. Iar omul s-ar cufunda cu Eul său şi, cu fiecare parte cu care s-ar cufunda şi-ar revărsa pasiunile, pornirile şi poftele într-un egoism din ce în ce mai puternic. Întreg egoismul său s-ar revărsa în viaţa instinctuală. Ca să nu se întâmple acest lucru, atenţia noastră e abătută asupra lumii exterioare şi nu suntem lăsaţi să coborâm în mod conştient în interiorul fiinţei noastre.
Se poate constata că aşa stau lucrurile şi din relatările celor care, ca mistici, au încercat să pătrundă cu adevărat în interiorul fiinţei umane. Citiţi ceea ce au spus Meister Eckhart, Johannes Tauler sau alţi mistici din Evul Mediu, care au parcurs într-adevăr drumul spre interiorul fiinţei umane. Aceşti mistici şi-au creat o stare în care şi-au abătut cu totul atenţia de la orice fel de interes faţă de lumea exterioară, spre a coborî în interiorul propriei lor fiinţe. Citiţi biografiile sfinţilor ori ale misticilor care au încercat să coboare în interiorul propriei lor fiinţe. Ce au vieţuit ei acolo? Ispite, încercări şi altele asemenea, pe care le descriu în culori vii. E ceea ce s-a făcut simţit, forţă opusă, din corpul astral comprimat şi din Eu. Din acest motiv, misticii care au vrut să coboare teferi, ca să zic aşa, în interiorul propriei lor fiinţe, au atras atenţia în mod insistent asupra faptului că, în măsura în care cobori, Eul trebuie stins. Meister Eckhart a găsit chiar un cuvânt frumos spre a desemna coborârea în propria corporalitate. El vorbeşte de „dezdevenire“, adică de stingerea Eului. Încercaţi să citiţi Teologia germană, şi veți vedea cum descrie autorul coborârea mistică în interiorul propriei fiinţe, cum insistă asupra faptului că cel care coboară în corporalitate nu mai acţionează din Eul său, că în el acţionează Hristos, cu care s-a întrepătruns în întregime. Asemenea mistici voiau să-şi stingă Eul. Nu ei trebuie să gândească, să simtă şi să vrea, ciHristos în ei trebuie să gândească, să simtă şi să vrea, ca să nu iasă la suprafaţă ceea ce trăieşte în interiorul lor ca pasiuni, instincte şi pofte, ci ceea ce se revarsă în ei drept Hristos. De aceea, Pavel spune: „Nu eu, ci Hristos în mine!“ [8] Din asemenea profunzimi vin aceste lucruri.
Putem descrie, deci, trezirea şi adormirea ca pe trăiri interioare ale entităţii umane: trezirea ca pe o cufundare în corporalitatea omului, a egoităţii comprimate, iar adormirea ca pe o eliberare de conştienţă, din cauză că omul încă nu e destul de matur pentru a privi în acea lume în care el trebuie să pătrundă, propriu-zis, la adormire. Înţelegem astfel veghea şi somnul în sensul în care trebuie să înţelegem multe lucruri din lume: drept întrepătrundere a diferitelor părţi care constituie entitatea umană. Dacă privim din acest punct de vedere un om aflat în stare de veghe, vom spune: În omul care veghează se află patru părţi constitutive: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi Eul, şi ele sunt întrepătrunse unul într-altul într-un anumit mod. Ce rezultă de aici? Starea de veghe! Căci omul n-ar putea fi în stare de veghe, dacă nu s-ar cufunda în corporalitatea sa în aşa fel încât atenţia să-i fie abătută de la ea de către lumea exterioară. Faptul că omul este în stare de veghe depinde de o interacţiune anume reglementată dintre cele patru părți constitutive ale omului. Şi, separarea justă a celor patru părţi constitutive face ca omul să doarmă. Nu e suficient să spunem: Omul e format dintr-un corp fizic, un corp eteric, un corp astral şi un Eu, ci îl înţelegem pe om de-abia când ştim în ce măsură sunt unite între ele, în cazul unei anumite stări, diferitele părţi constitutive umane, în ce fel sunt întrepătrunse ele. Acesta este esenţialul pentru cunoaşterea naturii umane. Ei bine, noi considerăm că e normală starea rezultată din îmbinarea celor patru părţi constitutive ale omului pe care o întâlnim la cel aflat în stare de veghe. Să pornim de la această noţiune: să considerăm normală starea de conştienţă a omului care veghează.
Cei mai mulţi dintre dumneavoastră îşi vor aminti că acea conştienţă pe care o avem în prezent, ca pământeni, între naştere şi moarte, este doar una dintre formele de conştienţă posibile. Dacă studiaţi, de exemplu, Ştiinţa ocultă sau articolele scrise mai demult şi apărute sub titlul Din Cronica Akasha [9], veţi vedea că actuala conştienţă e doar o treaptă de conştienţă, între şapte trepte de conştienţă diferite, că această conştienţă pe care o avem astăzi s-a dezvoltat din trei forme de conştienţă anterioare şi că în viitor ea va lua alte trei forme. Când era om lunar, fiinţa umană nu avea încă un Eu. Eul s-a unit cu omul de-abia în cursul evoluţiei pământene. De acea, omul n-a putut avea forma de conştienţă actuală decât în perioada pământeană. O conştienţă de felul celei pe care o avem azi între naştere şi moarte presupune că, exact aşa cum se întâmplă azi, Eul colaborează cu celelalte trei părţi constitutive ale omului; el e partea constitutivă cea mai înaltă, între cele patru din care e formată entitatea umană. Înainte să fi fost fecundat prin prezenţa Eului, omul era format numai dintr-un corp fizic, un corp eteric şi un corp astral. Atunci corpul astral era partea constitutivă cea mai înaltă a entităţii sale, iar starea sa de conştienţă era de aşa natură încât ar putea fi comparată, cel mult, cu conştienţa de vis, pe care omul şi-a păstrat-o, ca moştenire a unor vremuri străvechi. Dar nu trebuie să vă reprezentaţi starea de conştienţă de vis actuală, ci o conştienţă care, în imaginile de vis, redă realităţi. Dacă studiaţi visul actual, veţi găsi în diferitele sale imagini foarte multe lucruri haotice, deoarece conştienţa actuală de vis e o rămăşiţă păstrată din vremuri străvechi. Dacă studiaţi însă conştienţa care a precedat-o pe cea actuală, veţi constata că atunci, cu ajutorul acestei conştienţe n-aţi fi văzut nici un fel de obiecte exterioare, de exemplu plantele. Prin urmare, ar fi fost imposibil ca asupra omului să se exercite vreo impresie exterioară. Dacă în apropierea omului s-ar fi aflat ceva, dumneavoastră aţi fi avut o impresie care prin intermediul imaginii de vis ar fi luat drumul spre interiorul omului, imagine care ar fi fost, bineînţeles, un simbol, dar ar fi corespuns unui anumit obiect şi unei anumite impresii din lumea exterioară.
Avem de-a face, aşadar, înainte de conştienţa Eului, cu o conştienţă legată de corpul astral, care era atunci partea constitutivă cea mai înaltă, cu conştienţa astrală, care e obscură şi crepusculară, deci neluminată încă de structura Eului. Când omul a devenit pământean, această conştienţă astrală a fost umbrită, estompată de către conştienţa Eului. Totuşi corpul astral continuă să existe în noi, aşa că putem să ne întrebăm din ce cauză conştienţa noastră astrală a fost pusă în umbră, a fost eliminată, în aşa fel încât a fost înlocuită total prin conştienţa Eului? Acest lucru a devenit posibil prin faptul că, atunci când omul a fost fecundat prin prezenţa Eului, legătura existentă înainte între corpul astral şi corpul eteric a slăbit în intensitate. S-ar putea spune că legătura mai intimă din trecut a fost dizolvată. Prin urmare, înainte să apară conştienţa Eului, a existat o legătură mult mai intimă între corpul astral al omului şi părţile constitutive inferioare ale entităţii sale. Corpul astral se cufunda mult mai mult în celelalte părţi constitutive, decât o face astăzi. Într-un anumit sens, corpul astral a fost smuls din legătura cu corpul eteric şi corpul fizic.
Trebuie să fim foarte bine lămuriţi în privinţa acestui proces de ieşire, de eliberare parţială a corpului astral din legătura sa cu corpul eteric şi corpul fizic. Şi atunci ne vom pune întrebarea: Oare mai există şi în zilele noastre posibilitatea de a stabili, în starea obişnuită de conştienţă, în conştienţa Eului ceva care să fie similar acestei vechi legături? Ar fi posibil ca şi corpul astral să vrea să pătrundă mai adânc în celelalte părţi constitutive şi să se impregneze cu tot felul de lucruri, mai mult decât i se cuvine?
E necesară o anumită limită până la care corpul astral se poate întrepătrunde cu corpul eteric şi corpul fizic. Să presupunem că măsura normală a fost depăşită, într-o direcţie oarecare. Atunci va trebui să apară o tulburare în întreg organismul uman; fiindcă omul depinde de existenţa acestui raport între diferitele părţi constitutive care ni se înfăţişează în stare de veghe. În momentul în care corpul astral are o comportare necorespunzătoare, se cufundă mai adânc în corpul fizic şi corpul eteric, trebuie să apară o tulburare. Din ultimele expuneri am văzut că ceea ce deducem acum prin gândire se întâmplă în mod real. Am descris întregul proces. Oare când are loc acest lucru? Atunci când, într-o viaţă anterioară, omul a întipărit în corpul său astral, a făcut să se reverse în corpul său astral ceva ce noi considerăm că este o greşeală morală sau intelectuală. Ea s-a înscris în corpul astral. Şi acum, când omul intră din nou în existenţă, ea poate să determine cu adevărat corpul astral să caute o altă legătură cu corpul fizic şi corpul eteric decât cea pe care ar fi căutat-o dacă nu şi-ar fi întipărit în viaţa anterioară acea greşeală. Aşadar, tocmai greşelile comise sub influenţa lui Ahriman şi Lucifer s-au transformat în forţe de organizare ce determină corpul astral să intre într-un alt raport cu corpurile fizic şi eteric decât cel în care ar intra dacă în el nu s-ar fi imprimat asemenea forţe.
Vedem astfel că tocmai efectul unor gânduri, afecte şi sentimente din trecut determină corpul astral să producă dezordine în organizarea umană. Dar ce se întâmplă când se produce o asemenea dezordine? Când corpul astral se cufundă în corpurile fizic şi eteric într-o măsură mai mare decât ar fi cazul la omul normal, el face ceva absolut asemănător cu ceea ce facem noi dimineaţa când, în momentul trezirii, ne cufundăm cu Eul în cele două corpuri ale noastre. Trezirea constă în cufundarea Eului uman în corpurile fizic şi eteric. În ce constă însă ceea ce face corpul astral când intră în corpurile fizic şi eteric mai mult decât ar trebui, împins la aceasta de efectele unor trăiri din trecut? Ce se petrece de obicei când ne cufundăm cu Eul şi corpul astral în corpurile fizie şi eterie, dimineaţa, când ne trezim şi percepem ceva, se manifestă în faptul că ne trezim. La fel cum întreaga stare de veghe este consecinţa faptului că omul-Eu se afundă în corpurile fizic şi eteric, tot astfel acum trebuie să aibă loc un lucru pe care-l face corpul astral, prin urmare, un lucru pe care-l facem, de obicei, în calitate de oameni înzestraţi cu un Eu. El se cufundă în corpul eteric şi corpul fizic. Prin urmare, dacă avem în faţa noastră un om al cărui corp astral are tendinţa de a se uni eu corpul eteric şi corpul fizic mai mult decât ar fi normal, atunci este vorba de acelaşi fenomen, în ceea ce priveşte corpul astral, pe care, de obicei, îl întâlnim la trezire, în ceea ce priveşte omul-Eu. Ce este, însă, această cufundare prea mare a corpului astral în corpurile fizic şi eteric? E ceea ce noi numim, de obicei, boală. Când corpul nostru astral face acelaşi lucru pe care-l facem în mod obişnuit la trezire, şi anume, când el se cufundă în corpurile fizic şi eteric, când corpul astral, care în mod obişnuit n-ar trebui să dezvolte în noi o conştienţă, tinde să aibă o conştienţă în corpurile fizic şi eteric, când el vrea să se trezească în noi, atunci ne îmbolnăvim. Boala e o stare de veghe anormală a corpului nostru astral. Ce facem oare, când ne aflăm în starea de sănătate obişnuită, când trăim în starea de veghe obişnuită? Atunci veghem, în ceea ce priveşte viaţa obişnuită. Dar ca să putem avea conştienţa de veghe obişnuită a fost necesar, înainte, să transpunem corpul astral într-o altă stare. A trebuit să-l transpunem în starea de somn. Când, în timpul zilei, avem conştienţa noastră legată de Eu, corpul astral trebuie să doarmă; putem fi sănătoşi numai dacă în noi corpul astral doarme. De aceea, putem înţelege acum esenţa sănătăţii şi bolii în felul următor: boala e o trezire anormală a corpului astral în om, iar sănătatea e starea normală de somn a corpului astral.
În ce costă oare conştienţa corpului astral? Dacă boala înseamnă într-adevăr trezirea corpului astral, ar trebui ca în el să apară un fel de conştienţă. El se trezeşte într-un mod anormal, aşadar, ne-am putea aştepta la o conştienţă anormală; dar ar trebui să existe, în orice caz, o conştienţă. Când ne îmbolnăvim, ar trebui să survină ceva asemănător procesului care are loc, de obicei, dimineaţa la trezire. Trăirile noastre ar trebui să fie abătute spre altceva. De obicei, dimineaţa iese la suprafaţă conştienţa noastră obişnuită. Dar când ne îmbolnăvim, iese şi atunci la suprafaţă o conştienţă? Da, iese la suprafaţă o conştienţă pe care omul o cunoaşte foarte bine. Şi care e această conştienţă? O conştienţă se exprimă sub formă de trăiri! Conştienţa care apare acum se manifestă sub forma a ceea ce noi numim durere cauzată de boală şi pe care n-o avem în starea normală de sănătate, fiindcă atunci corpul nostru astral doarme. Când corpul astral doarme, el se află într-o legătură normală cu corpurile fizic şi eteric; aceasta înseamnă absenţa oricărei dureri. Durerea este expresia faptului că acest corp astral se cufundă sub presiune atât de mult în corpurile fizic şi eteric, încât depăşeşte limita admisă – şi ajunge să aibă conştienţă. Aceasta e durerea.
Este important să nu extindem, fără a avea în vedere unele limite, afirmaţia făcută mai înainte. Când vorbim în sensul ştiinţei spiritului trebuie să tinem seama de limitele între care facem o afirmaţie. Am spus că atunci când se trezeşte corpul astral apare o conştienţă care e îmbibată de durere. De aici nu putem trage însă concluzia că durerea şi boala apar întotdeauna împreună. Orice cufundare sub presiune a corpului astral în corpurile fizic şi eteric e o stare de boală. Dar, invers, nu orice stare de boală constă în acest fapt, şi vom putea înţelege că starea de boală poate avea şi o altă caracteristică, dacă ne gândim că nu orice boală e însoţită de dureri. Dar majoritatea oamenilor nici nu bagă în seamă acest lucru, fiindcă, în general, în viaţă, ei nu urmăresc să fie sănătoşi, ci să nu aibă dureri, iar când nu au dureri se consideră sănătoşi. Dar nu e întotdeauna aşa; în foarte multe cazuri omul crede că, dacă nu are dureri, e sănătos. Ne-am lăsa pradă unei mari amăgiri, dacă am spune că senzaţia de durere şi starea de boală apar întotdeauna împreună. Se poate ca ficatul unui om să fie în starea cea mai proastă, dar dacă problemele hepatice nu afectează de exemplu, peritoneul, nu apare nici o durere. Este posibil ca în om să existe un proces maladiv care să nu se manifeste prin dureri. Din punct de vedere obiectiv, aceste îmbolnăviri sunt cele mai grave, deoarece dacă omul are dureri caută să scape de ele; dacă nu are dureri, nu face aproape nimic spre a elimina boala.
Cum stau însă lucrurile în cazurile în care bolile nu sunt însoţite de dureri? Este nevoie să ne amintim că noi ne-am dezvoltat treptat, ca fiinţe umane, aşa cum suntem în epoca actuală, că în perioada evoluţiei pământene ne-am integrat Eul, alături de corpul astral, corpul eteric şi corpul fizic. Dar cândva noi am fost alcătuiţi numai dintr-un corp fizic şi un corp eteric. O fiinţă care posedă numai un corp fizic şi un corp eteric e ca o plantă din epoca actuală. În cazul unor asemenea fiinţe ajungem la o a treia treaptă de conştienţă, mult, mult mai obscură, care nu ajunge nici măcar până la luminozitatea conştienţei de vis din zilele noastre. E o mare greşeală să credem că în somn omul nu are nici o conştienţă. El are o conştienţă, dar ea e atât de obscură, încât omul n-o poate face să urce, ca amintire, până în Eul său. Dar şi planta are o conştienţă. E un fel de conştienţă de somn, deci una şi mai profundă decât conştienţa astrală. Ajungem astfel la o conştientă şi mai adânc situată a omului.
Să presupunem că, prin trăirile sale din alte incarnări trecute, omul n-a provocat în organizarea sa doar o dezordine care poate influenţa corpul astral, făcându-1 să se cufunde în mod anormal în corpurile fizic şi eteric, ci că el a săvârşit fapte care pot determina corpul eteric să se afunde mult prea mult în corpul fizic. Poate să apară atunci o stare în care nici legătura dintre corpul eteric şi corpul fizic să nu fie cea normală pentru omul din zilele noastre, deoarece corpul eteric se cufundă prea adânc în corpul fizic. În acest caz, spunem noi, corpul astral nu ia parte la ceea ce se întâmplă; predispoziţia creată într-o viaţă anterioară face ca în organizarea umană să apară o legătură mai strânsă decât cea necesară în viaţa obişnuită între corpul eteric şi corpul fizic. Este vorba atunci de acelaşi fenomen, în corpul eteric, pe care-l avem în corpul astral, când apare conştienţa durerii.
Când, la rândul său, corpul eteric se cufundă prea adânc în corpul fizic, din străfunduri apare o conştienţă asemănătoare conştienţei omului, asemănătoare conştienţei vegetale. De aceea nu trebuie să ne mire faptul că şi aceasta este o stare pe care omul n-o simte. Aşa cum nu simte nimic în timpul somnului, el nu simte nici această stare. Şi totuşi este o trezire! La fel cum corpul nostru astral se trezeşte, în mod anormal, când se cufundă prea adânc în corpul eteric şi corpul fizic, corpul eteric se trezeşte şi el în mod anormal, când se cufundă prea adânc în corpul fizic. Doar că omul nu poate să perceapă acest fenomen, din cauză că trezirea la o conştienţă este şi mai obscură decât conştienţa durerii. Dar să presupunem că într-o viaţă anterioară omul a săvârşit cu adevărat o faptă care, între moarte şi o nouă naştere, are ca efect că acum corpul eteric se trezeşte în sine, adică ia în stăpânire cu putere corpul fizic. Dacă s-a întâmplat acest lucru, în om se trezeşte o conştienţă profundă, care însă nu poate fi percepută aşa cum sunt percepute trăirile obişnuite ale sufletului uman. Credeţi că ea nu e în activitate doar pentru că n-o percepem? Să încercăm să înţelegem ce tendinţă ciudată capătă o conştienţă, dacă se situează cu un grad mai jos.
Dacă simţiti o impresie exterioară de felul aceleia pe care o aveţi când vă ardeţi, aceasta vă va produce durere. Dacă apare o durere, conştienţa trebuie să atingă cel puţin gradul de conştienţă propriu corpului astral. O durere trebuie să trăiască în corpul astral. Oricând ia naştere o durere în sufletul uman e vorba de o realitate care ţine de corpul astral. Dar să presupunem că are loc un fenomen care nu e însoţit de dureri, dar provoacă o excitaţie exterioară, o impresie exterioară. Dacă un obiect se îndreaptă cu viteză spre ochiul dumneavoastră, acest lucru face să apară o excitaţie exterioară; ochiul se închide. Fenomenul respectiv nu e însoţit de durere. Ce face să apară excitaţia? O mişcare. E ca şi cum cineva v-ar atinge talpa: nu e durere, totuşi piciorul tresare. Există, deci, şi asemenea impresii, care se exercită asupra omului fără a fi însoţite de durere, făcând să apară totuşi un fenomen oarecare, o mişcare. În acest caz omul nu ştie – fiindcă nu poate să pătrundă până la acest nivel mai profund al conştienţei – cum se face că excitaţia e urmată de o mişcare. Dacă simţiţi o durere şi, din această cauză, respingeţi lucrul care v-a provocat-o, durerea este aceea care v-a făcut atenţi. Dar se poate întâmpla ceva care vă obligă să faceţi o mişcare reflexă. În acest caz, conştienţa nu coboară până acolo unde excitaţia e transpusă în mişcare. Aveţi aici un grad de conştienţă care nu ajunge până în trăirile dumeavoastră astrale, care nu e trăită în mod conştient, care se desfăsoară într-un fel de sferă a somnului, ceea ce nu înseamnă însă că n-ar putea să declanşeze unele procese. Când are loc o pătrundere mai adâncă a corpului eteric în corpul fizic, aceasta înseamnă că ia naştere o conştienţă care nu e o conştienţă a durerii, deoarece corpul astral nu participă, şi care e atât de obscură, încât omul n-o percepe. Dar prin aceasta n-am spus că omul n-ar putea săvârşi fapte în această stare de conştienţă, că n-ar putea să facă lucruri corespunzătoare întregii situaţii. Omul săvârşeşte şi în viaţa obişnuită multe fapte la care nu e prezent cu conştienţa sa. Gândiţi-vă numai la momentele în care conştienţa obişnuită de zi e voalată şi omul săvârşeşte, ca un somnambul, tot felul de lucruri. Nu trebuie să credeţi că în acele momente nu există nici un fel de conştienţă; la acele fapte participă o conştienţă pe care omul n-o poate observa, deoarece el poate sesiza numai cele două forme mai înalte ale conştienţei: conştienţa astrală, sub formă de plăcere şi suferinţă etc., şi conştienţa Eului, sub formă de judecată şi de conştienţă diurnă obişnuită. Totuşi, nu este adevărat că omul nu poate să acţioneze când se află în această stare a conştienţei de somn.
Noi avem, deci, şi o conştienţă profundă, la care omul nu mai poate ajunge, când corpul eteric coboară în corpul fizic. Să presupunem că el vrea totuşi să facă un lucru de care nu poate şti nimic în viaţa normală, un lucru care are legătură cu întreaga situaţie; omul va realiza lucrul respectiv fără s-o ştie. Ceva din el, lucrul însuşi, va acţiona fără ca el să ştie. Să ne imaginăm acum situaţia următoare: prin întâmplări oarecare, survenite într-o viaţă anterioară, un om a sădit în fiinţa sa unele tendinţe care, în perioada dintre moarte şi o nouă naştere, vor coborî cu influenţele lor atât de jos, încât vor determina corpul eteric să pătrundă mai adâne în corpul fizic. De aici vor decurge fapte care vor declanşa procese de boală situate mai adânc. În acest caz, omul se va simţi îndemnat să caute cu tot dinadinsul ocazii exterioare pentru a se îmbolnăvi.
Poate să pară ciudat faptul că asemenea lucruri nu-i apar cu claritate conştienţei obişnuite. Dar omul nici nu le-ar face, din conştienţa obişnuită a Eului său. El nu-şi va porunci niciodată, din conştienţa obişnuită a Eului său, să se ducă acolo unde există un focar de bacili. Să presupunem însă cazul în care acea conştienţă obscură găseşte că e necesar să apară un prejudiciu exterior şi să poată avea loc ceea ce am desemnat ieri drept stare de boală. Atunci acea conştienţă care pătrunde în corpul fizic va căuta cauza bolii. Propria fiinţă a omului caută cauza bolii, spre a ajunge la ceea ce am desemnat ieri drept proces al bolii. Veţi înţelege deci, sesizând esenţa mai adâncă a bolii, că până şi atunci când încă nu există dureri pot să apară contrareacţii. Şi chiar dacă apar dureri – când corpul eteric pătrunde prea adânc în corpul fizic –, se poate întâmpla ca unele straturi mai adânci ale conştienţei umane să caute cauze exterioare de îmbolnăvire. Oricât de grotese ar suna, este totuşi adevărat. La fel cum cu o altă treaptă a conştienţei noastre căutăm anumite însuşiri ereditare, tot aşa căutăm şi cauzele exterioare ale îmbolnăvirilor noastre, când avem nevoie de ele. Ceea ce am spus acum este valabil, însă, numai în limitele a ce a fost descris până acum.
Astăzi ne-am propus să explicăm faptul că omul este în stare – fără a putea urmări acest lucru cu treapta de conştienţă pe care o are – să caute cauzele bolii prin faptul că se creează o stare de conştienţă anormală, mai profundă. Acesta a fost scopul nostru: să arătăm că atunci când suntem bolnavi avem de-a face cu trezirea unor stadii ale conştienţei pe care, ca oameni, le-am depăşit deja. Prin faptul că, într-o viaţă anterioară, ne-am încărcat cu anumite greşeli, facem să apară grade ale conştienţei mai profunde decât cele care ni s-ar cuveni, de obicei, în viaţa noastră actuală. Iar ceea ce facem din imboldurile acestor grade de conştienţă influenţează desfăşurarea procesului bolii, precum şi, în general, procesul ce duce la boală.
Vedem astfel că în stările anormale se ridică din adâncul fiinţei noastre vechi stări de conştienţă, pe care omul le-a depăşit demult. Dacă studiaţi realităţile vieţii obişnuite, vă puteţi lămuri în privinţa celor spuse azi. Prin durerile sale, omul se cufundă mai adânc în fiinţa sa. Cunoaşteţi zicala care spune că omul ştie că are un anumit organ de-abia după ce acesta a început să-l doară. E o zicală populară, dar ea nu e deloc greşită. De ce, în starea de conştienţă obişnuită, omul nu ştie nimic despre acel organ? Din cauză că, în viaţa normală, conştienţa sa doarme atât de adânc, încât nu se cufundă suficient de mult în corpul astral. Dar dacă se cufundă în acesta apare durerea, şi prin durere omul află că are organul respectiv. În unele expresii din viaţa obişnuită zace câte un mare adevăr, pentru că ele ne-au rămas din alte stadii de evoluţie a conştienţei, mai vechi, în care omul, când mai putea privi în lumea spirituală, ştia multe dintre lucrurile pe care, astăzi, trebuie să le scoatem din nou la suprafaţă, cu mare greutate.
Dacă ştiţi că omul poate vieţui unele straturi mai adânci ale conştienţei, veţi înţelege că el poate căuta nu numai cauzele exterioare ale bolilor, ci şi anumite lovituri ale destinului pe care nu şi le poate explica pe cale raţională, dar a căror raţiune acţionează asupra unor straturi mai adânci ale conştienţei. Aşa că vi se va părea normal ca omul, când gândeste în mod obişnuit, să nu se aşeze exact în locul unde-l poate lovi un trăsnet. Cu partea de la suprafaţă a conştienţei va evita să facă acest lucru. S-ar putea însă ca în el să acţioneze o conştienţă situată mult mai adânc decât cea de la suprafaţă şi ca aceasta să-l conducă exact spre locul undc poate fi lovit de trăsnet, pe baza unei previziuni inexistente pentru conştienţa de la suprafaţă, aşadar, există o conştienţă care vrea ca trăsnetul să-l nimerească şi care-l face pe omul respectiv să caute acel accident.
Am înţeles azi, ca posibilitate, că omul caută, sub influenţa unor factori karmici, diferite accidente sau cauze exterioare de îmbolnăvire. Se pun însă mai multe întrebări, de care ne vom ocupa în zilele următoare: Cum se întâmplă acest lucru în mod concret, cum acţioneză în om forţele care există în straturile mai adânci ale conştienţei şi dacă, cu conştienţa noastră de suprafaţă, avem voie să evităm asemenea accidente? Aşa cum putem înţelege că atunci când un om se duce într-o regiune unde poate fi infectat asupra lui acţionează un grad al conştienţei care l-a făcut să se deplaseze acolo, trebuie să putem înţelege şi cum stau lucrurile când omul ia măsuri pentru a limita influenţele unor infecţii, când, prin măsuri de igienă, putem evita asemenea lucruri, prin conştienţa noastră de la suprafaţă. Putem înţelege, de asemenea, că există posibilitatea de a evita asemenea efecte şi trebuie să spunem că ar fi cât se poate de neînţelept dacă partea de la suprafaţă a conştienţei ar putea să caute diferiţi agenţi patogeni, dar n-ar exista, pe de altă parte, posibilitatea de a evita cauzele îmbolnăvirilor, prin ceea ce facem cu conştienţa de suprafaţă.
Vom vedea că e „înţelept“ ca omul să caute anumiţi agenţi patogeni, şi că este la fel de „înţelept“ ca el să ia măsuri, cu partea de la suprafaţă a conştienţei, împiedicând substanţele purtătoare de agenţi patogeni să pătrundă în organism şi evitând astfel îmbolnăvirile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu