Carl Gustav Jung ( 26 iulie 1875– 6 iunie 1961) a fost psiholog si psihiatru elvetian, fondatorul psihologiei analitice.A facut studii de medicina generala si psihiatrie la Basel, a fost profesor la Facultatea de Medicina din Zürich si medic-sef la clinica psihiatrica universitara Burgholzli. Este cu precadere interesat de psihoterapia clinica si, concomitent, de cercetarea experimentala si teoretica. Între 1907 si 1912 colaboreaza intens cu Freud, acesta având o influenta decisiva asupra lui Jung. Este atras in special de cercetarile acestuia legate de isterie si de vise. Ruptura cu Freud este marcata de aparitia lucrarii Wandlungen und Symbole der Libido (1912), în care Jung încearca o largire a orizontului de interpretare freudian si o implicita critica a acestuia. Aceasta ruptura îl va duce la elaborarea unui sistem propriu de interpretare psihanalitica, axat pe reintroducerea culturii ca dimensiune fundamentala a omului si pe un ansamblu de concepte noi, deduse din experienta clinica.
Între 1921 si 1938 întreprinde calatorii de studii în Africa de nord, în lumea araba, la indienii pueblo din Arizona si India.
În 1935 este ales presedinte al „Societatii elvetiene pentru psihologie si domeniile conexe“.
În 1944 se creeaza la Basel catedra de „psihologie medicala“ al carei titular este Jung. În 1948, la Zurich, se înfiinteaza institutul Carl Gustav Jung, iar in 1958 „Societatea internationala de psihologie analitica“, având drept tema teoriile jungiene. Îsi petrece ultimii ani de viata la Bollingen, lânga Zurich, unde îsi redacteaza memoriile. La câteva luni dupa moartea lui apare Erinnerungen, Träume, Gedanken (Amintiri, vise, reflectii) - aparuta si in romaneste la Editura Humanitas.
"DUMNEZEU NU ESTE ACOLO SUS, AICI JOS, DUPA.DUMNEZEU ESTE AICI, ACUM,IN LAUNTRUL NOSTRU" (MAURICE ZUNDEL)
Carl Gustav Jung
(1875-1961)
Carl Gustav Jung
(1875-1961)
Gînduri tîrzii
( fragment din cartea autobiograficã
Amintiri, vise, reflectii)
( fragment din cartea autobiograficã
Amintiri, vise, reflectii)
”Pentru clarificarea biografiei mele, reflecţiile acestui capitol sînt indispensabile, deşi cititorului i-ar putea părea teoretice. Această „teorie" este însă o formă de existenţă ce face parte din viaţa mea; ea reprezintă un mod de trăi, o funcţie la fel de necesară cum sînt mîncatul şi băutul.
Remarcabil la creştinism este faptul că anticipează prin doctrina sa o metamorfoză în divinitate, deci o transformare istorică de „partea cealaltă". Aceasta are loc sub forma unui mit nou despre o sciziune în cer, indicată prima dată în mitul Creaţiei, unde apare, sub aspect de şarpe, un adversar al Creatorului care îi îndeamnă pe primii oameni la nesupunere, făgăduindu-le o conştientă sporită (scientes bonum et malum,[Care ştie binele şi răul]). Cel de-al doilea indiciu este căderea îngerilor, o invadare „precipitată" a lumii oamenilor de către conţinuturi inconştiente, îngerii sînt o specie singulară, ei exact ceea ce sînt şi nu pot fi nimic altceva: în sine fiinţe fãrã suflet, care nu reprezintă altceva decît gîndurile si intuiţiile Stăpânului lor. În cazul căderii îngerilor, este vorba deci exclusiv despre îngeri „răi". Ei declanşează efectul bine cunoscut al inflaţiei care îl putem observa şi astăzi în delirul dictatorilor: îngerii creează împreună cu oamenii o rasă de uriaşi care, în final, este gata să devoreze si oamenii, după cum se relatează în Cartea lui Enoh.
Treapta a treia şi decisivă a mitului este însă chiar realizarea de sine a lui Dumnezeu în formă omenească, ca o împlinire a ideii din Vechiul Testament a căsătoriei divine şi a consecinţelor ei. Încă din perioada creştinismului primitiv, ideea încarnării se amplificase pînă la concepţia de Christus in nobis — „Cristos în noi". Totalitatea inconştientă pătrundea astfel în domeniul psihic al experienţei lăuntrice, conferind omului o intuiţie a configuraţiei lui totale. N-a fost un eveniment hotărîtor doar pentru om, ci şi pentru Creator: în ochii celor eliberaţi din tenebre El s-a dezbărat de însuşirile Sale sumbre şi a devenit summum bonum,binele suprem. Acest mit a rămas viu timp de un mileniu, neabătut, pînă ce, în secolul al Xl-lea, au apărut primele semne ale unei transformări ulterioare a conştiinţei.
De aici încolo s-au înmulţit simptomele neliniştii şi ale îndoielii, pînă ce, la sfîrşitul celui de-al doilea mileniu, a început să se contureze imaginea unei catastrofe universale, adică, mai întîi, a unei ameninţări a conştiinţei. Ea constă în fenomenul uriaşilor, şi anume al unui hybris al conştiinţei: „Nimic nu e mai mare ca omul şi ale sale fapte." Caracterul de transcendenţă al mitului creştin s-a pierdut şi, o dată cu el, şi concepţia creştină asupra totalităţii ce se împlineşte în lumea de dincolo.
Luminii îi succedă umbra, cealaltă faţă a Creatorului. Această dezvoltare îşi atinge apogeul în secolul XX.Acum, lumea creştină este realmente confruntată cu principiul răului, si anume cu nedreptate făţişă, tiranie, minciună, sclavie şi constrîngere morală. Ce-i drept, această manifestare a răului gol-goluţ a luat la poporul rus, pare-se, o formă permanentă, dar a declanşat prima izbucnire incendiară violentă la nemţi. Se revelează astfel incontestabil cît de tare a fost subminat creştinismul secolului XX. Faţă de aceasta, răul nu mai poate fi bagatelizat prin eufemismul lui privatio boni. Răul a devenit realitate determinantă. Nu mai poate fi eliminat din lume printr-o schimbare de nume. Trebuie să învăţăm cum să umblăm cu el, cum să-l manevrăm, căci el vrea să participe la viaţă. Cum ar fi acest lucru cu putinţă fără a produce mari pagube nu poate fi întrevăzut la ora actuală.
Avem în orice caz nevoie de o reorientare, adică de o metanoia [Schimbare, prefacere (n. t.)].
Dacă atingem răul, sîntem ameninţaţi stringent de pericolul de a-i cădea pradă. Deci nu avem voie să „cădem pradă" absolut nimănui, nici măcar binelui. Un asa-zis bine, căruia îi cădem pradă, îşi pierde caracterul moral. Nu în sensul că în sine ar deveni rău, dar, o dată căzuţi pradă lui, el declanşează urmări negative. Orice formă de patimă e ceva rău, indiferent dacă este vorba despre alcool sau morfină, sau idealism. Nu mai avem voie să ne lăsăm seduşi de contrarii.
Criteriul acţiunilor etice nu mai poate consta în faptul că ceea ce recunoaştem drept „bun" are caracterul unui imperativ categoric şi că aşa-numitul rău este neapărat de evitat. Prin recunoaşterea realităţii răului, binele se relativizează în mod necesar, apărînd ca una din jumătăţile unui contrariu. Acelaşi lucru este valabil şi pentru rău. Ele formează împreună un tot paradoxal. Practic, asta înseamnă că binele şi răul îşi pierd caracterul absolut şi sîntem constrînşi să realizăm că ele reprezintă judecăţi.
Caracterul imperfect al judecăţii umane ne face însă să ne îndoim că opinia noastră e întotdeauna cea corectă. Putem fi şi victima unei judecăţi greşite. Problema etică este afectată de aceasta numai în măsura în care ne simţim nesiguri de evaluarea morală. Totuşi trebuie să luăm decizii pe plan etic. Relativitatea lui „bine" şi „rău" sau „păcătos" nu înseamnă nicidecum că aceste categorii n-ar fi valabile sau n-ar exista. Judecata morală este prezentă întotdeauna şi pretutindeni, cu consecinţele-i psihologice caracteristice. După cum am mai semnalat în altă parte, nedreptatea comisă, intenţionată sau numai gîndită se va răzbuna în viitor, ca şi pînă acum, pe sufletul nostru, indiferent de faptul că, între timp, lumea s-a răsturnat pentru noi sau nu. Numai conţinuturile judecăţii sînt supuse condiţiilor temporale şi locale si se transformă în mod corespunzător. Aprecierea morală se bazează întotdeauna pe codul moral care ne pare nouă a fi cert şi care pretinde că ştie precis ce e bine şi ce e rău. Acum însă, cînd ştim cît de nesigură este baza, decizia etică devine un act creator subiectiv, de care ne putem asigura numai dacă Dumnezeu consimte —concedente Deo; avem deci nevoie de un impuls spontan şi hotărîtor din partea inconştientului. Etica, adică decizia între bine si rău, nu este afectată de acest impuls, ci devine doar mai dificilă pentru noi. Nimic nu ne poate scuti de chinul deciziei etice. Dar trebuie, oricît de dur ar suna, să avem libertatea să evităm în anumite împrejurări ceea ce este cunoscut drept bine moral şi să facem ceea ce este recunoscut drept rău, dacă decizia etică o cere. Cu alte cuvinte: să nu cădem pradă contrariilor. Faţă de o asemenea unilateralitate avem, în formă morală, modelul lui neti-neti(nu inca, nu inca) din filozofia indiană. Astfel, în cazul dat, codul moral este abrogat iremediabil şi decizia etică este lăsată la aprecierea individului. In sine, nu-i nimic nou în acest aspect, ci el s-a manifestat încă din timpuri prepsihologice, sub forma unui „conflict al datoriilor".
Individul este însă de obicei atît de inconştient încît nu-şi cunoaşte absolut deloc propriile posibilităţi decizionale şi, din această cauză, se tot uită temător în jurul lui după reguli şi legi exterioare de care, în nedumerirea sa, s-ar putea ţine. Abstracţie făcînd de neajunsurile general umane, o bună parte de vină aparţine educaţiei care se orientează exclusiv după cele ce se ştiu în general, fără să vorbească vreodată despre ceea ce este experienţa personală a individului. Astfel se propovăduiesc idealisme despre care de cele mai multe ori se ştie cu certitudine că nu vor putea fi împlinite niciodată şi ele sînt predicate din oficiu de aceia care ştiu că ei înşişi nu le-au împlinit niciodată şi nici n-o vor face vreodată. Această situaţie este suportată, fără a fi cercetată mai îndeaproape.
Cine vrea să capete un răspuns la problema răului, aşa cum se pune azi, are nevoie, aşadar, în primul rînd de o cunoaştere temeinică de sine, adică o cunoaştere cît se poate de bună a totalităţii sale. Trebuie să ştie fără menajamente de cît bine şi de cîte fapte ruşinoase este capabil şi să se ferească s-o ia pe una drept reală şi pe cealaltă drept iluzie. Ca posibilitate, ambele sînt adevărate şi el nu va scăpa total nici de una, nici de cealaltă, dacă — aşa cum ar trebui s-o facă de fapt de la sine — vrea să trăiască fără a se minţi şi fără a se amăgi pe sine.
Însă de un asemenea grad de cunoaştere ne desparte încă, în general, aproape fără speranţă, o distanţă foarte mare, deşi posibilitatea unei autocunoaşteri mai profunde există cu siguranţă la mulţi oameni moderni. O astfel de autocunoaştere ar fi deci necesară, pentru că numai prin ea ne putem apropia de acel strat fundamental sau de acel nucleu al naturii umane, unde dăm de instincte. Instinctele sînt factori dinamici prezenţi a priori, de care depind, în ultimă instanţă, deciziile etice ale conştiinţei noastre. Sînt inconştientul şi conţinuturile sale despre care nu există o judecată definitivă. Nu putem avea decît prejudecăţi în această privinţă, căci nu sîntem capabili să cuprindem cu ştiinţa noastră natura inconştientului, nici să-i trasăm graniţe raţionale. Se ajunge la o cunoaştere a naturii numai printr-o ştiinţă care lărgeşte conştiinţa; aşadar, cunoaşterea aprofundată de sine are nevoie şi de ştiinţă, adică de psihologie. Nimeni nu construieşte un telescop sau un microscop cu una, cu doua, ca să zic aşa, şi numai cu bunăvoinţă, fără să aibă cunoştinţe de optică.
Avem astăzi nevoie de psihologie din motive vitale. Rămînem perplecşi şi dezorientaţi în faţa fenomenului naţional-socialismului şi al bolşevismului, căci nu ştim nimic despre om sau, în orice caz, avem o imagine unilaterală şi denaturată a lui. Dacă am deţine o anumită cunoaştere de sine, situaţia ar fi alta. Ne aflăm faţă în faţă cu problema cumplită a răului şi nici măcar nu o cunoaştem, darmite să venim cu un răspuns. Şi chiar dacă am cunoaşte-o, tot nu am pricepe „cum de s-a putut ajunge aici". Un om de stat a declarat, cu o genială naivitate, că n-are pic de „imaginaţie în ceea ce priveşte răul". E cît se poate de corect: noi nu avem pic de imaginaţie în ceea ce priveşte răul, dar ne are ea pe noi. Unii nu vor să ştie nimic despre această stare de lucruri, iar ceilalţi s-au identificat cu ea. Situaţia psihologică a lumii de azi arată astfel: unii tot îşi închipuie că sînt creştini şi cred că mai pot călca în picioare aşa-zisul rău; ceilalţi i-au căzut însă pradă şi nu mai văd binele. Răul a devenit azi în mod vizibil o mare putere: o jumătate a omenirii se sprijină pe o doctrină fabricată din tot felul de născociri omeneşti; cealaltă jumătate suferă de lipsa unui mit pe potriva situaţiei, în ceea ce priveşte popoarele creştine, creştinismul lor a aţipit şi a neglijat să-şi edifice în continuare mitul în decursul veacurilor. Nu li s-a acordat ascultare celor care au dat expresie mişcărilor obscure de dezvoltare ale reprezentărilor mitice. Un Gioacchino da Fiore, un Meister Eckhart, un Jacob Boehme şi mulţi alţii au rămas nişte dileme şi nişte puncte obscure pentru marea masă. Singura rază de lumină este Pius al XII-lea cu dogma sa. Dar nici măcar nu se ştie la ce mă refer cînd afirm aşa ceva. Nici măcar nu se pricepe că un mit este mort atunci cînd nu mai trăieşte şi nu se mai dezvoltă. Mitul nostru a amuţit şi nu dă nici un răspuns. Greşeala nu rezidă în el, în felul în care este expus în Sfînta Scriptură, ci exclusiv în noi care nu numai că nu am continuat să-1 dezvoltăm, dar chiar am înăbuşit toate încercările în acest sens. În versiunea iniţială a mitului se găsesc destule puncte de pornire care poartă în sine germenele unor căi de dezvoltare. Se pun de exemplu pe seama lui Cristos cuvintele: Fiţi dar INTELEPTI CA SERPII şi FARA RAUTATE CA PORUMBEII. De ce are omul nevoie de înţelepciunea şerpilor? Şi în ce raport se află ea cu nevinovăţia porumbeilor? De nu vă veţi întoarce ca să fiţi ca pruncii... Dar cine se gîndeşte cum sînt copiii în realitate? Prin ce morală justifică Domnul uzurparea măgarului de care are nevoie pentru a intra călare în Ierusalim ca triumfător? Şi cine este apoi prost dispus ca un copil şi blestemă smochinul? Ce fel de morală reiese din parabola intendentului necredincios ? Ce cunoaştere cu implicaţii largi pentru situaţia în care ne aflăm se găseşte în cuvintele apocrife ale lui Dumnezeu: Omule, dacă ştii ce faci, eşti fericit, dacă nu ştii, eşti blestemat şi călcător al legii. Ce înseamnă, în sfîrsit, cînd Sfîntul Apostol Pavel mărturiseşte: ... răul pe care nu-l voiesc, pe acesta îl săvârşesc. Nici nu vreau să menţionez profeţiile clare din Apocalips — considerate în general jenante —, căci nu li se acordă nici un credit.
Întrebarea pusă odinioară de gnostici: „De unde vine răul?" n-a găsit răspuns în lumea creştină, şi aluzia lui Origene la o posibilă mîntuire a diavolului a fost etichetată drept erezie. Astăzi însă, întrebarea ne asaltează şi trebuie să dăm răspuns, iar noi stăm aşa, cu mîinile goale, uimiţi şi nedumeriţi şi nici măcar nu ne putem da seama că nici un mit nu ne vine în ajutor, deşi am avea o nevoie atît de urgentă de el. Ce-i drept, ca urmare a situaţiei politice ca şi a succeselor teribile, ba chiar demonice ale ştiinţei sîntem cuprinşi de fiori tainici şi de presimţiri neliniştitoare, dar nu ştim ce să facem şi numai foarte puţini sînt cei care trag concluzia că de astă dată este vorba despre SUFLETUL OMENESC de mult uitat.
Continuarea dezvoltării mitului ar trebui să înceapă de acolo unde Sfîntul Duh S-a revărsat asupra apostolilor si a făcut din ei fii ai Domnului; si nu numai din ei, ci din toţi cei care prin ei şi după ei au primitfiliaţia, calitatea de copil al Domnului, fiind astfel părtaşi si la certitudinea că nu erau doar animalia autohtone, izvorîte din pămînt, ci, ca de două ori născuţi, îşi aveau rădăcinile în însăşi divinitatea. Viaţa lor vizibilă, fizică era de pe acest pămînt; dar omul lor lăuntric, invizibil îşi avea originea si viitorul în imaginea originară a totalităţii, în Tatăl etern, după cum spune mitul istoriei creştine a mîntuirii.După cum Creatorul este o totalitate, şi plăsmuirea Sa, deci Fiul Său, ar trebui să fie o totalitate. E adevărat că nu se poate suprima nimic din reprezentarea totalităţii divine; dar fără a fi conştienţi de cele întîmplate, a rezultat o sciziune a totalităţii. Au luat naştere un imperiu al luminii si unul al întunericului. Rezultatul a fost pregătit clar încă înainte de apariţia lui Cristos, după cum se poate întrevedea, printre altele, din experienţa lui Iov sau din larg răspîndita Carte a lui Enoh care aparţine epocii imediat precreştine. Şi în creştinism această sciziune metafizică a continuat să persiste la fel de limpede: Satana, care în Vechiul Testament se afla încă în anturajul imediat al lui Iehova, a reprezentat de acum opoziţia diametrală si eternă faţă de lumea divină. Nu a mai putut fi dezrădăcinat. De aceea nu este de mirare că încă la începutul secolului al Xl-lea a apărut credinţa că nu Dumnezeu a creat lumea, ci diavolul. A fost bătut astfel gongul marcînd debutul celei de-a doua jumătăţi a erei creştine, după ce mitul despre căderea îngerilor arătase deja că îngerii căzuţi fuseseră cei care îi învăţaseră pe oameni ştiinţa şi artele primejdioase. Oare ce-ar fi spus aceşti vechi povestitori văzînd Hiroshima?Viziunea genială a lui Jacob Boehme a recunoscut natura paradoxală a imaginii lui Dumnezeu, contribuind astfel la dezvoltarea ulterioară a mitului. Simbolul mandala proiectat de Bohme reprezintă divinitatea scindată: cercul său interior se desparte în două semicercuri care stau spate-n spate.
Intrucît, conform premiselor dogmatice ale creştinismului, Dumnezeu se află în întregime în fiecare dintre cele trei persoane ale Treimii, este prezent în totalitate şi în fiecare dintre părţile în care S-a revărsat Sfîntul Duh. În acest fel, orice om se poate împărtăşi din totalitatea lui Dumnezeu şi deci din filiaţia.Complexio oppositorum a imaginii lui Dumnezeu pătrunde astfel în om, Şi anume, nu sub formă de unitate, ci de conflict, jumătatea întunecata a imaginii lovindu-se de reprezentarea deja receptată că Dumnezeu e „lumină". Acesta este procesul care se derulează în vremurile noastre, fără a fi înţeles de către profesorii răspunzători de oameni, deşi ar fi sarcina lor să discearnă aceste lucruri. Nutrim, ce-i drept, convingerea că ne aflăm la un important punct de răscruce al epocii, dar sîntem de părere că el a fost suscitat de fisiunea si fuziunea atomului sau de racheta spaţială. Se trece cu vederea, ca de obicei, ce se întîmplă concomitent în sufletul omenesc.
În măsura în care imaginea lui Dumnezeu este din punct de vedere psihologic o ilustrare a străfundurilor sufletului şi în măsura în care începe acum să fie conştientizată sub forma unei scindări adînci ce se întinde pînă în politica mondială, se remarcă deja o compensare psihică. Ea se manifestă şi prin imagini circulare unitare, ce apar spontan şi reprezintă o sinteză a contrariilor în interiorul sufletului. De aceste imagini ţine si zvonul, răspîndit în întreaga lume, despre O.Z.N.-uri, de care am auzit pentru prima dată în 1945. Se bazează fie pe viziuni, fie pe realităţi. O.Z.N.- urile sînt interpretate ca maşini zburătoare, despre care se presupune că provin fie de pe alte planete, fie chiar din ,,a patra dimensiune".
Cu peste patruzeci de ani în urmă (1918), am descoperit în decursul cercetărilor mele privind inconştientul colectiv prezenţa unui simbol aparent central, de natură asemănătoare — este vorba de simbolul mandala. Pentru a fi sigur de descoperirea mea am adunat timp de peste un deceniu şi alte observaţii, înainte de a o publica, pentru prima dată în 1929, cu titlu de probă. Mandala este o imagine arhetipală, a cărei existenţă poate fi confirmată de-a lungul mileniilor. Ea desemnează totalitatea sinelui sau ilustrează totalitatea temeliei sufletului — exprimat în termeni mitici: manifestarea divinităţii încarnate în om. Spre deosebire de mandala lui Bohme, cea modernă tinde spre unitate, adică reprezintă o compensare a sciziunii, respectiv depăşirea ei anticipată. Deoarece acest proces are loc în inconştientul colectiv, el se manifestă pretutindeni. Este ceea ce dă de ştire şi zvonul legat de O.Z.N.-uri; e simptomul unei dispoziţii general prezente.
In măsura în care tratamentul analitic face ca „umbra" să devină conştientă, el produce o sciziune şi o tensiune a contrariilor, care, la rîndul lor, caută o echilibrare în unitate. Confruntarea dintre contrarii atinge limita suportabilului dacă le luăm în serios sau dacă sîntem luaţi în serios de ele. Se adevereşte aceltertium non datur al logicii: nu se poate întrevedea nici o soluţie. Dacă totul merge bine, ea se prezintă totuşi spontan, de la natură. Atunci — şi numai atunci — e convingătoare. Este resimţită ca „har". Survenind din confruntarea şi lupta contrariilor, soluţia e un amestec de cele mai multe ori impenetrabil de factori conştienţi şi inconştienţi si deci un „simbol" (o monedă frîntă în două, ale cărei jumătăţi se potrivesc perfect între ele)( Una dintre semnificaţiile lui symbolon este tessera hospitalitatis, moneda ruptă în două, ale cărei jumătăţi, conform tradiţiei antice, erau luate cu sine de doi prieteni cînd urmau să se despartă (n. ed. germ.).Ea constituie rezultatul cooperării dintre conştient şi inconştient şi ajunge la analogia cu imaginea lui Dumnezeu în forma mandalei care este cu siguranţă modelul cel mai simplu al unei reprezentări a totalităţii şi se oferă spontan imaginaţiei, pentru a înfăţişa contrariile, lupta lor şi reconcilierea lor în noi. Confruntarea, care mai întîi este de natură pur personală, e curînd urmată de înţelegerea că tensiunea subiectivă dintre opuşi este doar un caz individual în cadrul conflictului universal dintre contrarii. Psihicul nostru este configurat în acord cu structura universului si ceea ce se întîmplă în mare are loc si în dimensiunea cea mai mică şi mai subiectivă a sufletului. Imaginea lui Dumnezeu este de aceea întotdeauna o proiecţie a experienţei lăuntrice trăite în faţa unui „vizavi" puternic. Acesta e simbolizat prin obiectele de la care a pornit trăirea lăuntrică şi care-si păstrează, de aici încolo, o semnificaţie numinoasă; dacă nu cumva el este caracterizat prin numinozitatea lui si forţa ei copleşitoare, în acest caz, imaginaţia se eliberează de purul caracter obiectual concret şi încearcă să schiţeze imaginea unui „ce" invizibil aflat îndărătul aparenţei. Mă gîndesc aici la forma fundamentală cea mai simplă a mandalei, forma circulară, şi la împărţirea (mentală) cea mai simplă a cercului: pătratul, respectiv crucea.
Asemenea experienţe exercită asupra omului o influenţă salutară ori distructivă. El nu le poate pricepe, cuprinde, stăpîni, nu se poate elibera de ele sau nu poate scăpa de ele, resimţindu-le deci ca extrem de puternice. Recunoscînd corect că ele nu izvorăsc din personalitatea lui conştientă, le desemnează dreptmana, demon sau Dumnezeu. Cunoaşterea ştiinţifică utilizează termenul de „inconştient", admiţîndu-şi astfel ignoranţa în ceea ce-l priveşte, căci n-are cum să ştie ceva despre substanţa psihicului, dat fiind că nu se poate ajunge la cunoaştere decît tocmai prin intermediul acestui psihic. De aceea nu se poate nici contesta, nici confirma valabilitatea denumirii de mana, demon sau Dumnezeu, dar se poate constata că senzaţia de ciudăţenie legată de experienţa a ceva obiectiv este autentică.
Noi ştim că ni se întîmplă în viaţă lucruri ce ne par necunoscute, străine, după cum ştim si că nu noi fabricăm un vis sau o idee, ci ele iau naştere cumva din ele însele. Ce ni se întîmplă în acest fel putem desemna drept efect emanînd de la un mana, de la un demon, de la Dumnezeu sau de la inconştient. Primele trei denumiri au marele avantaj să îmbrăţişeze şi evoce calitatea emoţională a numinosului, pe cînd ultima — inconştientul — este banală şi, astfel, mai apropiată de realitate. Acest din urmă concept include domeniul experimentabilului, adică realitatea de zi cu zi, aşa cum ne este cunoscută şi accesibilă nouă. Inconştientul e un concept prea neutru şi raţional, ca să se dovedească în practică de mare ajutor imaginaţiei. El a fost introdus tocmai pentru uz ştiinţific şi este mult mai propice unei observaţii nepătimase, care nu ridică pretenţii metafizice, decît anumite concepte transcendente care-s contestabile şi astfel tind să ademenească spre un anumit fanatism.
Eu prefer, aşadar, termenul de „inconştient", ştiind perfect că as putea vorbi la fel de bine de „Dumnezeu" si „demon", dacă as dori să mă exprim mitic. Dacă mă exprim însă mitic o fac fiind pe deplin conştient că „mana", „demon" şi „Dumnezeu" sînt sinonime ale inconştientului, căci despre primele ştim exact la fel de mult sau de puţin ca şi despre ultimul. Noi numai credem că ştim mult mai mult despre primele, ceea ce, pentru anumite scopuri, este într-adevăr mai folositor si eficient decît un concept ştiinţific.
Marele avantaj al conceptelor de „demon" şi „Dumnezeu" este că ele permit o obiectivare mult mai bună a „vizavi"-ului, şi anume personificarea. Calitatea lor emoţională le conferă viaţă şi eficacitate. Ura şi dragostea, teama şi veneraţia intră în scena confruntării şi o dramatizează în cel mai înalt grad. Astfel, ceea ce fusese doar „prezentat" devine ceva „înfăptuit". Este provocat omul în totalitatea sa şi el intră cu întreaga lui realitate în luptă.
Numai în acest fel el poate ajunge la plenitudine şi „Dumnezeu poate să Se nască", adică să intre în realitatea umană şi să i Se asocieze omului sub formă de „om". Prin acest act de încarnare omul, adică eul său, este înlocuit în interior de „Dumnezeu", iar Dumnezeu devine în exterior om, conform spuselor lui Cristos: Cel ce m'a văzut pe mine a văzut pe Tatăl.
Cu această constatare îşi face apariţia inconvenientul terminologiei mitice. Imaginea pe care o are în mod curent creştinul despre Dumnezeu este cea a unui Creator al lumii şi Tată atotputernic, atotştiutor şi de o bunătate deplină. Or, dacă acest Dumnezeu vrea să devină om, este necesară o nemaipomenită kenosis(golire), prin care totalitatea divină este redusă la scară umană infinitezimală; dar şi atunci se înţelege cu greu cum de omul nu este sfărîmat în bucăţi prin încarnare. De aceea, speculaţia dogmatică a trebuit desigur să-L înzestreze pe Isus cu însuşiri care-L eliberează de condiţia umană obişnuită, îl situează dincolo de ea. Lui îi lipseşte mai cu seamă macula peccati (cusurul, pata păcatului originar), şi chiar şi din acest motiv este cel puţin un om-Dumnezeu sau un semi-Dumnezeu. Imaginea creştină a lui Dumnezeu nu se poate încarna fără contradicţii în omul empiric, făcînd abstracţie de faptul că omul exterior nu prea pare potrivit spre a fi ilustrarea unui dumnezeu.
Mitul trebuie în sfîrşit să ia în serios monoteismul şi să renunţe la dualismul său (negat oficial), care pînă acum a lăsat să dăinuie, pe lîngă binele atotputernic, un adversar veşnic şi sumbru. El trebuie să dea cuvîntul acelei complexio oppositorum filozofice a unui Cusanus si ambivalenţei morale a lui Boehme. Numai atunci Dumnezeului unic îi pot fi conferite atît totalitatea ce-I revine, cît şi sinteza contrariilor.Aceluia care a trăit experienţa că „prin natura lor" contrariile se pot uni, datorită simbolului, în aşa fel încît să nu mai tindă să se separe şi să nu se mai lupte între ele, ci să se completeze mutual şi să dea vieţii o formă plină de sens — aceluia ambivalenţa din imaginea unui Dumnezeu al naturii şi al creaţiei nu-i va pricinui greutăţi. Dimpotrivă, el va înţelege mitul despre încarnarea necesară a lui Dumnezeu în om, mesajul creştin esenţial, drept o confruntare creatoare a omului cu contrariile şi sinteza lor în totalitatea personalităţii sale: sinele. Contrariile interne necesare din imaginea unui Dumnezeu-Creator pot fi împăcate în unitatea şi totalitatea sinelui ca acea coniunctio oppositorum a alchimiştilor sau ca unio mystica. în experienţa sinelui nu se mai surmontează, ca înainte, contrariile „Dumnezeu" şi „om", ci contradicţia din însăşi imaginea lui Dumnezeu. Acesta este sensul „serviciului divin", adică al serviciului pe care omul i-l poate face lui Dumnezeu, ca din întuneric să se nască lumina şi Creatorul să devină conştient de creaţia Sa, iar omul de sine însuşi.
Acesta este ţelul — sau un ţel care-l integrează cu tîlc pe om în creaţie, conferindu-i astfel sens şi ei. Este un mit explicativ, ce a crescut încet-încet în mine pe parcursul deceniilor. E un ţel pe care-l pot recunoaşte şi aprecia si care, aşadar, mă satisface.
Mulţumită facultăţilor sale reflexive, omul s-a evidenţiat, ridicîndu-se din lumea animală, şi el demonstrează prin spiritul lui că natura a instituit în el un premiu mare tocmai pentru dezvoltarea conştiinţei. Cu ajutorul ei, el pune stăpînire pe natură, recunoscînd existenţa lumii si confirmînd-o întrucîtva Creatorului. Astfel, viaţa devine fenomen, ceea ce n-ar fi fără o reflecţie conştientă. Dacă ar fi conştient de Sine, atunci Creatorul n-ar avea nevoie de făpturi conştiente; şi este puţin probabil ca acele căi extrem de indirecte ale creaţiei, care risipeşte milioane de ani pe producerea a nenumărate specii şi făpturi, să fie rezultatul unei intenţii orientate spre un anumit scop. Istoria naturii ne povesteşte despre o transformare întîmplătoare şi incidentală a speciilor de-a lungul a sute de milioane de ani şi despre a devora şi a fi devorat. Despre cele din urmă relatează în măsură ultrasuficientă şi istoria biologică şi politică a omenirii. Istoria spirituală oferă însă o altă imagine. Aici se strecoară minunea conştiinţei reflexive, a celei de-a doua cosmogonii. Importanţa conştiinţei este atît de mare, încît nu poţi să nu presupui că pe undeva, prin toată acea desfăşurare biologică imensă, aparent lipsită de noimă, s-ar afla ascuns elementul de sens, care a găsit în sfîrşit drumul spre manifestare pe treapta vieţuitoarelor cu sînge cald şi a unui creier diferenţiat; calea a fost găsită ca din întîmplare, deci nu în mod intenţionat si nici prevăzut, ci a fost presimţită, intuită şi tatonată dintr-un „impuls obscur".Nu-mi imaginez că prin ideile mele despre sensul şi mitul omului s-a rostit un adevăr ultim, dar cred că este ceea ce se poate spune la capătul erei noastre aflate sub semnul Peştilor şi poate şi ceea ce trebuie spus, avînd în vedere era care vine, cea a Vărsătorului care este o formă umană. Vărsătorul succedă celor doi Peşti în opoziţie (unei coniunctio oppositorurri) şi pare a reprezenta sinele. El îşi deşartă cu suveranitate conţinutul urciorului în gura lui piscis austrinus, care simbolizează un fiu, un element încă inconştient. Din acesta se va naşte un viitor, sugerat prin simbolul Capricornului, după scurgerea unei noi ere de peste două milenii. Capricornul sau aigokeros este monstrul peştelui-capră, unind muntele şi adîncul mării, un contrast din două elemente animale crescute împreună, adică nediferenţiabile. Această fiinţă singulară ar putea fi cu uşurinţă imaginea primitivă a unui zeu-creator care se confruntă cu „omul", cu anthropos. În această privinţă, în mine domneşte tăcere, ca şi în materialul experimental care-mi stă la dispoziţie, deci în produsele mie cunoscute ale inconştientului altor oameni sau în documentele istorice. Dacă o comprehensiune nu se produce de la sine, speculaţia este lipsită de sens. Ea are un sens doar acolo unde există date obiective, cum ar fi cazul, de exemplu, pentru era Vărsătorului.Noi nu ştim cît de departe poate ajunge procesul conştientizării şi unde-l va mai duce pe om. Este un element nou în istoria creaţiei, pentru care nu există termeni de comparaţie. De aceea nu se ştie ce potenţialităţi sălăşluiesc în el, nici dacă este posibil să se prezică speciei homo sapiens o înflorire şi apoi o dispariţie asemănătoare celor ale speciilor preistorice de animale. Biologia nu ne poate furniza contraargumente la o astfel de posibilitate.
Necesitatea exprimării mitice este satisfăcută dacă avem o concepţie care explică suficient sensul existenţei omeneşti în cosmos — o concepţie care izvorăşte din totalitatea sufletului, adică din cooperarea dintre conştient şi inconştient. Lipsa de sens împiedică plenitudinea vieţii şi în consecinţă înseamnă boală. Sensul face să devină suportabile multe, poate chiar totul. Nici o ştiinţă nu va înlocui vreodată mitul, şi un mit nu se poate face din nici o ştiinţă. Căci nu „Dumnezeu" este un mit, ci mitul este revelaţia unei vieţi divine în om. Nu noi inventăm mitul, ci el ne vorbeşte ca un „Cuvînt al Domnului". „Cuvîntul Domnului" vine la noi, iar noi n-avem nici un mijloc spre a distinge dacă şi cum diferă de Dumnezeu. La acest „Cuvînt" nimic nu e necunoscut şi neomenesc în afară de circumstanţa că vine spontan spre noi şi ne impune nişte obligaţii. Se sustrage arbitrarului nostru. O „inspiraţie" n-o putem explica. Ştim că o „idee" care ne vine în minte nu-i rezultatul judecăţii noastre, ci gîndul a pogorît asupra noastră venind de undeva „din altă parte". Şi chiar de-ar fi vorba despre un vis precognitiv, cum am putea să-l atribuim propriei noastre raţiuni ? În astfel de cazuri nici nu se ştie, şi adesea pentru mult timp, că visul constituia de fapt o cunoaştere prealabilă sau la distanţă.
Cuvîntul „ni se întîmplă" nouă; noi îl îndurăm, căci sîntem expuşi unei profunde nesiguranţe: cu Dumnezeu ca o complexio oppositorum „toate lucrurile sînt posibile" în sensul deplin al expresiei, deci adevăr şi eroare, bine şi rău — sînt la fel de posibile. Mitul este sau poate fi echivoc, precum oracolul din Delfi sau un vis. Nu putem şi nici nu ar trebui să renunţăm la uzul raţiunii, şi nici să abandonăm speranţa că instinctul se grăbeşte să ne sară în ajutor, un dumnezeu sprijinindu-ne atunci împotriva lui Dumnezeu, după cum a înţeles-o deja Iov. Căci toate prin care se exprimă „cealaltă voinţă" sînt material modelat de om — gîndirea lui, vorbele lui, imaginile lui şi toate limitările lui. De aceea omul şi raportează totul la sine cînd începe să gîndească, stîngaci, în termeni psihologici şi crede că totul ar izvorî din intenţia sa şi din „sine însuşi".Procedînd astfel, el presupune cu o naivitate copilăroasă că-şi cunoaşte toate resorturile şi ştie ce este „el însuşi". Nu bănuieşte însă că slăbiciunea conştiinţei lui şi teama corespunzătoare de inconştient îl împiedică să distingă ceea ce a inventat intenţionat de ceea ce i-a parvenit spontan dintr-o altă sursă. El n-are obiectivitate faţă de sine însuşi şi încă nu se poate privi ca fiind un fenomen pe care l-a găsit existînd si cu care, for better or worse, este identic. La început, totul e împins înspre el, i se întîmplă şi „cade pe capul lui" şi numai cu greu izbuteşte pînă la urmă să cucerească si să păstreze pentru sine o sferă de libertate relativă.
Abia cînd s-a asigurat de această cucerire, şi doar atunci, este in situaţia de a recunoaşte că se confruntă cu fundamentele şi începuturile sale involuntare — căci îi sînt circumstanţe date- pe care nu le poate face să dispară din lume. Începuturile lui nu sînt însă numai lucruri trecute; mai curînd ele trăiesc cu el ca bază permanentă a existenţei lui, iar conştiinţa sa depinde cel puţin la fel de mult de colaborarea lor ca de mediul fizic înconjurător Aceste fapte, care-1 asaltează pe om din afară şi dinăuntru impunîndu-i-se cu o forţă covîrşitoare, au fost rezumate de el în concepţia divinităţii, iar efectele lor le-a descris cu ajutorul mitului pe care 1-a înţeles ca pe un „Cuvînt al Domnului", deci ca pe o inspiraţie şi revelaţie a numen-uluidin „partea cealaltă".
Nu există nici un mijloc mai bun care să apere individul de riscul de a se confunda şi contopi cu ceilalţi decît posedarea unui secret pe care vrea sau trebuie să-l păzească, începuturile formării societăţii lasă deja să se iste nevoia de organizaţii secrete. Acolo unde nu există secrete de protejat din motive suficiente, se inventează sau se ticluiesc „secrete", care sînt apoi „ştiute" şi „înţelese" doar de iniţiaţii privilegiaţi, ca, de exemplu, în cazul rozacruci-enilor şi ale multor altora. Printre aceste pseudosecrete există — în mod ironic — secrete veritabile, care nici măcar nu sînt ştiute de iniţiaţi, de pildă în acele societăţi care şi-au împrumutat „secretul" mai cu seamă din tradiţia alchimică.
Nevoia de a se înconjura de secrete este de o importanţă vitală în stadiul primitiv, căci secretul comun furnizează cimentul necesar coeziunii grupului, în stadiul social, secretul înseamnă o compensare folositoare pentru lipsa de coeziune a personalităţii individuale care, din cauza unor recăderi constante în identitatea iniţială, inconştientă cu ceilalţi, se tot desface. Atingerea ţelului, şi anume a unui individ conştient de specificul lui, devine astfel o muncă educativă îndelungată, aproape lipsită de speranţă, întru-cît şi comunitatea unor indivizi în parte, care au avut privilegiul unei iniţieri, este realizată, la rîndul ei, tot numai printr-o identitate neştiută, chiar dacă aici este vorba de o identitate diferenţiată social.
Societatea secretă este o etapă intermediară pe drumul spre individuaţie: individul lasă încă în seama unei organizaţii colective efectuarea diferenţierii lui de ea; deci încă nu s-a recunoscut că de fapt este sarcina individului să stea pe propriile sale picioare, distingîndu-se de toţi ceilalţi. Toate identităţile colective, ca apartenenţa la organizaţii, profesiunile de credinţă pentru cutare sau cutare ,,-ism" şi altele asemenea stau ca o piedică în calea îndeplinirii acestei sarcini. Identităţile colective sînt cîrje pentru paralitici, scuturi pentru fricoşi, paturi pentru leneşi, creşe pentru iresponsabili, dar constituie, în egală măsură, şi adăposturi pentru săraci si slabi, un port protector pentru naufragiaţi, un sîn al familiei pentru orfani, o ţintă glorioasă, de mult rîvnită, pentru rătăcitori dezamăgiţi, o ţară a făgăduinţei pentru pelerini obosiţi, o turmă şi un ţarc sigur pentru oi rătăcite şi o mamă, care înseamnă hrană şi creştere. Ar fi, aşadar, incorect să privim etapa intermediară ca obstacol; dimpotrivă, ea înseamnă pentru foarte mult timp de acum încolo singura posibilitate de existenţă a individului, care pare, azi mai mult ca oricînd, ameninţat de anonimat. Această etapă intermediară este încă atît de esenţială în epoca noastră, încît e considerată de mulţi, cu o anumită justificare, ca ţel final, în timp ce orice încercare de a sugera omului eventualitatea unui pas în plus pe drumul independenţei apare drept impertinenţă sau aroganţă, drept fantasmă sau imposibilitate.
Se poate totuşi întîmpla ca un individ să se vadă constrîns, din motive suficiente, să efectueze pe propriile picioare drumul spre depărtări, întrucît în toate învelişurile, formele, adăposturile, modurile de viaţă, atmosferele ce i se oferă nu le găseşte pe acelea de care are el nevoie. Va merge singur şi va reprezenta societatea proprie lui. El va fi propria lui multiplicitate, alcătuită din felurite păreri şi tendinţe. Acestea nu merg însă necesarmente în aceeaşi direcţie. Din contră, el va fi în dubiu cu sine însuşi şi i se va părea foarte greu să-şi unifice propria diversitate într-o acţiune comună. Chiar dacă în exterior este apărat prin formele sociale ale etapei intermediare, asta încă nu înseamnă că posedă o protecţie contra diversităţii interioare, care-l dezbină de sine însuşi şi-l face să afle scăpare în identitatea cu lumea din afară.
După cum cel iniţiat în secretul societăţii sale îşi află scăparea într-o colectivitate nediferenţiată, tot aşa si individul are nevoie pe poteca lui singuratică de un secret care, din diferite motive, nu poate sau nu are voie să fie divulgat. Un astfel de secret îl constrînge să se izoleze în proiectul său individual. Foarte mulţi indivizi nu pot suporta această izolare. E vorba de nevroticii obligaţi să se joace de-a v-aţi ascunselea cu ceilalţi ca şi cu ei înşişi, fără a-i putea lua nici pe unii nici pe ceilalţi în serios. De regulă, ei îşi jertfesc ţelul individual nevoii lor de asimilare în colectiv, la care îi încurajează toate opiniile, convingerile şi idealurile din jur. Împotriva acestora din urmă nu există, de altfel, nici un fel de argumente raţionale. Numai un secret pe care nu-l putem trăda, adică unul care ne inspiră teamă sau pe care nu-l putem exprima în cuvinte descriptive (şi care de aceea aparţine aparent categoriei „ideilor nebuneşti") poate împiedica regresul altminteri inevitabil.
Nevoia unui astfel de secret este în multe cazuri atît de stringentă, încît se produc gînduri şi acţiuni de care nu mai putem fi responsabili. Adesea, îndărătul lor nu zac capriciu şi aroganţă, ci o dira necessitasinexplicabilă individului. Această necesitate crudă îl năpădeşte pe om cu o fatalitate ineluctabilă şi îi demonstrează ad oculos, poate pentru prima dată în viaţa lui, prezenţa unor factori străini mai puternici decît el în domeniul său cel mai intim, unde se credea stăpîn.
Un exemplu sugestiv este povestea lui Iacob care s-a luptat cu îngerul, a ieşit din această bătălie cu un şold luxat, dar astfel a împiedicat o crimă. Iacob cel de atunci era în situaţia avantajată că toată lumea acorda credit celor relatate de el. Un Iacob al zilelor noastre ar fi pur şi simplu întîmpinat cu un zîmbet semnificativ. Ar prefera, în consecinţă, să nu vorbească despre asemenea lucruri, mai cu seamă dacă ar trebui să-şi formeze o părere personală în legătură cu mesagerul lui Iehova. Ar ajunge astfel nolens volens în posesia unui secret ce nu poate fi discutat şi ar ieşi din cercul colectivităţii. Fireşte, această reservatio mentalis ar răzbate pînă la urmă la lumină, dacă nu ar reuşi să facă pe ipocritul tot restul vieţii. Nevrotic devine însă oricine încearcă să obţină ambele deodată: să-şi urmeze ţelul individual şi să se adapteze colectivităţii. Un asemenea „Iacob" nu si-a admis sieşi că, dintre ei doi, îngerul a fost totuşi mai tare, o dată ce nu s-a auzit apoi nimic despre faptul că şi îngerul s-ar fi ales cu un şchiopătat de pe urma luptei.
Cel ce, împins de al său daimon, se încumetă să păşească dincolo de graniţa treptei intermediare, ajunge deci de fapt în acel Unbetretene, nicht zu Betretende(drum nebãtãtori,de nedepãsit) unde nu mai sînt căi sigure care să-l ghideze şi nici adăposturi care să-i ridice un acoperiş protector pe deasupra capului. Acolo nu există nici legi, pentru cazul în care ar întîlni o situaţie neprevăzută, de exemplu un conflict de datorii ce nu pot fi soluţionate în grabă. De regulă, o călătorie în No Man's Land durează numai atîta timp cît la orizont nu apare un astfel de conflict şi se încheie cît se poate de rapid, dacă este adulmecat chiar şi numai de departe. Dacă, în această situaţie, cineva o ia la sănătoasa, nu i-o pot lua în nume de rău. Dar nici nu pot să aprob dacă vrea să-şi facă un merit din slăbiciunea şi laşitatea sa. întrucît dispreţul meu nu-i pricinuieste în rest nici un rău, îl pot rosti fără probleme.
Dacă însă cineva riscă să găsească soluţia unui conflict de datorii pe proprie răspundere şi în faţa unui judecător care dezbate zi şi noapte cauza lui, atunci este transpus în situaţia „individului izolat". E în posesia unui secret care nu suportă o discuţie în public, chiar şi din cauză că el însuşi a garantat în faţa sa, acuzîndu-se fără milă şi apărîndu-se cu înverşunare, şi nu există judecător, fie el laic sau bisericesc, care să-i poată reda somnul. Dacă n-ar fi cunoscut hotărîrile unor astfel de judecători pînă la saturaţie, atunci nici n-ar fi ajuns vreodată la un conflict de datorii. El presupune întotdeauna o conştiinţă mai înaltă a responsabilităţii. Dar tocmai această virtute este cea care îi interzice acceptarea unei decizii a colectivităţii. De aceea, curtea de judecată a lumii exterioare este transpusă în cea interioară, unde decizia se ia în spatele uşilor închise.
Această schimbare îi conferă însă individului o semnificaţie înainte necunoscută. Nu va mai fi de acum încolo numai sediul eului său bine cunoscut şi definit social, ci şi instanţa care dezbate problema legată de ceea ce valorează el în sine. Nimic nu intensifică mai mult procesul conştientizării decît confruntarea lăuntrică a contrariilor. Nu numai acuzarea e cea care scoate la iveală fapte pînă atunci nebănuite, ci şi apărarea trebuie să mediteze la nişte argumente la care nu s-ar fi gîndit nimeni pînă atunci. Nu numai că astfel, pe de o parte, o porţiune considerabilă din lumea exterioară a ajuns în interior, ci, prin aceasta, ea a şi fost sărăcită sau despovărată de această porţiune; dar, pe de altă parte, lumea interioară a cîştigat în greutate la fel de mult, văzîndu-se ridicată la rangul unui tribunal al deciziilor etice. Eul, care înainte era, să zicem, univoc, pierde prerogativa simplului acuzator şi în schimbul ei dobîndeşte inconvenientul de a apărea si în postura de acuzat. Eul devine ambivalent şi ambiguu şi chiar este prins între ciocan şi nicovală.Devine conştient de o polaritate care îi este supraordonată.
Nu se „rezolvă" nici pe departe cu adevărat toate conflictele de datorii, şi poate nici măcar unul, chiar dacă s-ar argumenta în legătură cu ele si s-ar discuta despre ele la nesfîrşit. Într-o bună zi, decizia se iveşte pur şi simplu, ca printr-un soi de scurt-circuit. Viaţa practică nu poate fi suspendată într-o contradicţie veşnică. Perechile de contrarii şi contradicţia lor nu dispar însă, deşi se retrag pentru un moment în planul secund, în favoarea impulsului de a acţiona. Ele ameninţă în mod constant unitatea personalităţii şi înlănţuie viaţa iar şi iar în contradicţii.
Înţelegerea acestei stări de lucruri duce la concluzia că e indicat „să rămîi acasă", adică să nu părăseşti niciodată împrejmuirea sigură şi adăpostul călduţ oferite de colectiv, dat fiind că doar acestea promit o protecţie în faţa conflictelor interioare. Cine nu este constrîns să-şi părăsească mama şi tatăl se află cu certitudine aici în mîinile cele mai bune. Nu puţini sînt însă cei care se trezesc împinşi afară pe drumul individual. Vor face cunoştinţă în cel mai scurt timp cu pozitivul şi negativul naturii omeneşti.
După cum toată energia izvorăşte din contrarii, tot astfel şi sufletul are polaritatea sa interioară ca premisă indispensabilă a vitalităţii lui, precum a recunoscut încă Heraclit. Ea este, atît teoretic cît si practic, inerentă tuturor celor ce sînt vii. Faţă în faţă cu această condiţie puternică stă unitatea foarte fragilă a eului, care s-a format treptat, în decursul mileniilor, numai cu ajutorul a nenumărate măsuri de protecţie. Că un eu chiar a fost posibil pare să provină din faptul că toate contrariile au tendinţa de a se echilibra. Această echilibrare are loc în procesul energetic, care debutează cu coliziunea dintre cald şi rece, înalt si adînc etc. Energia care stă la baza vieţii psihice conştiente e preexistentă acesteia si de aceea este întîi si-ntîi inconştientă. Dacă energia se apropie însă de stadiul de a deveni conştientă, atunci ea apare proiectată mai întîi în figuri ca mana, zei, demoni ş.a.m.d., al căror numen pare a fi izvorul de forţă ce condiţionează viaţa şi care practic chiar aşa şi este, atîta timp cît energia e privită sub această formă. Dar în măsura în care forma păleşte şi devine ineficientă, eul, adică omul empiric, pare să intre în posesia acestei surse de forţă, şi anume în sensul deplin al următoarei afirmaţii echivoce: pe de o parte, omul încearcă să pună stăpînire pe această energie, respectiv să ajungă în posesia ei, sau îşi închipuie chiar că o posedă; pe de altă parte, este posedat de ea.
Situaţia asta grotescă se poate ivi fireşte numai atunci cînd doar conţinuturile conştiinţei trec drept formă psihică de existenţă. Cînd este aşa, inflaţia datorată unor proiecţii recurente nu poate fi evitată. Cînd se admite însă existenţa unui psihic inconştient, conţinuturile proiecţiei pot fi integrate în forme instinctive înnăscute care premerg conştiinţei. Prin aceasta, se menţin obiectivitatea si autonomia lor şi se evită inflaţia. Arhetipurile care sînt preexistente conştiinţei şi o condiţionează apar atunci în rolul pe care-1 joacă în realitate, şi anume ca forme structurale apriorice ale fundamentului instinctiv al conştiinţei. Ele nu reprezintă nicidecum un în-sine al lucrurilor, ci mai degrabă formele sub care sînt ele percepute şi concepute. Bineînţeles că arhetipurile nu sînt singurele cauze pentru această particularitate de a fi a reprezentărilor. Ele stau doar la baza componentei colective a unei concepţii. Fiind o proprietate a instinctului, ele participă la natura sa dinamică şi posedă, drept urmare, o energie specifică ce determină — eventual, prin constrîngere — anumite modalităţi de comportament sau impulsuri, adică ele au, în unele împrejurări, forţă posesivă sau obsesivă (numinozitate!). Conceperea lor drept daimonic este deci în acord cu natura lor.
Dacă cineva este înclinat să creadă că prin astfel de formulări s-ar schimba ceva în natura lucrurilor, o face numai deoarece acordă vorbelor o încredere prea mare. Daturile reale nu se modifică dacă li se conferă un alt nume. Numai pe noi ne afectează. Dacă cineva ar fi să-L conceapă pe „Dumnezeu" ca „pur neant", atunci acest lucru n-ar avea nimic de-a face cu datul unui principiu supraordonat. Rămînem exact la fel de tare posedaţi ca mai înainte; prin schimbarea numelui n-am îndepărtat nimic din realitate, ci, cel mult, am adoptat o atitudine falsă faţă de ea, dacă numele cel nou implică o negare; invers, o denumire pozitivă a incognoscibilului are ca rezultat că ne transpune într-o atitudine pozitivă corespunzătoare. Dacă-L desemnăm deci pe Dumnezeu drept arhetip, atunci nu s-a spus nimic despre adevărata Sa esenţă. Astfel recunoaştem însă că „Dumnezeu" este înscris în sufletul nostru care preexistă conştiinţei şi că, aşadar, nu poate fi considerat cîtuşi de puţin drept o invenţie a conştiinţei. Astfel, El nu numai că nu este îndepărtat sau anihilat, ci e chiar împins în apropierea celor ce pot fi aflate, a experimentabilului. Această din urmă circumstanţă nu-i lipsită de importanţă în măsura în care un lucru ce nu deţine calitatea de a fi experimentabil poate fi lesne suspectat drept inexistent. Această suspectare este atît de atrăgătoare, încît anumiţi asa-zişi credincioşi văd, fără a căuta mai departe, pur şi simplu ateism — sau, eventual, gnosticism — în încercarea mea de a reconstrui sufletul primitiv inconştient; în orice caz, ei nu văd realitate psihică, aşa cum e inconştientul. Dacă inconştientul chiar este ceva, atunci trebuie să se compună din stadii preliminare de evoluţie ale psihicului nostru conştient. S-a cam ajuns la un acord în privinţa faptului că presupunerea după care omul ar fi fost creat în întreaga sa glorie în cea de-a şasea zi a Creaţiei, fără etape premergătoare, este totuşi niţel prea simplistă şi arhaică pentru a ne mai satisface. In legătură cu psihicul, concepţiile arhaice dăinuie însă în continuare: el n-are premise arhetipale, este tabula rasa, e nou creat la naştere si este numai ceea ce el însuşi îşi imaginează că este.
Conştiinţa e secundară din punct de vedere filogenetic şi onto-genetic. Ar trebui recunoscut odată acest fapt evident. După cum trupul are o preistorie anatomică de milioane de ani, tot aşa are şi sistemul psihic;şi după cum trupul omului modern reprezintă în fiecare părticică a lui rezultatul acestei evoluţii şi lasă peste tot să mai transpară stadiile preliminare ale stării sale prezente, tot aşa se întîmplă si cu psihicul. După cum din perspectiva evoluţiei istorice, conştiinţa a început dintr-o stare considerată inconştientă şi asemănătoare celei a animalelor, tot aşa fiecare copil repetă acest proces de diferenţiere. Psihicul copilului în starea sa preconşti-entă e orice altceva decît tabula rasa; el este preformat individual într-un mod deja recognoscibil şi, în plus, înzestrat cu toate instinctele specific omeneşti, precum si cu fundamentele apriorice ale funcţiilor superioare.
Eul se formează pe această bază complicată şi ea este cea care-l poartă prin întreaga lui viaţă. Cînd baza nu funcţionează, survin mai întîi mersul în gol si apoi moartea. Viaţa si realitatea acestei baze sînt de o importanţă vitală. Faţă de ea, chiar şi lumea exterioară are o însemnătate secundară, căci ce poate ea să facă dacă mie-mi lipseşte imboldul endogen de a o lua în stăpînire? Nici o voinţă conştientă nu va înlocui la nesfîrsit pulsiunea de viaţă. Această pulsiune survine în noi din interior, ca o obligaţie sau o voinţă, sau o poruncă, iar dacă noi îi atribuim, aşa cum s-a întîmplat, ca să zic aşa, dintotdeauna, numele unui daimonpersonal, atunci măcar am exprimat în mod adecvat starea psihologică de fapt. Şi dacă încercăm să circumscriem mai precis, prin conceptul arhetipului, punctul în care acest daimon ne cuprinde, atunci n-am eliminat nimic, ci doar ne-am adus pe noi înşine mai aproape de izvorul vieţii.
Este natural ca eu, ca psihiatru (care înseamnă „medic al sufletului") să înclin spre o asemenea concepţie, căci în primul rînd mă interesează cum îmi pot ajuta bolnavul să-si regăsească baza sănătoasă, în acest sens sînt necesare, din cîte mi-am dat seama din experienţă, cunoştinţe atît de variate! Nici cu medicina în general lucrurile nu au stat altfel. Ea n-a înregistrat progrese prin faptul că a descoperit în cele din urmă trucul vindecării si si-a simplificat astfel în mod uluitor metodele. Dimpotrivă, ea a crescut şi s-a dezvoltat într-o ştiinţă de o imensă complexitate, nu în ultimă instanţă din cauză că a făcut împrumuturi din toate domeniile posibile. N-am nicidecum de gînd să demonstrez ceva altor discipline, ci încerc pur şi simplu să folosesc cunoştinţele lor şi în domeniul meu. Bineînţeles că este de datoria mea să raportez despre această utilizare si urmările ei. Căci se fac tot felul de descoperiri atunci cînd cunoştinţele unui domeniu sînt transferate în altul pentru a fi utilizate practic. Cîte ar fi rămas ascunse, dacă nu s-ar fi folosit razele Rontgen în medicină, pe motiv că erau o descoperire a fizicii ? Dacă se întîmplă uneori ca radioterapia să aibă consecinţe periculoase, atunci acest lucru este interesant pentru doctor, dar nu neapărat şi pentru fizician, care se serveşte de razele sale într-un mod cu totul diferit şi în alte scopuri. El nu va fi nici de părere că medicul a vrut să-1 critice dacă acesta din urmă îi atrage atenţia asupra anumitor proprietăţi dăunătoare sau salutare ale radioscopiei.
Dacă aplic, de exemplu, cunoştinţe istorice sau teologice în domeniul psihoterapiei, ele apar, bineînţeles, într-o altă lumină şi duc la alte concluzii decît atunci cînd rămîn limitate la domeniul lor de specialitate, unde servesc altor scopuri.
Faptul că la baza dinamicii sufletului stă o polaritate are drept urmare aducerea problematicii contrariilor în sensul cel mai larg în discuţia psihologică, cu toate aspectele-i religioase şi filozofice. Aceste aspecte îşi pierd astfel caracterul independent pe care-l posedă în domeniul lor de specialitate, şi anume în mod inevitabil, căci sînt abordate din perspectivă psihologică, adică nu mai sînt Privite aici din unghiul vizual al adevărului religios sau filozofic,ci mai degrabă sînt examinate spre a se constata ce conţin din punct de vedere al întemeierii şi al semnificaţiei lor psihologice. Căci, lăsînd deoparte pretenţia lor de a fi adevăruri independente, ramîne valabil faptul că, privite empiric, adică din perspectiva ştiinţelor naturii, ele sînt în primul rînd fenomene psihice. Acest fapt mi se pare incontestabil. Că ele pretind a fi fondate în ele însele şi prin ele însele face parte din modul psihologic de abordare care nu numai că nu exclude această exigenţă ca nejustificată, ci, din contră, o tratează cu o atenţie deosebită. Psihologia ignoră judecăţi ca „numai religios" sau „numai filozofic", spre deosebire de reproşul de „numai psihic", pe care prea des îl auzim adresat, mai ales de către teologi.
Despre psihic se fac toate afirmaţiile imaginabile. El apare, printre altele, ca proces dinamic ce se sprijină pe opoziţia care-i stă la bază şi pe caracterul antitetic al conţinuturilor lui şi reprezintă o tensiune între polii săi. Intrucît principiile explicative nu trebuie înmulţite dincolo de necesitate şi modul de abordare energetic s-a confirmat ca principiu explicativ general al ştiinţelor naturii, trebuie să ne limităm si în psihologie la el. Nu există nici fapte sigure care ar arăta o altă concepţie ca fiind mai potrivită si, în plus, caracterul antitetic sau de polaritate al psihicului şi al conţinuturilor lui s-a dovedit a fi un rezultat esenţial al empirismului psihologic.
Dacă o concepţie energetică a psihicului există cu adevărat, afirmaţiile care încearcă să depăşească limita pusă de polaritate — ca, de exemplu, afirmaţiile despre o realitate metafizică — sînt posibile doar ca paradoxuri, în momentul în care ar vrea să ridice pretenţii la vreo valabilitate anume.
Psihicul nu se poate avînta dincolo de sine însuşi, adică nu poate statua nici un fel de adevăruri absolute; căci polaritatea ce-i este proprie condiţionează relativitatea afirmaţiilor lui. Oriunde proclamă psihicul adevăruri absolute — ca de pildă, „esenţa eternă este mişcarea" sau „esenţa eternă este Unul" — cadenolens volens într-unul sau altul dintre contrarii. S-ar putea la fel de bine afirma: „esenţa eternă este nemişcarea" sau „esenţa eternă este Totul". Prin unilateralitate, psihicul se dezintegrează el însuşi si pierde capacitatea de a cunoaşte. Devine o succesiune nereflectată (căci nu este reflectabilă) de stări psihice, dintre care fiecare se crede fondată în sine însăşi, pentru că nu vede sau încă nu vede vreo altă stare.Cu aceasta nu exprim bineînţeles vreo evaluare, ci mai degrabă formulez ideea că foarte adesea, şi chiar în mod inevitabil, se depăşeşte graniţa, căci „totul este tranziţie". Teza este urmata de antiteză, iar între cele două se naşte ca lysis un al treilea factor care înainte nu era perceptibil. Prin acest proces, psihicul n-a făcut decît să-şi manifeste o dată în plus natura antitetică şi nu a ieşit în nici o privinţă cu adevărat din propriile sale limite.
Cu strădania mea de a arăta limitarea psihicului, nu vreau să sugerez însă că există numai psihic. Dar acolo unde şi în măsura în care este vorba despre percepere şi cunoaştere, pur si simplu nu putem să vedem dincolo de psihic. Ştiinţele naturii sînt în mod tacit convinse că există un obiect transcendent, nonpsihic. Ele ştiu însă şi cît de dificil este să recunoşti veritabila natură a obiectului, mai cu seamă acolo unde organul de percepţie este deficient sau chiar lipseşte şi unde nu există forme adecvate de gîndire sau ele abia trebuie create, în cazurile în care nici organele noastre senzoriale, nici aparatele lor auxiliare artificiale nu ne garantează prezenţa unui obiect real, dificultăţile se amplifică la proporţii uriaşe, aşa încît ne simţim tentaţi să afirmăm că nu există pur şi simplu nici un obiect real. N-am tras niciodată această concluzie pripită, pentru că n-am fost niciodată de părere că percepţia noastră ar fi în stare să sesizeze toate formele fiinţei. De aceea chiar am emis postulatul că fenomenul configuraţiilor arhetipale — care sînt evenimente psihice prin excelenţă — se sprijină pe existenţa unei baze psihoide deci a unei forme numai condiţionat psihice, respectiv diferite a fiinţei. Din lipsă de date empirice n-am nici ştiinţă nici cunoştinţă de astfel de forme ale fiinţei, pe care le desemnăm în mod curent drept „spirituale". Din punctul de vedere al ştiinţei este irelevant ce cred eu despre asta. Trebuie să mă mulţumesc cu neştiinţa mea. Însă în măsura în care arhetipurile se dovedesc eficiente, pentru mine sînt adevărate, chiar dacă nu ştiu în ce constă natura lor reală. Acest lucru este valabil bineînţeles nu numai despre arhetipuri, ci în legătură cu natura psihicului în genere. Orice ar afirma despre el însuşi, niciodată nu se va depăşi pe sine. Orice înţelegere si tot ceea ce s-a înţeles este, în sine, ceva psihic, si în această privinţă sîntem închişi fără speranţe într-o lume exclusiv psihică. Avem totuşi suficiente motive să presupunem existenţa, în spatele acestui văl, a obiectului absolut dar neînţeles care ne produce şi ne influenţează, şi s-o presupunem şi în acele cazuri — mai cu seamă în cel al fenomenelor psihice — unde nu pot fi făcute constatări reale. Afirmaţiile despre posibilitate şi imposibilitate sînt valabile numai în interiorul domeniilor specializate, în afara lor sînt pure prezumţii arogante.
Deşi, dintr-un punct de vedere obiectiv, este interzis să se facă afirmaţii în vînt, adică fără motive suficiente, există totuşi afirmaţii care aparent trebuie emise fără raţiuni obiective. In acest caz este însă vorba despre o motivaţie psihodinamică, pe care o calificăm de obicei ca subiectivă si o privim ca fiind pur personală. Se comite astfel greşeala de a nu se distinge dacă afirmaţia porneşte într-adevăr numai de la un subiect izolat şi este determinată de motive exclusiv personale sau dacă apare în general şi izvorăşte dintr-un pattern dinamic, ce există în mod colectiv, în acest din urmă caz, afirmaţia nu trebuie concepută ca subiectivă, ci ca obiectivă din punct de vedere psihologic, căci un număr nedefinit de indivizi se văd îndemnaţi, dintr-un imbold lăuntric, să facă o afirmaţie identică, respectiv chiar să resimtă că o anumită viziune este de o necesitate vitală, întrucît arhetipul nu-i o formă pur şi simplu inactivă, ci e înzestrat şi cu o energie specifică, poate fi considerat causa efficiens a unor astfel de afirmaţii şi înţeles ca subiectul care le determină. Nu omul personal face afirmaţia, ci arhetipul se exprimă prin ea. Dacă afirmaţiile sînt împiedicate sau nu sînt luate în considerare, atunci survin, după cum o arată atît experienţa medicală cît şi o cunoaştere obişnuită a oamenilor, fenomene psihice de carenţă. In cazurile individuale vor apărea simptome nevrotice, iar acolo unde este vorba despre oameni incapabili de o nevroză — deliruri colective.
Afirmaţiile arhetipale se sprijină pe premise instinctive şi n-au nimic de-a face cu raţiunea; nu sînt nici întemeiate raţional, nici nu pot fi înlăturate prin argumente raţionale. Au fost si sînt din-totdeauna părticele ale imaginii lumii, representations collectives, după cum le-a numit Levy-Bruhl în mod just. Cert, eul şi voinţa sa joacă un rol important. Ce vrea eul se încrucişează însă, într-o măsură considerabilă şi într-o manieră de cele mai multe ori inconştientă, cu autonomia şi numinozitatea proceselor arhetipale. A ţine cont de ele în plan practic constituie esenţa religiei, în măsura în care ea poate fi supusă unui mod psihologic de abordare.
FARA INTELEPCIUNE, IUBIREA ESTE LIPSITA DE CLARITATE,DISCERNAMANT SI DETASARE, in timp ce, FARA IUBIRE, INTELEPCIUNEA(INTELIGENTA) PARE RECE, VICLEANA SI LIPSITA DE EMPATIE, SIMTIRE.
Întrebarea pusă odinioară de gnostici: „De unde vine răul?" n-a găsit răspuns în lumea creştină, şi aluzia lui Origene la o posibilă mîntuire a diavolului a fost etichetată drept erezie. Astăzi însă, întrebarea ne asaltează şi trebuie să dăm răspuns, iar noi stăm aşa, cu mîinile goale, uimiţi şi nedumeriţi şi nici măcar nu ne putem da seama că nici un mit nu ne vine în ajutor, deşi am avea o nevoie atît de urgentă de el. Ce-i drept, ca urmare a situaţiei politice ca şi a succeselor teribile, ba chiar demonice ale ştiinţei sîntem cuprinşi de fiori tainici şi de presimţiri neliniştitoare, dar nu ştim ce să facem şi numai foarte puţini sînt cei care trag concluzia că de astă dată este vorba despre SUFLETUL OMENESC de mult uitat.
Continuarea dezvoltării mitului ar trebui să înceapă de acolo unde Sfîntul Duh S-a revărsat asupra apostolilor si a făcut din ei fii ai Domnului; si nu numai din ei, ci din toţi cei care prin ei şi după ei au primitfiliaţia, calitatea de copil al Domnului, fiind astfel părtaşi si la certitudinea că nu erau doar animalia autohtone, izvorîte din pămînt, ci, ca de două ori născuţi, îşi aveau rădăcinile în însăşi divinitatea. Viaţa lor vizibilă, fizică era de pe acest pămînt; dar omul lor lăuntric, invizibil îşi avea originea si viitorul în imaginea originară a totalităţii, în Tatăl etern, după cum spune mitul istoriei creştine a mîntuirii.După cum Creatorul este o totalitate, şi plăsmuirea Sa, deci Fiul Său, ar trebui să fie o totalitate. E adevărat că nu se poate suprima nimic din reprezentarea totalităţii divine; dar fără a fi conştienţi de cele întîmplate, a rezultat o sciziune a totalităţii. Au luat naştere un imperiu al luminii si unul al întunericului. Rezultatul a fost pregătit clar încă înainte de apariţia lui Cristos, după cum se poate întrevedea, printre altele, din experienţa lui Iov sau din larg răspîndita Carte a lui Enoh care aparţine epocii imediat precreştine. Şi în creştinism această sciziune metafizică a continuat să persiste la fel de limpede: Satana, care în Vechiul Testament se afla încă în anturajul imediat al lui Iehova, a reprezentat de acum opoziţia diametrală si eternă faţă de lumea divină. Nu a mai putut fi dezrădăcinat. De aceea nu este de mirare că încă la începutul secolului al Xl-lea a apărut credinţa că nu Dumnezeu a creat lumea, ci diavolul. A fost bătut astfel gongul marcînd debutul celei de-a doua jumătăţi a erei creştine, după ce mitul despre căderea îngerilor arătase deja că îngerii căzuţi fuseseră cei care îi învăţaseră pe oameni ştiinţa şi artele primejdioase. Oare ce-ar fi spus aceşti vechi povestitori văzînd Hiroshima?Viziunea genială a lui Jacob Boehme a recunoscut natura paradoxală a imaginii lui Dumnezeu, contribuind astfel la dezvoltarea ulterioară a mitului. Simbolul mandala proiectat de Bohme reprezintă divinitatea scindată: cercul său interior se desparte în două semicercuri care stau spate-n spate.
Intrucît, conform premiselor dogmatice ale creştinismului, Dumnezeu se află în întregime în fiecare dintre cele trei persoane ale Treimii, este prezent în totalitate şi în fiecare dintre părţile în care S-a revărsat Sfîntul Duh. În acest fel, orice om se poate împărtăşi din totalitatea lui Dumnezeu şi deci din filiaţia.Complexio oppositorum a imaginii lui Dumnezeu pătrunde astfel în om, Şi anume, nu sub formă de unitate, ci de conflict, jumătatea întunecata a imaginii lovindu-se de reprezentarea deja receptată că Dumnezeu e „lumină". Acesta este procesul care se derulează în vremurile noastre, fără a fi înţeles de către profesorii răspunzători de oameni, deşi ar fi sarcina lor să discearnă aceste lucruri. Nutrim, ce-i drept, convingerea că ne aflăm la un important punct de răscruce al epocii, dar sîntem de părere că el a fost suscitat de fisiunea si fuziunea atomului sau de racheta spaţială. Se trece cu vederea, ca de obicei, ce se întîmplă concomitent în sufletul omenesc.
În măsura în care imaginea lui Dumnezeu este din punct de vedere psihologic o ilustrare a străfundurilor sufletului şi în măsura în care începe acum să fie conştientizată sub forma unei scindări adînci ce se întinde pînă în politica mondială, se remarcă deja o compensare psihică. Ea se manifestă şi prin imagini circulare unitare, ce apar spontan şi reprezintă o sinteză a contrariilor în interiorul sufletului. De aceste imagini ţine si zvonul, răspîndit în întreaga lume, despre O.Z.N.-uri, de care am auzit pentru prima dată în 1945. Se bazează fie pe viziuni, fie pe realităţi. O.Z.N.- urile sînt interpretate ca maşini zburătoare, despre care se presupune că provin fie de pe alte planete, fie chiar din ,,a patra dimensiune".
Cu peste patruzeci de ani în urmă (1918), am descoperit în decursul cercetărilor mele privind inconştientul colectiv prezenţa unui simbol aparent central, de natură asemănătoare — este vorba de simbolul mandala. Pentru a fi sigur de descoperirea mea am adunat timp de peste un deceniu şi alte observaţii, înainte de a o publica, pentru prima dată în 1929, cu titlu de probă. Mandala este o imagine arhetipală, a cărei existenţă poate fi confirmată de-a lungul mileniilor. Ea desemnează totalitatea sinelui sau ilustrează totalitatea temeliei sufletului — exprimat în termeni mitici: manifestarea divinităţii încarnate în om. Spre deosebire de mandala lui Bohme, cea modernă tinde spre unitate, adică reprezintă o compensare a sciziunii, respectiv depăşirea ei anticipată. Deoarece acest proces are loc în inconştientul colectiv, el se manifestă pretutindeni. Este ceea ce dă de ştire şi zvonul legat de O.Z.N.-uri; e simptomul unei dispoziţii general prezente.
In măsura în care tratamentul analitic face ca „umbra" să devină conştientă, el produce o sciziune şi o tensiune a contrariilor, care, la rîndul lor, caută o echilibrare în unitate. Confruntarea dintre contrarii atinge limita suportabilului dacă le luăm în serios sau dacă sîntem luaţi în serios de ele. Se adevereşte aceltertium non datur al logicii: nu se poate întrevedea nici o soluţie. Dacă totul merge bine, ea se prezintă totuşi spontan, de la natură. Atunci — şi numai atunci — e convingătoare. Este resimţită ca „har". Survenind din confruntarea şi lupta contrariilor, soluţia e un amestec de cele mai multe ori impenetrabil de factori conştienţi şi inconştienţi si deci un „simbol" (o monedă frîntă în două, ale cărei jumătăţi se potrivesc perfect între ele)( Una dintre semnificaţiile lui symbolon este tessera hospitalitatis, moneda ruptă în două, ale cărei jumătăţi, conform tradiţiei antice, erau luate cu sine de doi prieteni cînd urmau să se despartă (n. ed. germ.).Ea constituie rezultatul cooperării dintre conştient şi inconştient şi ajunge la analogia cu imaginea lui Dumnezeu în forma mandalei care este cu siguranţă modelul cel mai simplu al unei reprezentări a totalităţii şi se oferă spontan imaginaţiei, pentru a înfăţişa contrariile, lupta lor şi reconcilierea lor în noi. Confruntarea, care mai întîi este de natură pur personală, e curînd urmată de înţelegerea că tensiunea subiectivă dintre opuşi este doar un caz individual în cadrul conflictului universal dintre contrarii. Psihicul nostru este configurat în acord cu structura universului si ceea ce se întîmplă în mare are loc si în dimensiunea cea mai mică şi mai subiectivă a sufletului. Imaginea lui Dumnezeu este de aceea întotdeauna o proiecţie a experienţei lăuntrice trăite în faţa unui „vizavi" puternic. Acesta e simbolizat prin obiectele de la care a pornit trăirea lăuntrică şi care-si păstrează, de aici încolo, o semnificaţie numinoasă; dacă nu cumva el este caracterizat prin numinozitatea lui si forţa ei copleşitoare, în acest caz, imaginaţia se eliberează de purul caracter obiectual concret şi încearcă să schiţeze imaginea unui „ce" invizibil aflat îndărătul aparenţei. Mă gîndesc aici la forma fundamentală cea mai simplă a mandalei, forma circulară, şi la împărţirea (mentală) cea mai simplă a cercului: pătratul, respectiv crucea.
Asemenea experienţe exercită asupra omului o influenţă salutară ori distructivă. El nu le poate pricepe, cuprinde, stăpîni, nu se poate elibera de ele sau nu poate scăpa de ele, resimţindu-le deci ca extrem de puternice. Recunoscînd corect că ele nu izvorăsc din personalitatea lui conştientă, le desemnează dreptmana, demon sau Dumnezeu. Cunoaşterea ştiinţifică utilizează termenul de „inconştient", admiţîndu-şi astfel ignoranţa în ceea ce-l priveşte, căci n-are cum să ştie ceva despre substanţa psihicului, dat fiind că nu se poate ajunge la cunoaştere decît tocmai prin intermediul acestui psihic. De aceea nu se poate nici contesta, nici confirma valabilitatea denumirii de mana, demon sau Dumnezeu, dar se poate constata că senzaţia de ciudăţenie legată de experienţa a ceva obiectiv este autentică.
Noi ştim că ni se întîmplă în viaţă lucruri ce ne par necunoscute, străine, după cum ştim si că nu noi fabricăm un vis sau o idee, ci ele iau naştere cumva din ele însele. Ce ni se întîmplă în acest fel putem desemna drept efect emanînd de la un mana, de la un demon, de la Dumnezeu sau de la inconştient. Primele trei denumiri au marele avantaj să îmbrăţişeze şi evoce calitatea emoţională a numinosului, pe cînd ultima — inconştientul — este banală şi, astfel, mai apropiată de realitate. Acest din urmă concept include domeniul experimentabilului, adică realitatea de zi cu zi, aşa cum ne este cunoscută şi accesibilă nouă. Inconştientul e un concept prea neutru şi raţional, ca să se dovedească în practică de mare ajutor imaginaţiei. El a fost introdus tocmai pentru uz ştiinţific şi este mult mai propice unei observaţii nepătimase, care nu ridică pretenţii metafizice, decît anumite concepte transcendente care-s contestabile şi astfel tind să ademenească spre un anumit fanatism.
Eu prefer, aşadar, termenul de „inconştient", ştiind perfect că as putea vorbi la fel de bine de „Dumnezeu" si „demon", dacă as dori să mă exprim mitic. Dacă mă exprim însă mitic o fac fiind pe deplin conştient că „mana", „demon" şi „Dumnezeu" sînt sinonime ale inconştientului, căci despre primele ştim exact la fel de mult sau de puţin ca şi despre ultimul. Noi numai credem că ştim mult mai mult despre primele, ceea ce, pentru anumite scopuri, este într-adevăr mai folositor si eficient decît un concept ştiinţific.
Marele avantaj al conceptelor de „demon" şi „Dumnezeu" este că ele permit o obiectivare mult mai bună a „vizavi"-ului, şi anume personificarea. Calitatea lor emoţională le conferă viaţă şi eficacitate. Ura şi dragostea, teama şi veneraţia intră în scena confruntării şi o dramatizează în cel mai înalt grad. Astfel, ceea ce fusese doar „prezentat" devine ceva „înfăptuit". Este provocat omul în totalitatea sa şi el intră cu întreaga lui realitate în luptă.
Numai în acest fel el poate ajunge la plenitudine şi „Dumnezeu poate să Se nască", adică să intre în realitatea umană şi să i Se asocieze omului sub formă de „om". Prin acest act de încarnare omul, adică eul său, este înlocuit în interior de „Dumnezeu", iar Dumnezeu devine în exterior om, conform spuselor lui Cristos: Cel ce m'a văzut pe mine a văzut pe Tatăl.
Cu această constatare îşi face apariţia inconvenientul terminologiei mitice. Imaginea pe care o are în mod curent creştinul despre Dumnezeu este cea a unui Creator al lumii şi Tată atotputernic, atotştiutor şi de o bunătate deplină. Or, dacă acest Dumnezeu vrea să devină om, este necesară o nemaipomenită kenosis(golire), prin care totalitatea divină este redusă la scară umană infinitezimală; dar şi atunci se înţelege cu greu cum de omul nu este sfărîmat în bucăţi prin încarnare. De aceea, speculaţia dogmatică a trebuit desigur să-L înzestreze pe Isus cu însuşiri care-L eliberează de condiţia umană obişnuită, îl situează dincolo de ea. Lui îi lipseşte mai cu seamă macula peccati (cusurul, pata păcatului originar), şi chiar şi din acest motiv este cel puţin un om-Dumnezeu sau un semi-Dumnezeu. Imaginea creştină a lui Dumnezeu nu se poate încarna fără contradicţii în omul empiric, făcînd abstracţie de faptul că omul exterior nu prea pare potrivit spre a fi ilustrarea unui dumnezeu.
Mitul trebuie în sfîrşit să ia în serios monoteismul şi să renunţe la dualismul său (negat oficial), care pînă acum a lăsat să dăinuie, pe lîngă binele atotputernic, un adversar veşnic şi sumbru. El trebuie să dea cuvîntul acelei complexio oppositorum filozofice a unui Cusanus si ambivalenţei morale a lui Boehme. Numai atunci Dumnezeului unic îi pot fi conferite atît totalitatea ce-I revine, cît şi sinteza contrariilor.Aceluia care a trăit experienţa că „prin natura lor" contrariile se pot uni, datorită simbolului, în aşa fel încît să nu mai tindă să se separe şi să nu se mai lupte între ele, ci să se completeze mutual şi să dea vieţii o formă plină de sens — aceluia ambivalenţa din imaginea unui Dumnezeu al naturii şi al creaţiei nu-i va pricinui greutăţi. Dimpotrivă, el va înţelege mitul despre încarnarea necesară a lui Dumnezeu în om, mesajul creştin esenţial, drept o confruntare creatoare a omului cu contrariile şi sinteza lor în totalitatea personalităţii sale: sinele. Contrariile interne necesare din imaginea unui Dumnezeu-Creator pot fi împăcate în unitatea şi totalitatea sinelui ca acea coniunctio oppositorum a alchimiştilor sau ca unio mystica. în experienţa sinelui nu se mai surmontează, ca înainte, contrariile „Dumnezeu" şi „om", ci contradicţia din însăşi imaginea lui Dumnezeu. Acesta este sensul „serviciului divin", adică al serviciului pe care omul i-l poate face lui Dumnezeu, ca din întuneric să se nască lumina şi Creatorul să devină conştient de creaţia Sa, iar omul de sine însuşi.
Acesta este ţelul — sau un ţel care-l integrează cu tîlc pe om în creaţie, conferindu-i astfel sens şi ei. Este un mit explicativ, ce a crescut încet-încet în mine pe parcursul deceniilor. E un ţel pe care-l pot recunoaşte şi aprecia si care, aşadar, mă satisface.
Mulţumită facultăţilor sale reflexive, omul s-a evidenţiat, ridicîndu-se din lumea animală, şi el demonstrează prin spiritul lui că natura a instituit în el un premiu mare tocmai pentru dezvoltarea conştiinţei. Cu ajutorul ei, el pune stăpînire pe natură, recunoscînd existenţa lumii si confirmînd-o întrucîtva Creatorului. Astfel, viaţa devine fenomen, ceea ce n-ar fi fără o reflecţie conştientă. Dacă ar fi conştient de Sine, atunci Creatorul n-ar avea nevoie de făpturi conştiente; şi este puţin probabil ca acele căi extrem de indirecte ale creaţiei, care risipeşte milioane de ani pe producerea a nenumărate specii şi făpturi, să fie rezultatul unei intenţii orientate spre un anumit scop. Istoria naturii ne povesteşte despre o transformare întîmplătoare şi incidentală a speciilor de-a lungul a sute de milioane de ani şi despre a devora şi a fi devorat. Despre cele din urmă relatează în măsură ultrasuficientă şi istoria biologică şi politică a omenirii. Istoria spirituală oferă însă o altă imagine. Aici se strecoară minunea conştiinţei reflexive, a celei de-a doua cosmogonii. Importanţa conştiinţei este atît de mare, încît nu poţi să nu presupui că pe undeva, prin toată acea desfăşurare biologică imensă, aparent lipsită de noimă, s-ar afla ascuns elementul de sens, care a găsit în sfîrşit drumul spre manifestare pe treapta vieţuitoarelor cu sînge cald şi a unui creier diferenţiat; calea a fost găsită ca din întîmplare, deci nu în mod intenţionat si nici prevăzut, ci a fost presimţită, intuită şi tatonată dintr-un „impuls obscur".Nu-mi imaginez că prin ideile mele despre sensul şi mitul omului s-a rostit un adevăr ultim, dar cred că este ceea ce se poate spune la capătul erei noastre aflate sub semnul Peştilor şi poate şi ceea ce trebuie spus, avînd în vedere era care vine, cea a Vărsătorului care este o formă umană. Vărsătorul succedă celor doi Peşti în opoziţie (unei coniunctio oppositorurri) şi pare a reprezenta sinele. El îşi deşartă cu suveranitate conţinutul urciorului în gura lui piscis austrinus, care simbolizează un fiu, un element încă inconştient. Din acesta se va naşte un viitor, sugerat prin simbolul Capricornului, după scurgerea unei noi ere de peste două milenii. Capricornul sau aigokeros este monstrul peştelui-capră, unind muntele şi adîncul mării, un contrast din două elemente animale crescute împreună, adică nediferenţiabile. Această fiinţă singulară ar putea fi cu uşurinţă imaginea primitivă a unui zeu-creator care se confruntă cu „omul", cu anthropos. În această privinţă, în mine domneşte tăcere, ca şi în materialul experimental care-mi stă la dispoziţie, deci în produsele mie cunoscute ale inconştientului altor oameni sau în documentele istorice. Dacă o comprehensiune nu se produce de la sine, speculaţia este lipsită de sens. Ea are un sens doar acolo unde există date obiective, cum ar fi cazul, de exemplu, pentru era Vărsătorului.Noi nu ştim cît de departe poate ajunge procesul conştientizării şi unde-l va mai duce pe om. Este un element nou în istoria creaţiei, pentru care nu există termeni de comparaţie. De aceea nu se ştie ce potenţialităţi sălăşluiesc în el, nici dacă este posibil să se prezică speciei homo sapiens o înflorire şi apoi o dispariţie asemănătoare celor ale speciilor preistorice de animale. Biologia nu ne poate furniza contraargumente la o astfel de posibilitate.
Necesitatea exprimării mitice este satisfăcută dacă avem o concepţie care explică suficient sensul existenţei omeneşti în cosmos — o concepţie care izvorăşte din totalitatea sufletului, adică din cooperarea dintre conştient şi inconştient. Lipsa de sens împiedică plenitudinea vieţii şi în consecinţă înseamnă boală. Sensul face să devină suportabile multe, poate chiar totul. Nici o ştiinţă nu va înlocui vreodată mitul, şi un mit nu se poate face din nici o ştiinţă. Căci nu „Dumnezeu" este un mit, ci mitul este revelaţia unei vieţi divine în om. Nu noi inventăm mitul, ci el ne vorbeşte ca un „Cuvînt al Domnului". „Cuvîntul Domnului" vine la noi, iar noi n-avem nici un mijloc spre a distinge dacă şi cum diferă de Dumnezeu. La acest „Cuvînt" nimic nu e necunoscut şi neomenesc în afară de circumstanţa că vine spontan spre noi şi ne impune nişte obligaţii. Se sustrage arbitrarului nostru. O „inspiraţie" n-o putem explica. Ştim că o „idee" care ne vine în minte nu-i rezultatul judecăţii noastre, ci gîndul a pogorît asupra noastră venind de undeva „din altă parte". Şi chiar de-ar fi vorba despre un vis precognitiv, cum am putea să-l atribuim propriei noastre raţiuni ? În astfel de cazuri nici nu se ştie, şi adesea pentru mult timp, că visul constituia de fapt o cunoaştere prealabilă sau la distanţă.
Cuvîntul „ni se întîmplă" nouă; noi îl îndurăm, căci sîntem expuşi unei profunde nesiguranţe: cu Dumnezeu ca o complexio oppositorum „toate lucrurile sînt posibile" în sensul deplin al expresiei, deci adevăr şi eroare, bine şi rău — sînt la fel de posibile. Mitul este sau poate fi echivoc, precum oracolul din Delfi sau un vis. Nu putem şi nici nu ar trebui să renunţăm la uzul raţiunii, şi nici să abandonăm speranţa că instinctul se grăbeşte să ne sară în ajutor, un dumnezeu sprijinindu-ne atunci împotriva lui Dumnezeu, după cum a înţeles-o deja Iov. Căci toate prin care se exprimă „cealaltă voinţă" sînt material modelat de om — gîndirea lui, vorbele lui, imaginile lui şi toate limitările lui. De aceea omul şi raportează totul la sine cînd începe să gîndească, stîngaci, în termeni psihologici şi crede că totul ar izvorî din intenţia sa şi din „sine însuşi".Procedînd astfel, el presupune cu o naivitate copilăroasă că-şi cunoaşte toate resorturile şi ştie ce este „el însuşi". Nu bănuieşte însă că slăbiciunea conştiinţei lui şi teama corespunzătoare de inconştient îl împiedică să distingă ceea ce a inventat intenţionat de ceea ce i-a parvenit spontan dintr-o altă sursă. El n-are obiectivitate faţă de sine însuşi şi încă nu se poate privi ca fiind un fenomen pe care l-a găsit existînd si cu care, for better or worse, este identic. La început, totul e împins înspre el, i se întîmplă şi „cade pe capul lui" şi numai cu greu izbuteşte pînă la urmă să cucerească si să păstreze pentru sine o sferă de libertate relativă.
Abia cînd s-a asigurat de această cucerire, şi doar atunci, este in situaţia de a recunoaşte că se confruntă cu fundamentele şi începuturile sale involuntare — căci îi sînt circumstanţe date- pe care nu le poate face să dispară din lume. Începuturile lui nu sînt însă numai lucruri trecute; mai curînd ele trăiesc cu el ca bază permanentă a existenţei lui, iar conştiinţa sa depinde cel puţin la fel de mult de colaborarea lor ca de mediul fizic înconjurător Aceste fapte, care-1 asaltează pe om din afară şi dinăuntru impunîndu-i-se cu o forţă covîrşitoare, au fost rezumate de el în concepţia divinităţii, iar efectele lor le-a descris cu ajutorul mitului pe care 1-a înţeles ca pe un „Cuvînt al Domnului", deci ca pe o inspiraţie şi revelaţie a numen-uluidin „partea cealaltă".
Nu există nici un mijloc mai bun care să apere individul de riscul de a se confunda şi contopi cu ceilalţi decît posedarea unui secret pe care vrea sau trebuie să-l păzească, începuturile formării societăţii lasă deja să se iste nevoia de organizaţii secrete. Acolo unde nu există secrete de protejat din motive suficiente, se inventează sau se ticluiesc „secrete", care sînt apoi „ştiute" şi „înţelese" doar de iniţiaţii privilegiaţi, ca, de exemplu, în cazul rozacruci-enilor şi ale multor altora. Printre aceste pseudosecrete există — în mod ironic — secrete veritabile, care nici măcar nu sînt ştiute de iniţiaţi, de pildă în acele societăţi care şi-au împrumutat „secretul" mai cu seamă din tradiţia alchimică.
Nevoia de a se înconjura de secrete este de o importanţă vitală în stadiul primitiv, căci secretul comun furnizează cimentul necesar coeziunii grupului, în stadiul social, secretul înseamnă o compensare folositoare pentru lipsa de coeziune a personalităţii individuale care, din cauza unor recăderi constante în identitatea iniţială, inconştientă cu ceilalţi, se tot desface. Atingerea ţelului, şi anume a unui individ conştient de specificul lui, devine astfel o muncă educativă îndelungată, aproape lipsită de speranţă, întru-cît şi comunitatea unor indivizi în parte, care au avut privilegiul unei iniţieri, este realizată, la rîndul ei, tot numai printr-o identitate neştiută, chiar dacă aici este vorba de o identitate diferenţiată social.
Societatea secretă este o etapă intermediară pe drumul spre individuaţie: individul lasă încă în seama unei organizaţii colective efectuarea diferenţierii lui de ea; deci încă nu s-a recunoscut că de fapt este sarcina individului să stea pe propriile sale picioare, distingîndu-se de toţi ceilalţi. Toate identităţile colective, ca apartenenţa la organizaţii, profesiunile de credinţă pentru cutare sau cutare ,,-ism" şi altele asemenea stau ca o piedică în calea îndeplinirii acestei sarcini. Identităţile colective sînt cîrje pentru paralitici, scuturi pentru fricoşi, paturi pentru leneşi, creşe pentru iresponsabili, dar constituie, în egală măsură, şi adăposturi pentru săraci si slabi, un port protector pentru naufragiaţi, un sîn al familiei pentru orfani, o ţintă glorioasă, de mult rîvnită, pentru rătăcitori dezamăgiţi, o ţară a făgăduinţei pentru pelerini obosiţi, o turmă şi un ţarc sigur pentru oi rătăcite şi o mamă, care înseamnă hrană şi creştere. Ar fi, aşadar, incorect să privim etapa intermediară ca obstacol; dimpotrivă, ea înseamnă pentru foarte mult timp de acum încolo singura posibilitate de existenţă a individului, care pare, azi mai mult ca oricînd, ameninţat de anonimat. Această etapă intermediară este încă atît de esenţială în epoca noastră, încît e considerată de mulţi, cu o anumită justificare, ca ţel final, în timp ce orice încercare de a sugera omului eventualitatea unui pas în plus pe drumul independenţei apare drept impertinenţă sau aroganţă, drept fantasmă sau imposibilitate.
Se poate totuşi întîmpla ca un individ să se vadă constrîns, din motive suficiente, să efectueze pe propriile picioare drumul spre depărtări, întrucît în toate învelişurile, formele, adăposturile, modurile de viaţă, atmosferele ce i se oferă nu le găseşte pe acelea de care are el nevoie. Va merge singur şi va reprezenta societatea proprie lui. El va fi propria lui multiplicitate, alcătuită din felurite păreri şi tendinţe. Acestea nu merg însă necesarmente în aceeaşi direcţie. Din contră, el va fi în dubiu cu sine însuşi şi i se va părea foarte greu să-şi unifice propria diversitate într-o acţiune comună. Chiar dacă în exterior este apărat prin formele sociale ale etapei intermediare, asta încă nu înseamnă că posedă o protecţie contra diversităţii interioare, care-l dezbină de sine însuşi şi-l face să afle scăpare în identitatea cu lumea din afară.
După cum cel iniţiat în secretul societăţii sale îşi află scăparea într-o colectivitate nediferenţiată, tot aşa si individul are nevoie pe poteca lui singuratică de un secret care, din diferite motive, nu poate sau nu are voie să fie divulgat. Un astfel de secret îl constrînge să se izoleze în proiectul său individual. Foarte mulţi indivizi nu pot suporta această izolare. E vorba de nevroticii obligaţi să se joace de-a v-aţi ascunselea cu ceilalţi ca şi cu ei înşişi, fără a-i putea lua nici pe unii nici pe ceilalţi în serios. De regulă, ei îşi jertfesc ţelul individual nevoii lor de asimilare în colectiv, la care îi încurajează toate opiniile, convingerile şi idealurile din jur. Împotriva acestora din urmă nu există, de altfel, nici un fel de argumente raţionale. Numai un secret pe care nu-l putem trăda, adică unul care ne inspiră teamă sau pe care nu-l putem exprima în cuvinte descriptive (şi care de aceea aparţine aparent categoriei „ideilor nebuneşti") poate împiedica regresul altminteri inevitabil.
Nevoia unui astfel de secret este în multe cazuri atît de stringentă, încît se produc gînduri şi acţiuni de care nu mai putem fi responsabili. Adesea, îndărătul lor nu zac capriciu şi aroganţă, ci o dira necessitasinexplicabilă individului. Această necesitate crudă îl năpădeşte pe om cu o fatalitate ineluctabilă şi îi demonstrează ad oculos, poate pentru prima dată în viaţa lui, prezenţa unor factori străini mai puternici decît el în domeniul său cel mai intim, unde se credea stăpîn.
Un exemplu sugestiv este povestea lui Iacob care s-a luptat cu îngerul, a ieşit din această bătălie cu un şold luxat, dar astfel a împiedicat o crimă. Iacob cel de atunci era în situaţia avantajată că toată lumea acorda credit celor relatate de el. Un Iacob al zilelor noastre ar fi pur şi simplu întîmpinat cu un zîmbet semnificativ. Ar prefera, în consecinţă, să nu vorbească despre asemenea lucruri, mai cu seamă dacă ar trebui să-şi formeze o părere personală în legătură cu mesagerul lui Iehova. Ar ajunge astfel nolens volens în posesia unui secret ce nu poate fi discutat şi ar ieşi din cercul colectivităţii. Fireşte, această reservatio mentalis ar răzbate pînă la urmă la lumină, dacă nu ar reuşi să facă pe ipocritul tot restul vieţii. Nevrotic devine însă oricine încearcă să obţină ambele deodată: să-şi urmeze ţelul individual şi să se adapteze colectivităţii. Un asemenea „Iacob" nu si-a admis sieşi că, dintre ei doi, îngerul a fost totuşi mai tare, o dată ce nu s-a auzit apoi nimic despre faptul că şi îngerul s-ar fi ales cu un şchiopătat de pe urma luptei.
Cel ce, împins de al său daimon, se încumetă să păşească dincolo de graniţa treptei intermediare, ajunge deci de fapt în acel Unbetretene, nicht zu Betretende(drum nebãtãtori,de nedepãsit) unde nu mai sînt căi sigure care să-l ghideze şi nici adăposturi care să-i ridice un acoperiş protector pe deasupra capului. Acolo nu există nici legi, pentru cazul în care ar întîlni o situaţie neprevăzută, de exemplu un conflict de datorii ce nu pot fi soluţionate în grabă. De regulă, o călătorie în No Man's Land durează numai atîta timp cît la orizont nu apare un astfel de conflict şi se încheie cît se poate de rapid, dacă este adulmecat chiar şi numai de departe. Dacă, în această situaţie, cineva o ia la sănătoasa, nu i-o pot lua în nume de rău. Dar nici nu pot să aprob dacă vrea să-şi facă un merit din slăbiciunea şi laşitatea sa. întrucît dispreţul meu nu-i pricinuieste în rest nici un rău, îl pot rosti fără probleme.
Dacă însă cineva riscă să găsească soluţia unui conflict de datorii pe proprie răspundere şi în faţa unui judecător care dezbate zi şi noapte cauza lui, atunci este transpus în situaţia „individului izolat". E în posesia unui secret care nu suportă o discuţie în public, chiar şi din cauză că el însuşi a garantat în faţa sa, acuzîndu-se fără milă şi apărîndu-se cu înverşunare, şi nu există judecător, fie el laic sau bisericesc, care să-i poată reda somnul. Dacă n-ar fi cunoscut hotărîrile unor astfel de judecători pînă la saturaţie, atunci nici n-ar fi ajuns vreodată la un conflict de datorii. El presupune întotdeauna o conştiinţă mai înaltă a responsabilităţii. Dar tocmai această virtute este cea care îi interzice acceptarea unei decizii a colectivităţii. De aceea, curtea de judecată a lumii exterioare este transpusă în cea interioară, unde decizia se ia în spatele uşilor închise.
Această schimbare îi conferă însă individului o semnificaţie înainte necunoscută. Nu va mai fi de acum încolo numai sediul eului său bine cunoscut şi definit social, ci şi instanţa care dezbate problema legată de ceea ce valorează el în sine. Nimic nu intensifică mai mult procesul conştientizării decît confruntarea lăuntrică a contrariilor. Nu numai acuzarea e cea care scoate la iveală fapte pînă atunci nebănuite, ci şi apărarea trebuie să mediteze la nişte argumente la care nu s-ar fi gîndit nimeni pînă atunci. Nu numai că astfel, pe de o parte, o porţiune considerabilă din lumea exterioară a ajuns în interior, ci, prin aceasta, ea a şi fost sărăcită sau despovărată de această porţiune; dar, pe de altă parte, lumea interioară a cîştigat în greutate la fel de mult, văzîndu-se ridicată la rangul unui tribunal al deciziilor etice. Eul, care înainte era, să zicem, univoc, pierde prerogativa simplului acuzator şi în schimbul ei dobîndeşte inconvenientul de a apărea si în postura de acuzat. Eul devine ambivalent şi ambiguu şi chiar este prins între ciocan şi nicovală.Devine conştient de o polaritate care îi este supraordonată.
Nu se „rezolvă" nici pe departe cu adevărat toate conflictele de datorii, şi poate nici măcar unul, chiar dacă s-ar argumenta în legătură cu ele si s-ar discuta despre ele la nesfîrşit. Într-o bună zi, decizia se iveşte pur şi simplu, ca printr-un soi de scurt-circuit. Viaţa practică nu poate fi suspendată într-o contradicţie veşnică. Perechile de contrarii şi contradicţia lor nu dispar însă, deşi se retrag pentru un moment în planul secund, în favoarea impulsului de a acţiona. Ele ameninţă în mod constant unitatea personalităţii şi înlănţuie viaţa iar şi iar în contradicţii.
Înţelegerea acestei stări de lucruri duce la concluzia că e indicat „să rămîi acasă", adică să nu părăseşti niciodată împrejmuirea sigură şi adăpostul călduţ oferite de colectiv, dat fiind că doar acestea promit o protecţie în faţa conflictelor interioare. Cine nu este constrîns să-şi părăsească mama şi tatăl se află cu certitudine aici în mîinile cele mai bune. Nu puţini sînt însă cei care se trezesc împinşi afară pe drumul individual. Vor face cunoştinţă în cel mai scurt timp cu pozitivul şi negativul naturii omeneşti.
După cum toată energia izvorăşte din contrarii, tot astfel şi sufletul are polaritatea sa interioară ca premisă indispensabilă a vitalităţii lui, precum a recunoscut încă Heraclit. Ea este, atît teoretic cît si practic, inerentă tuturor celor ce sînt vii. Faţă în faţă cu această condiţie puternică stă unitatea foarte fragilă a eului, care s-a format treptat, în decursul mileniilor, numai cu ajutorul a nenumărate măsuri de protecţie. Că un eu chiar a fost posibil pare să provină din faptul că toate contrariile au tendinţa de a se echilibra. Această echilibrare are loc în procesul energetic, care debutează cu coliziunea dintre cald şi rece, înalt si adînc etc. Energia care stă la baza vieţii psihice conştiente e preexistentă acesteia si de aceea este întîi si-ntîi inconştientă. Dacă energia se apropie însă de stadiul de a deveni conştientă, atunci ea apare proiectată mai întîi în figuri ca mana, zei, demoni ş.a.m.d., al căror numen pare a fi izvorul de forţă ce condiţionează viaţa şi care practic chiar aşa şi este, atîta timp cît energia e privită sub această formă. Dar în măsura în care forma păleşte şi devine ineficientă, eul, adică omul empiric, pare să intre în posesia acestei surse de forţă, şi anume în sensul deplin al următoarei afirmaţii echivoce: pe de o parte, omul încearcă să pună stăpînire pe această energie, respectiv să ajungă în posesia ei, sau îşi închipuie chiar că o posedă; pe de altă parte, este posedat de ea.
Situaţia asta grotescă se poate ivi fireşte numai atunci cînd doar conţinuturile conştiinţei trec drept formă psihică de existenţă. Cînd este aşa, inflaţia datorată unor proiecţii recurente nu poate fi evitată. Cînd se admite însă existenţa unui psihic inconştient, conţinuturile proiecţiei pot fi integrate în forme instinctive înnăscute care premerg conştiinţei. Prin aceasta, se menţin obiectivitatea si autonomia lor şi se evită inflaţia. Arhetipurile care sînt preexistente conştiinţei şi o condiţionează apar atunci în rolul pe care-1 joacă în realitate, şi anume ca forme structurale apriorice ale fundamentului instinctiv al conştiinţei. Ele nu reprezintă nicidecum un în-sine al lucrurilor, ci mai degrabă formele sub care sînt ele percepute şi concepute. Bineînţeles că arhetipurile nu sînt singurele cauze pentru această particularitate de a fi a reprezentărilor. Ele stau doar la baza componentei colective a unei concepţii. Fiind o proprietate a instinctului, ele participă la natura sa dinamică şi posedă, drept urmare, o energie specifică ce determină — eventual, prin constrîngere — anumite modalităţi de comportament sau impulsuri, adică ele au, în unele împrejurări, forţă posesivă sau obsesivă (numinozitate!). Conceperea lor drept daimonic este deci în acord cu natura lor.
Dacă cineva este înclinat să creadă că prin astfel de formulări s-ar schimba ceva în natura lucrurilor, o face numai deoarece acordă vorbelor o încredere prea mare. Daturile reale nu se modifică dacă li se conferă un alt nume. Numai pe noi ne afectează. Dacă cineva ar fi să-L conceapă pe „Dumnezeu" ca „pur neant", atunci acest lucru n-ar avea nimic de-a face cu datul unui principiu supraordonat. Rămînem exact la fel de tare posedaţi ca mai înainte; prin schimbarea numelui n-am îndepărtat nimic din realitate, ci, cel mult, am adoptat o atitudine falsă faţă de ea, dacă numele cel nou implică o negare; invers, o denumire pozitivă a incognoscibilului are ca rezultat că ne transpune într-o atitudine pozitivă corespunzătoare. Dacă-L desemnăm deci pe Dumnezeu drept arhetip, atunci nu s-a spus nimic despre adevărata Sa esenţă. Astfel recunoaştem însă că „Dumnezeu" este înscris în sufletul nostru care preexistă conştiinţei şi că, aşadar, nu poate fi considerat cîtuşi de puţin drept o invenţie a conştiinţei. Astfel, El nu numai că nu este îndepărtat sau anihilat, ci e chiar împins în apropierea celor ce pot fi aflate, a experimentabilului. Această din urmă circumstanţă nu-i lipsită de importanţă în măsura în care un lucru ce nu deţine calitatea de a fi experimentabil poate fi lesne suspectat drept inexistent. Această suspectare este atît de atrăgătoare, încît anumiţi asa-zişi credincioşi văd, fără a căuta mai departe, pur şi simplu ateism — sau, eventual, gnosticism — în încercarea mea de a reconstrui sufletul primitiv inconştient; în orice caz, ei nu văd realitate psihică, aşa cum e inconştientul. Dacă inconştientul chiar este ceva, atunci trebuie să se compună din stadii preliminare de evoluţie ale psihicului nostru conştient. S-a cam ajuns la un acord în privinţa faptului că presupunerea după care omul ar fi fost creat în întreaga sa glorie în cea de-a şasea zi a Creaţiei, fără etape premergătoare, este totuşi niţel prea simplistă şi arhaică pentru a ne mai satisface. In legătură cu psihicul, concepţiile arhaice dăinuie însă în continuare: el n-are premise arhetipale, este tabula rasa, e nou creat la naştere si este numai ceea ce el însuşi îşi imaginează că este.
Conştiinţa e secundară din punct de vedere filogenetic şi onto-genetic. Ar trebui recunoscut odată acest fapt evident. După cum trupul are o preistorie anatomică de milioane de ani, tot aşa are şi sistemul psihic;şi după cum trupul omului modern reprezintă în fiecare părticică a lui rezultatul acestei evoluţii şi lasă peste tot să mai transpară stadiile preliminare ale stării sale prezente, tot aşa se întîmplă si cu psihicul. După cum din perspectiva evoluţiei istorice, conştiinţa a început dintr-o stare considerată inconştientă şi asemănătoare celei a animalelor, tot aşa fiecare copil repetă acest proces de diferenţiere. Psihicul copilului în starea sa preconşti-entă e orice altceva decît tabula rasa; el este preformat individual într-un mod deja recognoscibil şi, în plus, înzestrat cu toate instinctele specific omeneşti, precum si cu fundamentele apriorice ale funcţiilor superioare.
Eul se formează pe această bază complicată şi ea este cea care-l poartă prin întreaga lui viaţă. Cînd baza nu funcţionează, survin mai întîi mersul în gol si apoi moartea. Viaţa si realitatea acestei baze sînt de o importanţă vitală. Faţă de ea, chiar şi lumea exterioară are o însemnătate secundară, căci ce poate ea să facă dacă mie-mi lipseşte imboldul endogen de a o lua în stăpînire? Nici o voinţă conştientă nu va înlocui la nesfîrsit pulsiunea de viaţă. Această pulsiune survine în noi din interior, ca o obligaţie sau o voinţă, sau o poruncă, iar dacă noi îi atribuim, aşa cum s-a întîmplat, ca să zic aşa, dintotdeauna, numele unui daimonpersonal, atunci măcar am exprimat în mod adecvat starea psihologică de fapt. Şi dacă încercăm să circumscriem mai precis, prin conceptul arhetipului, punctul în care acest daimon ne cuprinde, atunci n-am eliminat nimic, ci doar ne-am adus pe noi înşine mai aproape de izvorul vieţii.
Este natural ca eu, ca psihiatru (care înseamnă „medic al sufletului") să înclin spre o asemenea concepţie, căci în primul rînd mă interesează cum îmi pot ajuta bolnavul să-si regăsească baza sănătoasă, în acest sens sînt necesare, din cîte mi-am dat seama din experienţă, cunoştinţe atît de variate! Nici cu medicina în general lucrurile nu au stat altfel. Ea n-a înregistrat progrese prin faptul că a descoperit în cele din urmă trucul vindecării si si-a simplificat astfel în mod uluitor metodele. Dimpotrivă, ea a crescut şi s-a dezvoltat într-o ştiinţă de o imensă complexitate, nu în ultimă instanţă din cauză că a făcut împrumuturi din toate domeniile posibile. N-am nicidecum de gînd să demonstrez ceva altor discipline, ci încerc pur şi simplu să folosesc cunoştinţele lor şi în domeniul meu. Bineînţeles că este de datoria mea să raportez despre această utilizare si urmările ei. Căci se fac tot felul de descoperiri atunci cînd cunoştinţele unui domeniu sînt transferate în altul pentru a fi utilizate practic. Cîte ar fi rămas ascunse, dacă nu s-ar fi folosit razele Rontgen în medicină, pe motiv că erau o descoperire a fizicii ? Dacă se întîmplă uneori ca radioterapia să aibă consecinţe periculoase, atunci acest lucru este interesant pentru doctor, dar nu neapărat şi pentru fizician, care se serveşte de razele sale într-un mod cu totul diferit şi în alte scopuri. El nu va fi nici de părere că medicul a vrut să-1 critice dacă acesta din urmă îi atrage atenţia asupra anumitor proprietăţi dăunătoare sau salutare ale radioscopiei.
Dacă aplic, de exemplu, cunoştinţe istorice sau teologice în domeniul psihoterapiei, ele apar, bineînţeles, într-o altă lumină şi duc la alte concluzii decît atunci cînd rămîn limitate la domeniul lor de specialitate, unde servesc altor scopuri.
Faptul că la baza dinamicii sufletului stă o polaritate are drept urmare aducerea problematicii contrariilor în sensul cel mai larg în discuţia psihologică, cu toate aspectele-i religioase şi filozofice. Aceste aspecte îşi pierd astfel caracterul independent pe care-l posedă în domeniul lor de specialitate, şi anume în mod inevitabil, căci sînt abordate din perspectivă psihologică, adică nu mai sînt Privite aici din unghiul vizual al adevărului religios sau filozofic,ci mai degrabă sînt examinate spre a se constata ce conţin din punct de vedere al întemeierii şi al semnificaţiei lor psihologice. Căci, lăsînd deoparte pretenţia lor de a fi adevăruri independente, ramîne valabil faptul că, privite empiric, adică din perspectiva ştiinţelor naturii, ele sînt în primul rînd fenomene psihice. Acest fapt mi se pare incontestabil. Că ele pretind a fi fondate în ele însele şi prin ele însele face parte din modul psihologic de abordare care nu numai că nu exclude această exigenţă ca nejustificată, ci, din contră, o tratează cu o atenţie deosebită. Psihologia ignoră judecăţi ca „numai religios" sau „numai filozofic", spre deosebire de reproşul de „numai psihic", pe care prea des îl auzim adresat, mai ales de către teologi.
Despre psihic se fac toate afirmaţiile imaginabile. El apare, printre altele, ca proces dinamic ce se sprijină pe opoziţia care-i stă la bază şi pe caracterul antitetic al conţinuturilor lui şi reprezintă o tensiune între polii săi. Intrucît principiile explicative nu trebuie înmulţite dincolo de necesitate şi modul de abordare energetic s-a confirmat ca principiu explicativ general al ştiinţelor naturii, trebuie să ne limităm si în psihologie la el. Nu există nici fapte sigure care ar arăta o altă concepţie ca fiind mai potrivită si, în plus, caracterul antitetic sau de polaritate al psihicului şi al conţinuturilor lui s-a dovedit a fi un rezultat esenţial al empirismului psihologic.
Dacă o concepţie energetică a psihicului există cu adevărat, afirmaţiile care încearcă să depăşească limita pusă de polaritate — ca, de exemplu, afirmaţiile despre o realitate metafizică — sînt posibile doar ca paradoxuri, în momentul în care ar vrea să ridice pretenţii la vreo valabilitate anume.
Psihicul nu se poate avînta dincolo de sine însuşi, adică nu poate statua nici un fel de adevăruri absolute; căci polaritatea ce-i este proprie condiţionează relativitatea afirmaţiilor lui. Oriunde proclamă psihicul adevăruri absolute — ca de pildă, „esenţa eternă este mişcarea" sau „esenţa eternă este Unul" — cadenolens volens într-unul sau altul dintre contrarii. S-ar putea la fel de bine afirma: „esenţa eternă este nemişcarea" sau „esenţa eternă este Totul". Prin unilateralitate, psihicul se dezintegrează el însuşi si pierde capacitatea de a cunoaşte. Devine o succesiune nereflectată (căci nu este reflectabilă) de stări psihice, dintre care fiecare se crede fondată în sine însăşi, pentru că nu vede sau încă nu vede vreo altă stare.Cu aceasta nu exprim bineînţeles vreo evaluare, ci mai degrabă formulez ideea că foarte adesea, şi chiar în mod inevitabil, se depăşeşte graniţa, căci „totul este tranziţie". Teza este urmata de antiteză, iar între cele două se naşte ca lysis un al treilea factor care înainte nu era perceptibil. Prin acest proces, psihicul n-a făcut decît să-şi manifeste o dată în plus natura antitetică şi nu a ieşit în nici o privinţă cu adevărat din propriile sale limite.
Cu strădania mea de a arăta limitarea psihicului, nu vreau să sugerez însă că există numai psihic. Dar acolo unde şi în măsura în care este vorba despre percepere şi cunoaştere, pur si simplu nu putem să vedem dincolo de psihic. Ştiinţele naturii sînt în mod tacit convinse că există un obiect transcendent, nonpsihic. Ele ştiu însă şi cît de dificil este să recunoşti veritabila natură a obiectului, mai cu seamă acolo unde organul de percepţie este deficient sau chiar lipseşte şi unde nu există forme adecvate de gîndire sau ele abia trebuie create, în cazurile în care nici organele noastre senzoriale, nici aparatele lor auxiliare artificiale nu ne garantează prezenţa unui obiect real, dificultăţile se amplifică la proporţii uriaşe, aşa încît ne simţim tentaţi să afirmăm că nu există pur şi simplu nici un obiect real. N-am tras niciodată această concluzie pripită, pentru că n-am fost niciodată de părere că percepţia noastră ar fi în stare să sesizeze toate formele fiinţei. De aceea chiar am emis postulatul că fenomenul configuraţiilor arhetipale — care sînt evenimente psihice prin excelenţă — se sprijină pe existenţa unei baze psihoide deci a unei forme numai condiţionat psihice, respectiv diferite a fiinţei. Din lipsă de date empirice n-am nici ştiinţă nici cunoştinţă de astfel de forme ale fiinţei, pe care le desemnăm în mod curent drept „spirituale". Din punctul de vedere al ştiinţei este irelevant ce cred eu despre asta. Trebuie să mă mulţumesc cu neştiinţa mea. Însă în măsura în care arhetipurile se dovedesc eficiente, pentru mine sînt adevărate, chiar dacă nu ştiu în ce constă natura lor reală. Acest lucru este valabil bineînţeles nu numai despre arhetipuri, ci în legătură cu natura psihicului în genere. Orice ar afirma despre el însuşi, niciodată nu se va depăşi pe sine. Orice înţelegere si tot ceea ce s-a înţeles este, în sine, ceva psihic, si în această privinţă sîntem închişi fără speranţe într-o lume exclusiv psihică. Avem totuşi suficiente motive să presupunem existenţa, în spatele acestui văl, a obiectului absolut dar neînţeles care ne produce şi ne influenţează, şi s-o presupunem şi în acele cazuri — mai cu seamă în cel al fenomenelor psihice — unde nu pot fi făcute constatări reale. Afirmaţiile despre posibilitate şi imposibilitate sînt valabile numai în interiorul domeniilor specializate, în afara lor sînt pure prezumţii arogante.
Deşi, dintr-un punct de vedere obiectiv, este interzis să se facă afirmaţii în vînt, adică fără motive suficiente, există totuşi afirmaţii care aparent trebuie emise fără raţiuni obiective. In acest caz este însă vorba despre o motivaţie psihodinamică, pe care o calificăm de obicei ca subiectivă si o privim ca fiind pur personală. Se comite astfel greşeala de a nu se distinge dacă afirmaţia porneşte într-adevăr numai de la un subiect izolat şi este determinată de motive exclusiv personale sau dacă apare în general şi izvorăşte dintr-un pattern dinamic, ce există în mod colectiv, în acest din urmă caz, afirmaţia nu trebuie concepută ca subiectivă, ci ca obiectivă din punct de vedere psihologic, căci un număr nedefinit de indivizi se văd îndemnaţi, dintr-un imbold lăuntric, să facă o afirmaţie identică, respectiv chiar să resimtă că o anumită viziune este de o necesitate vitală, întrucît arhetipul nu-i o formă pur şi simplu inactivă, ci e înzestrat şi cu o energie specifică, poate fi considerat causa efficiens a unor astfel de afirmaţii şi înţeles ca subiectul care le determină. Nu omul personal face afirmaţia, ci arhetipul se exprimă prin ea. Dacă afirmaţiile sînt împiedicate sau nu sînt luate în considerare, atunci survin, după cum o arată atît experienţa medicală cît şi o cunoaştere obişnuită a oamenilor, fenomene psihice de carenţă. In cazurile individuale vor apărea simptome nevrotice, iar acolo unde este vorba despre oameni incapabili de o nevroză — deliruri colective.
Afirmaţiile arhetipale se sprijină pe premise instinctive şi n-au nimic de-a face cu raţiunea; nu sînt nici întemeiate raţional, nici nu pot fi înlăturate prin argumente raţionale. Au fost si sînt din-totdeauna părticele ale imaginii lumii, representations collectives, după cum le-a numit Levy-Bruhl în mod just. Cert, eul şi voinţa sa joacă un rol important. Ce vrea eul se încrucişează însă, într-o măsură considerabilă şi într-o manieră de cele mai multe ori inconştientă, cu autonomia şi numinozitatea proceselor arhetipale. A ţine cont de ele în plan practic constituie esenţa religiei, în măsura în care ea poate fi supusă unui mod psihologic de abordare.
În acest loc mi se impune o altă realitate, aceea că pe lîngă cîmpul reflecţiei există şi un alt domeniu, cel puţin la fel de extins dacă nu cumva şi mai vast, în care înţelegerea raţională şi reprezentarea raţională abia găsesc ceva pe care să pună stăpînire. Este cîmpul Erosului. Anticul Eros este — într-un mod plin de tîlc — un zeu a cărui divinitate depăşeşte limitele umanului şi de aceea nu poate fi nici înţeles, nici reprezentat. Aş putea, aşa cum au facut-o atîţia alţii înaintea mea, să mă aventurez în abordarea acestuidaimon, al cărui domeniu de acţiune se întinde de la spaţiile nesfîrşite ale cerului pînă la abisurile tenebroase ale infernului, dar îmi lipseşte curajul să caut acel limbaj capabil să exprime adecvat paradoxurile incalculabile ale iubirii. Eros este un kosmo-gonos, un creator şi tată-mamă a tot ce e conştientă. Am senzaţia că acea formulare condiţională a lui Pavel, „dacă nu am dragoste", ar fi prima dintre toate cunoaşterile şi chintesenţa dumnezeirii înseşi. Oricare ar putea fi interpretarea savantă a propoziţiei: Dumnezeu este iubire, cuvintele sale confirmă divinitatea drept complexio oppositorum.
Experienţa mea medicală precum şi propria-mi viaţă m-au pus neîncetat faţă în faţă cu problema iubirii, dar n-am fost niciodată capabil să dau o explicaţie valabilă. Asemenea lui Iov, a trebuit să-mi pun mîna la gură! O dată am vorbit şi nu mai încep iar, chiar de două ori şi n'am ce mai adăoga. E vorba aici de ceea ce e cel mai mare si cel mai mic, de ceea ce e cel mai departe şi cel mai aproape, de ceea ce e cel mai înalt şi cel mai adînc, şi niciodată una nu poate fi spusă fără cealaltă. Nici un limbaj nu-i pe măsura acestui paradox. Orice ar fi ceea ce am spune, nu există nici un cuvînt care să exprime totalitatea. A vorbi despre aspecte parţiale este întotdeauna prea mult sau prea puţin, o dată ce numai totalitatea are sens. Iubirea „toate le suferă" şi „toate le rabdă" (I Corinteni 13,7). Aceste vorbe spun tot. Nu li se mai poate adăuga nimic. Căci sîntem, în sensul cel mai profund, victimele sau mijloacele şi instrumentele „iubirii" cosmogonice. Pun acest cuvînt între ghilimele pentru a arăta că nu înţeleg prin el o simplă poftă, preferinţă, favorizare, dorinţă şi altele asemănătoare, ci un întreg, unit şi nedivizat, care este supraordonat fiinţei individuale. Omul ca parte nu înţelege întregul; îi este subordonat. El n-are decît să spună „da" sau să se revolte — tot prins şi închis în el rămîne. Întotdeauna depinde de el şi este întemeiat în el. Iubirea îi este lumină si întuneric şi nu îi întrevede sfîrşitul. „Dragostea nu piere niciodată", chiar dacă omul ar grăi „limbile îngereşti" sau ar urmări, cu meticulozitate ştiinţifică, viaţa celulei pînă în ultimul său colţişor. Omul poate da iubirii toate numele care-i stau la dispoziţie — nu va face decît să se piardă în nesfîrşite autoiluzionări. Dacă posedă un dram de înţelepciune va depune armele si va numi ignotumper ignotius [iii], aşadar, cu numele Domnului. Este o mărturisire a subordonării, a imperfecţiunii şi dependenţei sale, dar totodată şi o mărturie a libertăţii sale de a alege între adevăr şi eroare.
Există o legendă veche şi frumoasă despre un rabin pe care un elev l-a întrebat odată: „Înainte au existat oameni care au văzut faţa lui Dumnezeu; de ce nu mai există şi astăzi?" La care, rabinul a răspuns: „Pentru că astăzi nimeni nu se mai poate apleca atît de adînc." Într-adevăr, trebuie să te cam apleci, spre a scoate apă din fluviu.
Deosebirea dintre majoritatea oamenilor şi mine constă în aceea că la mine „pereţii despărţitori" sînt transparenţi. Este particularitatea mea. La alţii sînt adesea atît de groşi încît nu văd nimic îndărătul lor — şi asta-i face să creadă că acolo nici nu se află absolut nimic. Eu percep întrucîtva procesele ce se derulează în fundal, ceea ce-mi conferă o siguranţă lăuntrică. Cel care nu vede nimic n-are nici siguranţă şi nu poate trage concluzii sau nu se încrede în propriile concluzii. Nu ştiu ce a declanşat faptul că eu pot percepe fluxul[iv] vieţii. Pesemne că a fost însuşi inconştientul. Poate că au fost visele mele avute atît de devreme. Ele mi-au determinat evoluţia de la bun început.
Cunoaşterea proceselor derulate în fundal mi-a preformat de timpuriu relaţia cu lumea, în fond, ea a fost încă din copilăria mea aşa cum este şi astăzi. Copil fiind, mă simţeam singuratic şi la fel sînt şi în ziua de azi, pentru că ştiu şi trebuie să indic lucruri de care ceilalţi, pare-se, nu ştiu nimic şi, în cele mai multe cazuri, nici nu vor să ştie nimic.
Solitudinea nu survine din cauză că nu avem oameni în jurul nostru, ci mai degrabă din cauză că nu le putem comunica lucruri care nouă ni se par importante sau din cauză că socotim valabile gînduri care celorlalţi li se par improbabile. Solitudinea mea a început o dată cu experienţa viselor mele precoce şi şi-a atins apogeul pe vremea cînd lucram la problema inconştientului. Cînd cineva ştie mai multe decît ceilalţi, devine singuratic. Singurătatea nu este însă necesarmente opusă comunităţii, căci nimeni nu simte comunitatea mai profund decît o simte singuraticul, şi comunitatea înfloreşte numai acolo unde fiecare singuratic îşi aminteşte de specificul său şi nu se identifică deci cu ceilalţi.
E important să avem un secret şi presimţirea a ceva ce nu poate fi cunoscut. Ne umple viaţa cu o nuanţă de impersonal, cu un numinosum. Cine n-a făcut niciodată experienţa acestui lucru a pierdut ceva esenţial.Omul trebuie să simtă că trăieşte într-o lume care este misterioasă într-o anumită privinţă, să simtă că în ea se întîmplă şi lucruri a căror experienţă o poate face, chiar dacă rămîn inexplicabile, şi nu numai acelea care se desfăşoară în limitele aşteptărilor. Neaşteptatul şi incredibilul ţin de această lume.Numai atunci viaţa este întreagă. Pentru mine, lumea a fost de la bun început infinit de mare si de insesizabilă.
Mi-a venit foarte greu să mă afirm alături de gîndurile mele. Era un demon în mine, şi în cele din urmă prezenţa lui a fost decisivă. Mă domina şi mi-o lua înainte, iar cînd se întîmplă să nu mai ţin seama de nimic era fiindcă el mă presa. Nu mă puteam opri niciodată la ceea ce obţinusem deja. Trebuia să continuu sa alerg, pentru a-mi ajunge din urmă viziunea, întrucît, după cum e lesne de înţeles, contemporanii mei nu puteau percepe viziunea mea, vedeau în mine doar pe cineva care tot fuge aiurea.
Am ofensat mulţi oameni; căci de îndată ce observam că nu mă înţelegeau, pentru mine cazul era încheiat. Trebuia să merg mai departe. Excepţie făcînd pacienţii mei, n-aveam răbdare cu oamenii, întotdeauna trebuia să-mi urmez legea interioară care-mi era impusă şi nu-mi lăsa libertatea alegerii. Ce-i drept însă, n-o urmam de fiecare dată. Cum am putea s-o scoatem la capăt fără inconsecvenţe? Pentru unii oameni eram nemijlocit prezent, în măsura în care se aflau în contact cu lumea lăuntrică; dar apoi se putea întîmpla ca, brusc, să nu mai fiu acolo cu ei, dat fiind că nu mai exista nimic care să mă lege de ei. Am învăţat anevoie că oamenii continuă să fie prezenţi, chiar si atunci cînd nu mai au nimic a-mi spune. Mulţi trezeau în mine sentimentul unei umanităţi vii, dar numai cînd apăreau în cercul magic al psihologiei, devenind vizibili ; în clipa următoare, cînd farul îşi îndrepta raza în altă direcţie, nu mai exista nimic. Unii oameni mă puteau interesa în modul cel mai intens, pentru ca, de îndată ce îi „descifrasem", farmecul să dispară. Mi-am făcut mulţi duşmani astfel. Dar ca om creator eşti la discreţia demonului, nu eşti liber, ci înlănţuit şi mînat de el. În mod ruşinos,/ inima ne-o smulge o putere./ Căci fiecare din zeităţi o jertfă cere,/ dacă una a fost însă neglijată,/ nimic bun n-a rezultat vreodată (Holderlin).
Lipsa de libertate m-a umplut de tristeţe. Adesea aveam senzaţia că mă găsesc pe un cîmp de luptă. Acum ai căzut tu, bunul meu camarad, dar eu trebuie să continuu! Eu nu pot, nu, nu pot rămîne! Căci „în mod ruşinos inima ne-o smulge o putere". Mi-eşti drag, te iubesc chiar, dar nu pot rămîne! — Pe moment, este ceva sfîsietor. Căci eu însumi sînt victima, nu pot să rămîn. Dar demonul aranjează lucrurile astfel, încît s-o scoatem la capăt, iar binecuvîntata inconsecvenţă are grijă ca, în contrast flagrant cu „infidelitatea" mea, să pot rămîne credincios într-o măsură nebănuită.
Aş putea spune eventual: am o nevoie mult mai mare de oameni decît alţii şi, în acelaşi timp, mult mai mică. Cînd s-a pus pe treabă daimon-ul, sîntem întotdeauna prea aproape şi prea departe. Numai cînd tace putem păstra măsura moderată.
Demonul şi creativitatea s-au impus în mine în chip absolut Şi lipsit de scrupule. Acţiunile obişnuite pe care mi le plănuiam pierdeau de cele mai multe ori prioritatea — deşi nu întotdeauna şi nu pretutindeni. De aceea am simţămîntul că sînt conservator pînă-n măduva oaselor, îmi umplu pipa din punga cu tutun a bunicului meu si păstrez încă alpenştocul lui împodobit cu un corn de capră neagră, pe care 1-a adus din Pontresina unde fusese unul dintre primii vilegiaturişti.
Sînt mulţumit că viaţa mea s-a desfăşurat astfel. A fost bogată şi mi-a oferit multe. Cum aş fi putut să mă aştept vreodată la atîtea? S-au întîmplat tot felul de lucruri la care nu mă aşteptam. Unele s-ar fi putut derula altfel dacă eu însumi aş fi fost altfel. Aşa însă, totul a fost cum trebuia să fie; căci s-a întîmplat aşa, pentru că eu sînt cum sînt. Multe s-au produs intenţionat, dar nu totdeauna s-au dovedit a fi în avantajul meu. Cele mai multe s-au dezvoltat însă în mod natural şi prin destin. Regret multe prostii izvorîte din încăpăţînarea mea, dar dacă aceasta n-ar fi fost o însuşire de-a mea, nu mi-aş fi atins ţelul. Aşa, sînt dezamăgit şi nu sînt dezamăgit deopotrivă. Sînt dezamăgit de oameni şi sînt dezamăgit de mine însumi. Am aflat lucruri minunate despre oameni, am trăit lucruri minunate legate de ei şi am realizat eu însumi mai multe decît aşteptam de la mine. Nu-mi pot forma o judecată definitivă, întrucît fenomenul viaţă şi fenomenul om sînt prea mari. Cu cît am înaintat în vîrstă, cu atît mai puţin am reuşit să mă înţeleg, să mă cunosc sau să ştiu despre mine.
Sînt uimit de mine, dezamăgit, mulţumit. Sînt întristat, abătut, entuziast. Sînt şi toate acestea şi nu pot să fac suma. Nu sînt capabil să stabilesc o valoare sau o nonvaloare definitivă, n-am o judecată despre mine şi viaţa mea. De nimic nu sînt foarte sigur. De fapt, n-am o convingere definitivă despre nimic. Ştiu numai că m-am născut şi că exist şi am sentimentul că aş fi fost purtat. Exist pe baza a ceva ce nu cunosc, în ciuda tuturor incertitudinilor simt o soliditate a ceea ce există şi o continuitate a fiinţei mele aşa cum este ea.
Lumea în care pătrundem născîndu-ne este crudă şi cruntă şi totodată de o frumuseţe dumnezeiască. Să credem că predomină lipsa de sens sau sensul este o chestiune de temperament. Dacă lipsa de sens ar prevala în mod absolut, ar dispărea tot mai mult, pe măsura evoluţiei, caracteristica vieţii de a fi plină de sens. Dar nu acesta este — sau nu-mi pare mie că este — cazul. Probabil că, aşa ca în toate problemele metafizice, ambele sînt adevărate: viaţa este sens şi nonsens sau are sens şi nonsens. Nutresc speranţa anxioasă că sensul va fi preponderent şi va cîştiga bătălia.
Cînd Lao Zi spune: „Toate sînt clare, numai eu singur sînt tulbure", atunci exprimă exact ceea ce simt eu acum la bătrîneţe. Lao Zi e exemplul unui om cu o înţelegere superioară, care a văzut atît valoarea cît şi nonvaloarea, a făcut experienţa lor şi care, la sfîrşitul vieţii, ar dori să se reîntoarcă în propria fiinţă, în tîlcul veşnic incognoscibil. Arhetipul omului bătrîn care a văzut destule este etern adevărat. Acest tip apare pe fiece treaptă a inteligenţei şi este identic cu sine însuşi — că e un ţăran bătrîn sau un mare filozof ca Lao Zi. Aşa-i bătrîneţea — este deci o limitare. Si totuşi există atîtea care mă împlinesc: plantele, animalele, norii, ziua şi noaptea, precum şi eternul din om. Cu cît am devenit mai nesigur în legătură cu mine însumi, cu atît s-a amplificat în mine sentimentul înrudirii cu toate lucrurile. Da, am senzaţia că acea stranietate care mă separase atîta timp de lume s-ar fi mutat în lumea mea lăuntrică, revelîndu-mi o neaşteptată şi necunoscută dimensiune a propriei mele fiinţe.”
(Fragment din C.G. Jung - Amintiri, vise, reflectii)
Experienţa mea medicală precum şi propria-mi viaţă m-au pus neîncetat faţă în faţă cu problema iubirii, dar n-am fost niciodată capabil să dau o explicaţie valabilă. Asemenea lui Iov, a trebuit să-mi pun mîna la gură! O dată am vorbit şi nu mai încep iar, chiar de două ori şi n'am ce mai adăoga. E vorba aici de ceea ce e cel mai mare si cel mai mic, de ceea ce e cel mai departe şi cel mai aproape, de ceea ce e cel mai înalt şi cel mai adînc, şi niciodată una nu poate fi spusă fără cealaltă. Nici un limbaj nu-i pe măsura acestui paradox. Orice ar fi ceea ce am spune, nu există nici un cuvînt care să exprime totalitatea. A vorbi despre aspecte parţiale este întotdeauna prea mult sau prea puţin, o dată ce numai totalitatea are sens. Iubirea „toate le suferă" şi „toate le rabdă" (I Corinteni 13,7). Aceste vorbe spun tot. Nu li se mai poate adăuga nimic. Căci sîntem, în sensul cel mai profund, victimele sau mijloacele şi instrumentele „iubirii" cosmogonice. Pun acest cuvînt între ghilimele pentru a arăta că nu înţeleg prin el o simplă poftă, preferinţă, favorizare, dorinţă şi altele asemănătoare, ci un întreg, unit şi nedivizat, care este supraordonat fiinţei individuale. Omul ca parte nu înţelege întregul; îi este subordonat. El n-are decît să spună „da" sau să se revolte — tot prins şi închis în el rămîne. Întotdeauna depinde de el şi este întemeiat în el. Iubirea îi este lumină si întuneric şi nu îi întrevede sfîrşitul. „Dragostea nu piere niciodată", chiar dacă omul ar grăi „limbile îngereşti" sau ar urmări, cu meticulozitate ştiinţifică, viaţa celulei pînă în ultimul său colţişor. Omul poate da iubirii toate numele care-i stau la dispoziţie — nu va face decît să se piardă în nesfîrşite autoiluzionări. Dacă posedă un dram de înţelepciune va depune armele si va numi ignotumper ignotius [iii], aşadar, cu numele Domnului. Este o mărturisire a subordonării, a imperfecţiunii şi dependenţei sale, dar totodată şi o mărturie a libertăţii sale de a alege între adevăr şi eroare.
Privire retrospectivă
Nu pot accepta cînd se spune despre mine că aş fi înţelept sau „cunoscător". Cineva a scos o dată o pălărie cu apă dintr-un fluviu. Ei şi? Eu nu sînt acest fluviu. Sînt la malul fluviului, dar nu fac nimic. Ceilalţi oameni sînt la malul aceluiaşi fluviu, dar consideră de cele mai multe ori că ei înşişi ar trebui să scoată apa. Eu nu fac nimic. Nu gîndesc niciodată că eu sînt acela care trebuie să aibă grijă ca cireşele să aibă codiţe. Stau aici, admirînd ce poate natura.Există o legendă veche şi frumoasă despre un rabin pe care un elev l-a întrebat odată: „Înainte au existat oameni care au văzut faţa lui Dumnezeu; de ce nu mai există şi astăzi?" La care, rabinul a răspuns: „Pentru că astăzi nimeni nu se mai poate apleca atît de adînc." Într-adevăr, trebuie să te cam apleci, spre a scoate apă din fluviu.
Deosebirea dintre majoritatea oamenilor şi mine constă în aceea că la mine „pereţii despărţitori" sînt transparenţi. Este particularitatea mea. La alţii sînt adesea atît de groşi încît nu văd nimic îndărătul lor — şi asta-i face să creadă că acolo nici nu se află absolut nimic. Eu percep întrucîtva procesele ce se derulează în fundal, ceea ce-mi conferă o siguranţă lăuntrică. Cel care nu vede nimic n-are nici siguranţă şi nu poate trage concluzii sau nu se încrede în propriile concluzii. Nu ştiu ce a declanşat faptul că eu pot percepe fluxul[iv] vieţii. Pesemne că a fost însuşi inconştientul. Poate că au fost visele mele avute atît de devreme. Ele mi-au determinat evoluţia de la bun început.
Cunoaşterea proceselor derulate în fundal mi-a preformat de timpuriu relaţia cu lumea, în fond, ea a fost încă din copilăria mea aşa cum este şi astăzi. Copil fiind, mă simţeam singuratic şi la fel sînt şi în ziua de azi, pentru că ştiu şi trebuie să indic lucruri de care ceilalţi, pare-se, nu ştiu nimic şi, în cele mai multe cazuri, nici nu vor să ştie nimic.
Solitudinea nu survine din cauză că nu avem oameni în jurul nostru, ci mai degrabă din cauză că nu le putem comunica lucruri care nouă ni se par importante sau din cauză că socotim valabile gînduri care celorlalţi li se par improbabile. Solitudinea mea a început o dată cu experienţa viselor mele precoce şi şi-a atins apogeul pe vremea cînd lucram la problema inconştientului. Cînd cineva ştie mai multe decît ceilalţi, devine singuratic. Singurătatea nu este însă necesarmente opusă comunităţii, căci nimeni nu simte comunitatea mai profund decît o simte singuraticul, şi comunitatea înfloreşte numai acolo unde fiecare singuratic îşi aminteşte de specificul său şi nu se identifică deci cu ceilalţi.
E important să avem un secret şi presimţirea a ceva ce nu poate fi cunoscut. Ne umple viaţa cu o nuanţă de impersonal, cu un numinosum. Cine n-a făcut niciodată experienţa acestui lucru a pierdut ceva esenţial.Omul trebuie să simtă că trăieşte într-o lume care este misterioasă într-o anumită privinţă, să simtă că în ea se întîmplă şi lucruri a căror experienţă o poate face, chiar dacă rămîn inexplicabile, şi nu numai acelea care se desfăşoară în limitele aşteptărilor. Neaşteptatul şi incredibilul ţin de această lume.Numai atunci viaţa este întreagă. Pentru mine, lumea a fost de la bun început infinit de mare si de insesizabilă.
Mi-a venit foarte greu să mă afirm alături de gîndurile mele. Era un demon în mine, şi în cele din urmă prezenţa lui a fost decisivă. Mă domina şi mi-o lua înainte, iar cînd se întîmplă să nu mai ţin seama de nimic era fiindcă el mă presa. Nu mă puteam opri niciodată la ceea ce obţinusem deja. Trebuia să continuu sa alerg, pentru a-mi ajunge din urmă viziunea, întrucît, după cum e lesne de înţeles, contemporanii mei nu puteau percepe viziunea mea, vedeau în mine doar pe cineva care tot fuge aiurea.
Am ofensat mulţi oameni; căci de îndată ce observam că nu mă înţelegeau, pentru mine cazul era încheiat. Trebuia să merg mai departe. Excepţie făcînd pacienţii mei, n-aveam răbdare cu oamenii, întotdeauna trebuia să-mi urmez legea interioară care-mi era impusă şi nu-mi lăsa libertatea alegerii. Ce-i drept însă, n-o urmam de fiecare dată. Cum am putea s-o scoatem la capăt fără inconsecvenţe? Pentru unii oameni eram nemijlocit prezent, în măsura în care se aflau în contact cu lumea lăuntrică; dar apoi se putea întîmpla ca, brusc, să nu mai fiu acolo cu ei, dat fiind că nu mai exista nimic care să mă lege de ei. Am învăţat anevoie că oamenii continuă să fie prezenţi, chiar si atunci cînd nu mai au nimic a-mi spune. Mulţi trezeau în mine sentimentul unei umanităţi vii, dar numai cînd apăreau în cercul magic al psihologiei, devenind vizibili ; în clipa următoare, cînd farul îşi îndrepta raza în altă direcţie, nu mai exista nimic. Unii oameni mă puteau interesa în modul cel mai intens, pentru ca, de îndată ce îi „descifrasem", farmecul să dispară. Mi-am făcut mulţi duşmani astfel. Dar ca om creator eşti la discreţia demonului, nu eşti liber, ci înlănţuit şi mînat de el. În mod ruşinos,/ inima ne-o smulge o putere./ Căci fiecare din zeităţi o jertfă cere,/ dacă una a fost însă neglijată,/ nimic bun n-a rezultat vreodată (Holderlin).
Lipsa de libertate m-a umplut de tristeţe. Adesea aveam senzaţia că mă găsesc pe un cîmp de luptă. Acum ai căzut tu, bunul meu camarad, dar eu trebuie să continuu! Eu nu pot, nu, nu pot rămîne! Căci „în mod ruşinos inima ne-o smulge o putere". Mi-eşti drag, te iubesc chiar, dar nu pot rămîne! — Pe moment, este ceva sfîsietor. Căci eu însumi sînt victima, nu pot să rămîn. Dar demonul aranjează lucrurile astfel, încît s-o scoatem la capăt, iar binecuvîntata inconsecvenţă are grijă ca, în contrast flagrant cu „infidelitatea" mea, să pot rămîne credincios într-o măsură nebănuită.
Aş putea spune eventual: am o nevoie mult mai mare de oameni decît alţii şi, în acelaşi timp, mult mai mică. Cînd s-a pus pe treabă daimon-ul, sîntem întotdeauna prea aproape şi prea departe. Numai cînd tace putem păstra măsura moderată.
Demonul şi creativitatea s-au impus în mine în chip absolut Şi lipsit de scrupule. Acţiunile obişnuite pe care mi le plănuiam pierdeau de cele mai multe ori prioritatea — deşi nu întotdeauna şi nu pretutindeni. De aceea am simţămîntul că sînt conservator pînă-n măduva oaselor, îmi umplu pipa din punga cu tutun a bunicului meu si păstrez încă alpenştocul lui împodobit cu un corn de capră neagră, pe care 1-a adus din Pontresina unde fusese unul dintre primii vilegiaturişti.
Sînt mulţumit că viaţa mea s-a desfăşurat astfel. A fost bogată şi mi-a oferit multe. Cum aş fi putut să mă aştept vreodată la atîtea? S-au întîmplat tot felul de lucruri la care nu mă aşteptam. Unele s-ar fi putut derula altfel dacă eu însumi aş fi fost altfel. Aşa însă, totul a fost cum trebuia să fie; căci s-a întîmplat aşa, pentru că eu sînt cum sînt. Multe s-au produs intenţionat, dar nu totdeauna s-au dovedit a fi în avantajul meu. Cele mai multe s-au dezvoltat însă în mod natural şi prin destin. Regret multe prostii izvorîte din încăpăţînarea mea, dar dacă aceasta n-ar fi fost o însuşire de-a mea, nu mi-aş fi atins ţelul. Aşa, sînt dezamăgit şi nu sînt dezamăgit deopotrivă. Sînt dezamăgit de oameni şi sînt dezamăgit de mine însumi. Am aflat lucruri minunate despre oameni, am trăit lucruri minunate legate de ei şi am realizat eu însumi mai multe decît aşteptam de la mine. Nu-mi pot forma o judecată definitivă, întrucît fenomenul viaţă şi fenomenul om sînt prea mari. Cu cît am înaintat în vîrstă, cu atît mai puţin am reuşit să mă înţeleg, să mă cunosc sau să ştiu despre mine.
Sînt uimit de mine, dezamăgit, mulţumit. Sînt întristat, abătut, entuziast. Sînt şi toate acestea şi nu pot să fac suma. Nu sînt capabil să stabilesc o valoare sau o nonvaloare definitivă, n-am o judecată despre mine şi viaţa mea. De nimic nu sînt foarte sigur. De fapt, n-am o convingere definitivă despre nimic. Ştiu numai că m-am născut şi că exist şi am sentimentul că aş fi fost purtat. Exist pe baza a ceva ce nu cunosc, în ciuda tuturor incertitudinilor simt o soliditate a ceea ce există şi o continuitate a fiinţei mele aşa cum este ea.
Lumea în care pătrundem născîndu-ne este crudă şi cruntă şi totodată de o frumuseţe dumnezeiască. Să credem că predomină lipsa de sens sau sensul este o chestiune de temperament. Dacă lipsa de sens ar prevala în mod absolut, ar dispărea tot mai mult, pe măsura evoluţiei, caracteristica vieţii de a fi plină de sens. Dar nu acesta este — sau nu-mi pare mie că este — cazul. Probabil că, aşa ca în toate problemele metafizice, ambele sînt adevărate: viaţa este sens şi nonsens sau are sens şi nonsens. Nutresc speranţa anxioasă că sensul va fi preponderent şi va cîştiga bătălia.
Cînd Lao Zi spune: „Toate sînt clare, numai eu singur sînt tulbure", atunci exprimă exact ceea ce simt eu acum la bătrîneţe. Lao Zi e exemplul unui om cu o înţelegere superioară, care a văzut atît valoarea cît şi nonvaloarea, a făcut experienţa lor şi care, la sfîrşitul vieţii, ar dori să se reîntoarcă în propria fiinţă, în tîlcul veşnic incognoscibil. Arhetipul omului bătrîn care a văzut destule este etern adevărat. Acest tip apare pe fiece treaptă a inteligenţei şi este identic cu sine însuşi — că e un ţăran bătrîn sau un mare filozof ca Lao Zi. Aşa-i bătrîneţea — este deci o limitare. Si totuşi există atîtea care mă împlinesc: plantele, animalele, norii, ziua şi noaptea, precum şi eternul din om. Cu cît am devenit mai nesigur în legătură cu mine însumi, cu atît s-a amplificat în mine sentimentul înrudirii cu toate lucrurile. Da, am senzaţia că acea stranietate care mă separase atîta timp de lume s-ar fi mutat în lumea mea lăuntrică, revelîndu-mi o neaşteptată şi necunoscută dimensiune a propriei mele fiinţe.”
(Fragment din C.G. Jung - Amintiri, vise, reflectii)
FARA INTELEPCIUNE, IUBIREA ESTE LIPSITA DE CLARITATE,DISCERNAMANT SI DETASARE, in timp ce, FARA IUBIRE, INTELEPCIUNEA(INTELIGENTA) PARE RECE, VICLEANA SI LIPSITA DE EMPATIE, SIMTIRE.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu