Atasamentul

Teoria atasamentului se aplica in mai toate relatiile noastre adulte (de iubire, de prietenie, de familie,etc), cu lumea si viata in genere. Daca relatia cu mama si apoi cu tatal au fost nepotrivite atunci persoana la maturitate va avea tulburari afective uneori grave transpuse in fapt in diverse moduri …..cit mai bizare….Persoanele care nu se iubesc pe sine, nu iubesc oamenii, viata nu s-au simtit iubite in primele momente ale vietii…si nici nu au fost dorite sa vina pe lume. Aviz celor care devin parinti – s-o faca constient si responsabil cind o fac. Atasamentul sau nonatasamentul se transmite si transgenerational astfel incit vom avea de-a face cu generatii intregi de copii nefericiti. (mama nu a fost dorita si naste un copil pe care nu-l doreste si tot asa….). De asemeni, putem ca in copilarie sa fi avut doar o baza sigura (vreun bunic, unchi, profesor, prieten) pentru care am contat si care a contat pentru noi.
 “Când venim pe lume suntem total neajutoraţi şi avem nevoie de îngrijirea, afecţiunea şi securitatea unui adult. Adultul pe care “deschidem” ochii – acela va fi prima iubire şi acest tip de relaţie cu acel adult de cele mai multe ori o vom repeta de-a lungul vieţii cu alte persoane. De obicei acel adult este mama, apoi tatăl, însă poate să fie îngrijitorul dintr-o casă de plasament, rudă şi orice persoană care îşi asumă rolul de a ne conţine şi de a ne linişti angoasele. Suntem fiinţe sociale şi oricâtă îngrijire fizică am avea dacă nu ni se oferă atenţie afectivă şi contact fizic în afara îngrijirii obiective suntem alienaţi.Venim pe lume în totală vulnerabilitate şi avem nevoie de căldură fizică, proximitate şi afectivitate pentru a creşte. Imaginaţi-vă că un copil nu primeşte aceste îngrijiri deloc sau doar parţial. Ce imagine va putea avea despre el, alţii şi lume? Negativă, fireşte. Imaginea despre noi înşine, alţii şi lume se va mai schimba poate în timpul vieţii individului, însă o umbră de nesiguranţă tot vă mai plana ca şi spectru a ceea ce a fost.Relaţia de ataşament între copil şi părinte este firesc să fie o relaţie în care rolurile sunt ne-negociabile şi asimetrice: părintele fiind cel care oferă îngrijire, atenţie, copilul este cel care primeşte îngrijire, atenţie. Părintele care securizează şi conţine, ştie să observe, să simtă nevoia copilului de contact şi să-i răspundă într-un mod “bun” pentru el. Părintele care are el însuşi probleme personale nu îşi va securiza copilul şi din păcate nu va ştii să observe, să-i răspundă copilului într-un mod bun sau îi va oferi aceste îngrijiri în mod inconstant, inconsistent, creându-i o stare de nesiguranţă, angoasă şi profundă disperare. Sunt părinţi care nu securizează, ba dimpotrivă parentalizează copilul, abuzează fizic şi psihologic, îl rejectează. Sunt acei părinţi care îşi forţează copii să le îndeplinească unele nevoi nesatisfăcute în copilăria lor sau ca adulţi.Mulţi părinţi şi în trecut şi acum consideră că a hrăni copilul fizic, a îl spăla, a îl îmbrăca, sunt lucruri esenţiale în îngrijire, neconştientizând faptul că atingerea fizică, comunicare din priviri, recunoaşterea reciprocă prin mirosuri, gusturi, vorbele spuse copilului, afectivitatea arătată sunt elemente la fel de importante, poate chiar mai importante decât îngrijirile strict fiziologice. Multe mame, bunici, taţi îşi tratează noul născut ca un obiect manipulabil, nu ca o fiinţă vie, ca un subiect.Unul dintre obiectivele părinţilor pentru creşterea copilului ar fi acela de a îl învăţa pe copil să fie autonom-independent, nu de a-l ţine întreaga viaţă într-o eternă dependenţă. Copilul nu trebuie făcut pentru noi, ci pentru el. După primele 18 luni de viaţă ale copilului, părinţii “îndeajuns de buni” (conform psihanaliştilor) introduc încet frustrările “bune” pentru copil. Un părinte iubitor este acela care pune limite copilului, îl frustrează în aşa fel încât copilul să renunţe la iluzia de atotputernicie şi să se adapteze realului.”

"Noi, ca oameni, ne ataşam prea repede de orice lucru. Viaţa este un flux, nimic nu rămâne la fel, dar sperăm şi dorim ca nimic să nu se schimbe.

Există prea multă frustrare în lume pentru că toate aşteptările noastre rămân neîmplinite. Fiecare aşteptare aduce nefericire.

Ataşamentul înseamnă a te agăţa de un lucru, şi nu doreşti ca acesta să se schimbe vreodată. Trăieşte, iubeşte, respectă, ai grijă, dar nu te ataşa.Te îndrăgosteşti de o persoană, te ataşezi, iar apoi eşti nefericit. Apoi eşti posesiv, apoi te temi ca persoana 

respectivă să nu se îndrăgostească de altcineva. Începi să o îngrădeşti, să-i răpeşti libertatea, să o reduci la stadiul de obiect. Dragostea şi respectul dispar. Totul se transformă într-o luptă continuă între cele două egouri. Tu vrei să-l stăpâneşti, la fel se întâmplă cu cealaltă persoană. Cum să reziste dragostea în acest conflict? Ataşamentul distruge dragostea. El este otrava dragostei.

Iubeşte profund, dar nu aduce gelozia şi posesivitatea într-o relaţie. Cea mai mare artă de a învăţa este să te laşi purtat de viaţă fără a te ataşa. Lucrurile vin şi pleacă, dar tu rămâi concentrat asupra fiinţei tale, nu te laşi distras şi nici perturbat."

OSHO

Cu cât te ataşezi mai tare de cineva/ceva, cu atât aripile îţi sunt frânte. Nu mai poţi zbura, pentru că atenţia îţi este îndreptată spre obiectul, sufletul de care te-ai ataşat. Nu mai ai ochi să priveşti în stânga şi în dreapta. Dependenţa începe să-şi facă loc în inima ta....Este precum dependenţa de cafea, droguri, ţigări, hrana, placeri sexuale, casa, avere, bani.Orice forma de atasament aduce durere, suferinta. Pentru ca să scăpăm de dependenţă, este nevoie de CONSTIENTIZARE. Un om conştient este TREAZ! Prin urmare, ştie că dependenţa duce în final la frustrare, dezamăgire. Cum mai poţi să te ataşezi de ceva ce se schimbă continuu, îşi modifică forma? Într-o fracţiune de secundă, percepţia asupra lumii se schimbă. De noi depinde dacă vrem să trăim într-o lume imaginară marcată de iluzii....Cel mai bine este să trăim clipa, momentul AICI si ACUM, PREZENTUL. Adica sa iubim profund, fara limite si  conditii. Cand iubim neconditionat , daruim  libertate noua insine si apoi celuilalt de a alege ceea cei face bine.Atasamentul exagerat de tot ce-i lumesc duce la  durere,suferinta si-n final la boala. Atasamentul este sanatos NUMAI FATA DE DUMNEZEU, care este si in noi si in exteriorul nostru.