Definiţii ale semioticii
Definiţia lui Saussure
Conform lui Ferdinand de Saussure, care alături de Charles Sanders Peirce este pionier al semioticii moderne, „limba este un sistem de semne ce exprimă idei”, comparabil cu alte sisteme omoloage precum codul morse, limbajul surdomuţilor etc. El denumeşte prin termenul semiologie ştiinţa care ar putea să studieze sistemele de semne, de la grecescul semeion. „Ea ar putea să ne spună în ce constau semnele, ce legi le guvernează. Deoarece nu există încă, nu putem spune ce anume va fi; totuşi are dreptul la existenţă şi locul ei determinat de la bun început.”
Definiţia lui Peirce
Ceea ce Charles Sanders Peirce numeşte semiotică este disciplina care are ca obiect fenomenele semiozice. În concepţia lui Peirce, semioza este o relaţie triadică între semn, obiectul său şi interpretantul său, astfel încât această relaţie nu poate fi redusă la relaţii diadice.
Coordonatele semioticii generale a lui Eco
În lucrarea O teorie a semioticii, Umberto Eco încearcă să construiască o teorie generală a semioticii pe baza teoriei codurilor, la care se adaugă o investigaţie asupra producerii de semne. O asemeanea teorie trebuie să poată să dea dea seamă de toate funcţiile-semn.
Întrucât semnul are caracter de artefact, are încărcătură culturală în virtutea căreia poate fi interpretat, acest lucru „face din semiotică o teorie generală a culturii”
Aurel Codoban - “Semn şi interpretare“
Semiologia, aşa cum este ea inţeleasă astăzi, îşi are originea în tematizarea, contemporană cu noi, a comunicării. Chiar dacă o istorie mitologizantă a oricărei discipline teoretice tinde să îi găsească origini absolute, succesiunea tematizărilor sau epistemelor gândirii occidentale - „ceea ce este”, cunoaşterea şi comunicarea - distribuie în mod categoric disciplinele şi problematizările şi implicit pe cele ale semiologiei. Privite de pe terenul problematizării a „ceea ce este”, calitatea de lucru a semnului împiedică constituirea lui ca obiect epistemic autonom, ordinea existenţei, a gândirii şi a rostirii fac una, nu sunt desparţite. Odată cu a doua tematizare, a recunoaşterii, „ceea ce este” devine relativ „ceea ce cunoaştem”. Adică ceea ce nu cunoaştem nu există în mod real pentru noi. Semiologia devine o teorie generală, centrală odată cu cea de-a treia tematizare care este cea a comunicării. Acum „ceea ce este” şi ceea ce cunoaştem ca realitate este relativ la comunicare: ceea ce nu comunicăm nu există! Simetric faţă de prima tematizare totul este una acum, din perspectiva comunicării, însă. Există două axiome care fac din semn, în principal, un obiect sui generis: - pausemia = totul e semn; totul are semnificaţie sau poate avea - polisemia = orice semn (obiect) poate avea mai multe semnificaţii (unicitatea existenţei nu determină unicitatea semnificaţiei)
CAPITOLUL2 INTRODUCERE ÎN SEMIOTICĂ
1
2.1. INTRODUCERE
Pentru întelegerea comunicării considerăm esenţială o incursiune în conceptele şi temele
definite de “Cursul de lingvistică generală” de Ferdinand de Saussure. Este cunoscut faptul
că, lingvistica, semiologia şi antropologia datorează foarte mult ideilor novatoare generate
de Saussure. Este de ajuns să privim lista cuvintelor care au apărut pentru prima oară în
Cursul de lingvistică generală, diacronie, pancronie, limbă, limbaj, vorbire, semn,
semnificaţie, semnificant, semnificat, unitate lingvistică, sintagmă, sintagmatic, conştiinţă
lingvistică, fonem, fonologie, substanţă şi formă lingvistică, economie lingvistică, valoare
lingvistică, cod, circuit al vorbirii, model, stare de limbă, semiologie, structură, sistem,
pentru a realiza înca o dată necesitatea încercării de a înţelege semiotica în contextul
comunicării.
Figura 2.1 Ferdinand de Saussure
Punctul de pornire al reflecţiilor lui Saussure îl constituie actul unic, absolut, expresiv,
determinat de vorbire, seria nesfârşită a diferiţilor produşi fonici şi seria diferitelor sensuri.
“Datorită limbii, auditoriul reduce o realizare fonică particulară la una sau alta dintreclasele de realizări fonice şi o semnificaţie particulară la una sau alta dintre clasele de
semnificaţii.”
“Broca a descoperit că facultatea de a vorbi este localizată în cea de a treia circumvoluţiune
frontală stânga; este un argument folosit şi el pentru a se atribui limbajului un caracter
natural.”
Pentru a marca diferenţa dintre vorbire şi limbă, Saussure introduce termenul de
sens/semnificaţie şi fonaţiune pentru substanţa din care este facută vorbirea şi termenii de
semnificant şi semnificat pentru a desemna clasele de sens şi fonaţiuni.
Saussure a găsit în ansamblul limbajului sfera care corespunde limbii, plasându-se în faţa
actului individual care să-i permită reconstituirea circuitului vorbirii. Acest act presupune cel
puţin doi indivizi A şi B, care-şi vorbesc unul altuia conform urmatoarei reprezentări: Punctul de plecare al circuitului se află în creierul unuia dintre cei doi parteneri, de exemplu al
lui A, unde faptele de conştiinţă numite concepte sunt asociate cu reprezentările semnelor
lingvistice sau cu imaginile acustice ce servesc la exprimarea lor. Declanşarea unui concept
în creierul unuia dintre personaje produce o imagine acustică corespunzatoare, acest fenomen
este un fenomen în întregime psihic. În continuare, asistăm la un proces fiziologic, creierul
transmite organelor fonaţiunii un impuls corelativ imaginii. Undele sonore emise se propagă
de la gura lui A la urechea lui B, determinând un proces pur fizic. În continuare procesul se
prelungeşte în B într-o ordine inversă, de la ureche la creier, transmisie fiziologică a imaginii
acustice în creier şi asociere psihică a acestei imagini cu conceptul corespunzător.
“Circuitul, aşa cum l-am prezentat, poate să se împartă:
• Într-o parte exterioară (vibraţia sunetelor care se propagă de la gură spre ureche) şi o
parte interioară, ce cuprinde tot restul
• Într-o parte psihică şi o parte nonpsihică, cea de a doua cuprinzând faptele fiziologice al
căror sediu se află în organe, ca şi faptele fizice exterioare individului
• Într-o parte activă şi o patre pasivă: este activ tot ceea ce merge de la centrul de asociere
al unuia dintre subiecţi la urechea celuilalt subiect, şi pasiv tot ceea ce merge de la
urechea acestuia la centrul său de asociere
• În sfârşit, în partea psihică localizată în creier, putem numi executiv tot ceea ce este activ
(concept către imagine) şi receptiv tot ce este pasiv (imagine către concept).” Între toţi indivizii legaţi prin limbaj, se va stabili un fel de medie: toţi vor reproduce – nu
exact, ci aproximativ – aceleaşi semne unite cu aceleaşi concepte.
“Limba este un sistem de semne ce exprimă idei şi, prin aceasta, ea este comparabilă cu
scrisul, cu alfabetul surdomuţilor, cu riturile simbolice, cu formele de politeţe, cu semnalele
militare etc. Numai că ea este cel mai important dintre aceste sisteme.”
“Se poate deci concepe o ştiinţă care studiază viaţa semnelor în viaţa socială; ea ar forma o
parte a psihologiei sociale şi , prin urmare, a psihologiei generale; o vom numi semiologie
(din gr. semeion “semn”). Ea ne-ar învăţa în ce constau semnele şi ce legi le cârmuiesc.”
Semiologia nu trebui confundată cu semantica, care studiază schimbările de semnificaţie.
Prestigiul scrierii şi cauzele ascendentului său asupra formei vorbite sunt justificate de
Saussure în urmatoarele consideraţii: “Limba şi scrierea sunt două sisteme de semne distincte; singurul motiv de a fi al celui de –al
doilea este de a-l reprezenta pe primul; obiectul lingvistic nu este definit prin combinarea
cuvântului scris şi a cuvântului vorbit; acesta din urmă constituie prin el însuşi respectivul
obiect. Dar cuvântul scris se amestecă atât de intim cu cel vorbit, a cărui imagine este, încât
sfârşeste prin a uzurpa rolul principal; ajungem să dăm o mai mare importanţă reprezentării
semnului vocal decât semnului însuşi. Este ca şi cum ai crede că, pentru a cunoaşte pe
cineva, este mai bine să-i priveşti fotografia decât faţa.”
“Prestigiul scrierii se explică prin:
• Imaginea grafică a cuvintelor ne frapează ca un obiect permanent şi solid, mai potrivit decât
sunetul pentru a constitui unitatea limbii de-a lungul timpului
• Pentru majoritatea indivizilor, impresiile vizuale sunt mai nete şi mai durabile decât impresiile
acustice; de aici ei sunt mai legaţi de primele. Imaginea grafică se impune în cele din urma în
detrimentul sunetului.
• Limba literară contribuie şi ea la creşterea importanţei nemeritate a scrierii. Ea işi are
dicţionarele şi gramaticile sale; la şcoală se învaţă după carte şi prin intermediul cărţii; limba
apare reglată de un cod; or,acest cod este, el insuşi, o regulă scrisă, supusă unei folosinţe
riguroase: ortografia; iată ce conferă scrierii o importanţă primordială.
• Sfârşim prin a uita că învăţăm să vorbim înainte de a învăţa să scriem, şi raportul firesc este
răsturnat.”
“Nu există decât două sisteme de scriere:
• Sistemul ideografic, în care cuvântul este reprezentat printr-un semn unic şi străin de sunetele din
care se compune. Acest semn se referă la ansamblul cuvântului şi, prin aceasta, indirect, la ideea
pe care cuvântul o exprimă. Exemplul clasic al acestui sistem este scrierea chineză. • Sistemul numit de obicei fonetic, care urmăreşte să reproducă şirul de sunete care se succedă
într-un cuvânt. Scrierile fonetice sunt uneori silabice, alteori alfabetice, adică bazate pe
elementele ireductibile ale vorbirii.” Printre cauzele dezacordului dintre grafie si pronunţie, Saussure consideră ca esenţiale următoarele:
• “Limba evoluează fară încetare, în timp ce scrierea tinde să rămână imobilă. Urmează de aici ca
grafia sfârşeste prin a nu mai corespunde cu ceea ce ea trebuie să reprezinte.
• Când un popor împrumută alfabetul de la un alt popor, se întâmplă adeseori ca resursele acestui
sistem grafic să fie nepotrivite pentru noua sa funcţie; în acest caz apare necesitatea de a se
recurge la expediente; de exemplu ne vom servi de două litere pentru a desemna un singur sunet.
• Mai exista şi preocuparea etimologică; ea a fost preponderentă în anumite epoci; adeseori, o
etimologie falsă impune o grafie;…..Dar nu are prea mare importanţă dacă aplicarea principiului
este corectă sau nu, căci însuşi principiul scrierii etimologice este eronat.”
Ar dura foarte mult să clasificăm inconsecventele scrierii. Dintre cele mai nefericite se pot cita
următoarele: înmulţirea semnelor pentru acelaşi sunet, grafiile indirecte, ortografiile fluctuante, care
reprezintă încercările făcute în diferite epoci pentru a figura sunete. “Rezultatul evident este că
scrierea voalează imaginea limbii; ea nu este o îmbrăcăminte, ci un travesti.” Cercetările contemporane de semiotică studiază semnul nu în mod izolat ci ca parte a sistemului de
semne (mediu şi gen). Una dintre problemele esenţiale este aceea a definirii modalităţii de formare a
înţelesului nu numai din punctul de vedere al comunicării ci şi din acela al construcţiei şi prezentării
realităţii. Semiotica şi (acea ramură denumită) semantică au un ţel comun în ceea ce priveşte înţelesul
semnelor, în timp ce semantica abordează numai domeniul “CE?” înseamna un semn, semiotica
abordează domeniul “CUM?” realizează semnul acest înţeles.
Mijloc de
informare,
mediu fizic
sau spiritist
Text, pasaj,
subiect de
discuţie
Stil, gen
literar
Figura 2.6 Sistemul de semne, mediu, text şi gen
În acest mod semiotica înglobează semnatica împreună cu celelalte ramuri ale lingvisticii:
• Semantica: relaţiile dintre semne şi înţelesul lor
• Sintaxa: structura formală dintre semne
• Pragmatismul: relaţiile dintre semne şi diferitele interpretări.
Semiotica este cel mai adesea utilizată în analiza textelor. Trebuie notat că textul poate exista în orice
mediu fie verbal, nonverbal fie ambele, în ciuda părtinirii logocentrice. Termenul de text este în mod
uzual utilizat în legatură cu un mesaj ce va fi înregistrat într-un anume fel, scris, înregistrare audio sau
video. În acest mod textul este independent fizic de emiţător şi receptor. Un text reprezintă o
asamblare de semne, ca de exemplu cuvinte, imagini, sunete şi/sau gesturi, construite şi interpretate cu
referire la convenţiile asociate cu genul şi in mod particular cu mediul de comunicare.
Termenul mediu este utilizat într-o varietate de moduri de către diferiţii teoreticieni, putând include
categorii largi cum ar fi vorbirea, scrisul sau tipărirea şi radiodifuzarea sau iî asociere cu forme tehnice
specifice în interiorul "mass communication media" (radio, televiziune, cotidiene, reviste, cărţi,fotografii, filme, înregistrări audio şi video) sau în interiorul “media of interpersonal
communication”- comunicarea interpersonală telefon, scrisori, fax, e-mail, video-conferinţe
sistemele de conversaţi (chat) utilizâd calculatoarele.
Experienţa umană este moştenită ca multisenzorială iar fiecare reprezentare a unei experienţe
senzoriale este îngrădită de către limitările privitoare la disponibilitatea mediilor de comunicare şi a
naturii lor. Diferitele medii de comunicare şi diferitele genuri furnizează cadrul pentru reprezentări ale
diferitelor experienţe, facilitând anumite forme de exprimare, inhibând altele.
Selectivitatea mediului de comunicare conduce la utilizarea acelui mediu care are o influenţă pe care
adesea utilizatorul nu o distinge, adesea scopul poate fi subtil sau chiar invizibil. Această selectivitate
poate susţine aforismul “mediul este mesajul”. În concluzie putem spune că semiotica reprezintă o colecţie de studii în domeniul artei, literaturii,
antropologiei şi mass media mult mai mult decât o disciplină academică de sine stătătoare.
2.2 SEMNE
“Pentru unii oameni limba, redusă la principiul său esenţial, este o nomenclatură, adică o listă de
termeni ce corespund cu atâtea lucruri. Această concepţie este criticabilă în multe privinţe. Ea
presupune nişte idei gata făcute, preexistente cuvintelor; ea nu ne spune dacă numele este de natură
sonoră sau psihică…. “ “Semnul lingvistic nu uneşte un lucru şi un nume, ci un concept şi o imagine acustică.”
În această ordine de idei imaginea acustică nu este sunetul material, lucrul pur fizic, ci amprenta
psihică a acestui sunet. Reprezentarea pe care ne-o dă mărturia simţurilor noastre este senzorială fiind
numită materială numai în acest sens şi în opoziţie cu celălalt termen al asocierii.
“Semnul lingvistic este o entitate fizică cu două feţe care poate fi reprezentată de următoarea figură:” Caracterul psihic al imaginilor noastre acustice apare clar atunci când observăm propriul nostru limbaj.
Fară să mişcăm buzele şi limba, putem să ne vorbim noua înşine sau să recităm în minte o poezie,
cuvintele limbii fiind pentru noi imagini acustice.
În terminologia definită de Saussure, semnul reprezintă o combinaţie dintre concept şi imaginea
acustică, dar prin folosirea curentă semnul desemnează numai imaginea acustică. Se uită faptul că
semnul (arbore) este numit semn (copac) tocmai pentru că poartă în el conceptul de semn (arbore)
încat ideea părţii senzoriale o implică pe aceea a totalului.
“Ambiguitatea ar dispărea dacă am desemna cele trei noţiuni prezentate aici prin nume care se
implică unele pe celelalte, aflându-se totodată în opozţie. Propunem să păstrăm cuvântul semn pentru
a desemna totalul, şi să înlocuim conceptul şi imaginea acustică prin SEMNIFICAT şi
SEMNIFICANT; aceşti ultimi termeni au avantajul de a marca opozţia care îi separă fie între ei, fie
de totalul din care fac parte.” Saussure stabileşte următoarele principii:
• Primul principiu: arbitrarul semnului
“Legătura ce uneşte semnificantul de semnificat este arbitrară sau, pentru că înţelegem prin semn
întregul ce rezultă din asocierea unui semnificant cu un semnificat, putem spune, mai simplu, că
semnul lingvistic este arbitrar”
Orice mijloc de exprimare acceptat de o societate se bazează, în principiu, pe un obicei colectiv sau, pe
o convenţie. Spre exemplu, semnele de politeţe, dotate adeseori cu o anumită expresivitate naturală,
sunt şi ele fixate de o regulă; acestă regulă îi obligă pe oameni să le folosească şi nu valoarea lor
intrinsecă. Se poate trage concluzia că semnele în întregime arbitrare realizează mai bine idealul
semiotic iar limba, cel mai complex şi cel mai răspândit sistem de exprimare poate deveni modelul
general al oricărei semiologii.
“Ne-am servit de cuvântul simbol pentru a desemna semnul lingvistic, sau mai exact ceea ce numim
semnificat… Simbolul are caracteristica de a nu fi niciodată cu totul arbitrar; el nu e vid; între
semnificant şi semnificat există un rudiment de legatură naturală. Simbolul justiţiei, balanţa, n-ar
putea fi înlocuit cu orice altceva, de exemplu, cu un car de luptă”
Cuvântul arbitrar sugerează ideea că semnificantul depinde de libera alegere a subiectului vorbitor. Se consideră ca obiecţii ale acestui principiu onomatopeele şi exclamaţiile.
• Al doilea principiu: caracterul liniar al semnificantului
Fiind de natură auditivă, semnificantul se desfăşoară numai în timp şi are caracteristicile pe care le
împrumută de la acesta:
• el reprezintă o întindere
• această întindere este măsurabilă într-o singură dimensiunePrin opoziţie cu semnificanţii vizuali, semnalele marine, ce pot prezenta complicaţii simultane pe mai
multe dimensiuni, semnificanţii acustici nu dispun decât de linia timpului, elementele lor se prezintă
unul după celălalt; ele formează un lanţ.
“Acest caracter apare de îndată ce le reprezentăm în scris şi când înlocuim succesiunea în timp prin
linia spaţială a semnelor grafice.”
Saussure introduce ideea novatoare limba ca gândire organizată în materia fonică, referindu-se la
următoarele două elemente care pot fi luate în considerare:
• ideile
• sunetele
“Din punct de vedere psihologic, gândirea noastră nu este decât o masă amorfă şi indistinctă.
Filozofii şi lingviştii au fost întotdeauna de acord că, fără ajutorul semnelor, am fi fost incapabili să
distingem două idei în mod clar şi constant. Luată în sine, gândirea este ca o nebuloasă în care nimic
ne este delimitat în mod necesar. Nu există idei prestabilite şi nimic nu e distinct înainte de apariţia
limbii.”
În acest domeniu fluid substanţa fonică nu este nici mai fixă şi nici mai rigidă, ea este o materie
plastică ce poate fi modelată pentru a furniza semnificaţiile de care gândirea are nevoie. Pentru a
reprezenta faptul lingvistic în ansamblul său, adică limba, Saussure defineşte o serie de subdiviziuni
alăturate, desenate, în acelaşi timp, în planul nedefinit al ideilor confuze (A) şi în cel, la fel de
nedeterminat, al sunetelor (B). “Rolul caracteristic al limbii faţă de gândire nu este de a crea un mijloc fonic, material pentru
exprimarea ideilor, ci de a servi drept intermediar între gândire şi sunet, în condiţiile în care unirea
duce, în mod necesar, la delimitări reciproce de unităţi.” “Limba mai poate fi comparată şi cu o foaie de hârtie: gândirea este faţa, iar sunetul este dosul foii;
nu putem decupa faţa foii fară să decupăm, în acelaşi timp, şi dosul ei; acelaşi lucru se întâmplă şi în
limbă: nu se poate izola nici sunetul de gândire şi nici gândirea de sunet.”
În general, atunci când ne gândim la valoarea unui cuvânt, ne gândim la proprietatea sa de a reprezenta
o idee. Este interesant de stabilt ce deosebeşte acestă valoare de ceea ce în mod curent se defineşte ca
fiind semnificaţie.
“Valoarea, luată în aspectul său conceptual, este, fară îndoială, un element al semnificaţiei şi este
greu să ştim cum se distinge de aceasta, fiind, în acelaşi timp, sub dependenţa sa.”
În acest moment este necesar să revenim la câteva definiţii esenţiale pentru înţelegerea valorii
cuvintelor şi a conceptelor introduse de Saussure:
• semn: tot ce arată, indică ceva; manifestare exterioară a unui fenomen care permite să se
precizeze natura lui; element perceptibil prin simţuri şi care reprezintă, indică sau exprimă ceva
diferit de sine însuşi
• semiotica: ştiinţa care se ocupă cu studiul semnelor sub trei aspecte: pragmatic, relaţia semn-om;
semantic, relaţia semn-semnificat; sintactic, relaţia dintre semne
• semnifica: a avea înţelesul de …, a însemna
• semnificativ: care exprimă ceva, pune în evidenţă un înţeles precis
• semnificaţie: conţinut semantic al unui cuvânt, înţeles, sens, accepţie; funcţia semnelor de a
reprezenta ceva independent de ele, denotaţie
• sens: înţeles, semnificaţie, accepţie
• forma: aspect exterior sub care se prezintă orice fenomen sau lucru în natură şi societate,
expresie a conţinutului; complex de sunete prin care se exprimă un sens
• conţinut: totalitatea elementelor care constituie esenţa lucrurilor şi fenomenelor, formând o
unitate dialectică cu formă; fond
• semnificant: realizare materială a semnului lingvistic, complex sonor care constituie raportul
unui sens
• semnificat: concept, conţinut, sens al unui cuvânt
Revenind la semnul lingvistic, ca entitate psihică cu două feţe conform definiţiei dată de Saussure,
după cum arată sageţile din figură, semnificaţia semnului este numai contraponderea imaginii auditive.
“Totul se petrece între imaginea auditivă şi concept, în limitele cuvântului considerat ca un domeniu
închis, exisâand pentru sine însuşi.”
Saussure defineşte aspectul paradoxal al problemei: ”pe de o parte, conceptul ne apare ca o
contrapondere a imaginii auditive în interiorul semnului şi, pe de altă parte, acest semn, adică“Limba mai poate fi comparată şi cu o foaie de hârtie: gândirea este faţa, iar sunetul este dosul foii;
nu putem decupa faţa foii fară să decupăm, în acelaşi timp, şi dosul ei; acelaşi lucru se întâmplă şi în
limbă: nu se poate izola nici sunetul de gândire şi nici gândirea de sunet.”
În general, atunci când ne gândim la valoarea unui cuvânt, ne gândim la proprietatea sa de a reprezenta
o idee. Este interesant de stabilt ce deosebeşte acestă valoare de ceea ce în mod curent se defineşte ca
fiind semnificaţie.
“Valoarea, luată în aspectul său conceptual, este, fară îndoială, un element al semnificaţiei şi este
greu să ştim cum se distinge de aceasta, fiind, în acelaşi timp, sub dependenţa sa.”
În acest moment este necesar să revenim la câteva definiţii esenţiale pentru înţelegerea valorii
cuvintelor şi a conceptelor introduse de Saussure:
• semn: tot ce arată, indică ceva; manifestare exterioară a unui fenomen care permite să se
precizeze natura lui; element perceptibil prin simţuri şi care reprezintă, indică sau exprimă ceva
diferit de sine însuşi
• semiotica: ştiinţa care se ocupă cu studiul semnelor sub trei aspecte: pragmatic, relaţia semn-om;
semantic, relaţia semn-semnificat; sintactic, relaţia dintre semne
• semnifica: a avea înţelesul de …, a însemna
• semnificativ: care exprimă ceva, pune în evidenţă un înţeles precis
• semnificaţie: conţinut semantic al unui cuvânt, înţeles, sens, accepţie; funcţia semnelor de a
reprezenta ceva independent de ele, denotaţie
• sens: înţeles, semnificaţie, accepţie
• forma: aspect exterior sub care se prezintă orice fenomen sau lucru în natură şi societate,
expresie a conţinutului; complex de sunete prin care se exprimă un sens
• conţinut: totalitatea elementelor care constituie esenţa lucrurilor şi fenomenelor, formând o
unitate dialectică cu formă; fond
• semnificant: realizare materială a semnului lingvistic, complex sonor care constituie raportul
unui sens
• semnificat: concept, conţinut, sens al unui cuvânt
Revenind la semnul lingvistic, ca entitate psihică cu două feţe conform definiţiei dată de Saussure,
după cum arată sageţile din figură, semnificaţia semnului este numai contraponderea imaginii auditive.
“Totul se petrece între imaginea auditivă şi concept, în limitele cuvântului considerat ca un domeniu
închis, exisâand pentru sine însuşi.”
Saussure defineşte aspectul paradoxal al problemei: ”pe de o parte, conceptul ne apare ca o
contrapondere a imaginii auditive în interiorul semnului şi, pe de altă parte, acest semn, adică“Limba mai poate fi comparată şi cu o foaie de hârtie: gândirea este faţa, iar sunetul este dosul foii;
nu putem decupa faţa foii fară să decupăm, în acelaşi timp, şi dosul ei; acelaşi lucru se întâmplă şi în
limbă: nu se poate izola nici sunetul de gândire şi nici gândirea de sunet.”
În general, atunci când ne gândim la valoarea unui cuvânt, ne gândim la proprietatea sa de a reprezenta
o idee. Este interesant de stabilt ce deosebeşte acestă valoare de ceea ce în mod curent se defineşte ca
fiind semnificaţie.
“Valoarea, luată în aspectul său conceptual, este, fară îndoială, un element al semnificaţiei şi este
greu să ştim cum se distinge de aceasta, fiind, în acelaşi timp, sub dependenţa sa.”
În acest moment este necesar să revenim la câteva definiţii esenţiale pentru înţelegerea valorii
cuvintelor şi a conceptelor introduse de Saussure:
• semn: tot ce arată, indică ceva; manifestare exterioară a unui fenomen care permite să se
precizeze natura lui; element perceptibil prin simţuri şi care reprezintă, indică sau exprimă ceva
diferit de sine însuşi
• semiotica: ştiinţa care se ocupă cu studiul semnelor sub trei aspecte: pragmatic, relaţia semn-om;
semantic, relaţia semn-semnificat; sintactic, relaţia dintre semne
• semnifica: a avea înţelesul de …, a însemna
• semnificativ: care exprimă ceva, pune în evidenţă un înţeles precis
• semnificaţie: conţinut semantic al unui cuvânt, înţeles, sens, accepţie; funcţia semnelor de a
reprezenta ceva independent de ele, denotaţie
• sens: înţeles, semnificaţie, accepţie
• forma: aspect exterior sub care se prezintă orice fenomen sau lucru în natură şi societate,
expresie a conţinutului; complex de sunete prin care se exprimă un sens
• conţinut: totalitatea elementelor care constituie esenţa lucrurilor şi fenomenelor, formând o
unitate dialectică cu formă; fond
• semnificant: realizare materială a semnului lingvistic, complex sonor care constituie raportul
unui sens
• semnificat: concept, conţinut, sens al unui cuvânt
Revenind la semnul lingvistic, ca entitate psihică cu două feţe conform definiţiei dată de Saussure,
după cum arată sageţile din figură, semnificaţia semnului este numai contraponderea imaginii auditive.
“Totul se petrece între imaginea auditivă şi concept, în limitele cuvântului considerat ca un domeniu
închis, exisâand pentru sine însuşi.”
Saussure defineşte aspectul paradoxal al problemei: ”pe de o parte, conceptul ne apare ca o
contrapondere a imaginii auditive în interiorul semnului şi, pe de altă parte, acest semn, adicăraportul ce leagă cele două elemente ale sale, este el însuşi, şi în egală măsură, contraponderea
celorlalte semne ale limbii.” Pentru Saussure valorile sunt constuite întotdeauna din:
• un lucru neasemănător, succeptibil de a fi schimbat cu cel a cărui valoare trebuie determinată
• lucruri similare ce pot fi comparate cu cel a cărui valoare este în cauză.
În acest fel un cuvânt poate fi schimbat pe ceva ce nu-i seamănă: pe o idee; el poate fi comparat cu
ceva de aceeaşi natură: cu un alt cuvânt
“Valoarea sa nu este fixată, atâta vreme cât ne mărginim să constatăm că el poate fi schimbat pe un
concept sau altul, că are, adică, o semnificaţie sau alta; trebuie să-l comparăm şi cu valori similare,
cu celelalte cuvinte care îi pot fi opuse. Conţinutul său nu este determinat cu adevarat decât prin
concursul a ceea ce există în afara lui. Facând parte dintr-un sistem, el are nu numai o semnificaţie,
ci mai ales o valoare.”
Pentru a exemplifica se poate considera cazul clasic al cuvântului franţuzesc moutton/oaie care poate
să aibă aceeaşi semnificaţie ca şi cuvântul englezesc sheep, dar nu şi aceeaşi valoare. Pentru explicaţie
se pot considera mai multe motive: în primul rând, atunci când se vorbeşte despre o bucată de carne
gătită şi servită la masă, englezul spune moutton şi nu sheep; în al doile rând, diferenţa de valoare între
sheep şi moutton ţine de faptul că primul are alături de el un al doilea termen, ceea ce nu se întâmplă în
cazul cuvântului frantuzesc.
În interiorul aceleiaşi limbi toate cuvintele care exprimă idei învecinate se limitează reciproc,
sinonimele nu au valoare proprie decât prin opoziţie; invers, există termeni care se îmbogăţesc prin
contact cu alţii. Astfel, valoarea oricărui termen este determinată de ceea ce îl înconjoară.
“Dacă cuvintele ar fi menite să reprezinte concepte date dinainte, ele ar fi avut fiecare, de la o limbă
la alta, corespondenţi exacţiîin ceea ce priveşte sensul.” 2.3. MODALITATE ŞI REPREZENTARE
Semiotica, deseori asimilată doar cu analiza textelor, înseamnă de asemenea şi teoretizarea filozofică a
rolului semnelor în construirea realităţii. Semiotica se ocupă cu studierea reprezentărilor şi proceselor
implicate în practică iar pentru profesionistul din acest domeniu, „realitatea” include totdeauna
reprezentarea.
Pentru semiolog, o caracteristică definitorie a semnelor este aceea că ele sunt tratate de către utilizatori
ca „însemnând” sau reprezentând alte lucruri. Jonathan Swift, în memorabila sa lucrare, Călătoriile lui
Gulliver, partea a-III-a, O călătorie în Laputa, Balnibarbi, Luggnagg, Glubbdubdrib şi Japonia,
capitolul V, satirizează „academicienii” din Lagago care considerau neadecvată ideea de bun simţ că,
semnele indică direct lucrurile fizice din lumea înconjurătoare. Propunerea „academicienilor” din Lagago, de a substitui obiectele prin cuvinte, subliniază dificultăţile
în înţelegerea faptului că semnele sunt substituenţi direcţi ai lucrurilor. „Academicienii” au adoptat
atitudinea filozofică de realism naiv care presupune cuvintele, simple imagini în oglindă ale lumii
exterioare.
Părerea lor, „Cuvintele sunt numai Nume pentru Lucruri”, reflectă o atitudine ce implică presupunerea
că „lucrurile”, în mod necesar, există independent de limbaj şi sunt „etichetate” în prealabil prin
cuvinte. În conformitate cu această poziţie (care reflectă o concepţie populară greşită despre limbaj,
încă larg răspândită), există o corespondenţă unu-la-unu între cuvânt şi referent (uneori denumită
izomorfism) şi limbajul este o simplă nomenclatură – o denumire parte-cu-parte a lucrurilor din lume.
Aceasta este, dupa părerea lui Saussure, „un punct de vedere superficial adoptat de publicul larg”.
În cadrul lexicului unei limbi, este adevărat că, majoritatea cuvintelor sunt „cuvinte lexicale” (sau
substantive) care se referă la „lucruri” dar marea parte a acestor lucruri sunt concepte abstracte mai
degrabă decât obiecte fizice în realitate. Numai „substantivele proprii” au referenţi specifici în
realitatea cotidiană şi dintre acestea, doar câteva se referă la o entitate unică (de ex.
Llanfairpwllgwyngyllgogerychwyrndrobwllllantysiliogogogoch, numele unui sat velş). Aşa cum
notează Rick Altman, „O limbă alcătuită în întregime din substantive proprii, aşa cum este limbajul
folosit în cursele de cai, oferă beneficii reprezentaţionale semnificative; fiecare nume corespunde în
mod clar şi identifică un singur cal.”
Elementele rămase în lexicul unei limbi, în afară de cuvintele lexicale, constau în „cuvinte
funcţionale” (sau cuvinte gramaticale, cum ar fi: „doar” sau „sub”) care nu se referă de loc la obiecte
existente. Lexicul unei limbi constă într-un număr mare de semne, altele decât simple substantive. În
mod clar, o limbă nu poate fi redusă doar la denumirea lucrurilor. Saussure nota că, în cazul în care cuvintele ar fi simple nomenclaturi pentru un set pre-existent de
lucruri din realitate, traducerea dintr-o limbă în alta ar fi uşoară, când, de fapt, limbile diferă prin felul
în care crează categorii în lumea înconjurătoare – semnificaţii dintr-o limbă nu corespund întocmai cu
aceia din altă limbă. În modelul lui Saussure semnificatul este numai un concept mental; conceptele sunt construcţii
mentale şi nu obiecte „externe”.
În contrast cu modelul lui Saussure, modelul de semn al lui Peirce caracterizează în mod explicit
referentul – ceva mai presus de semn la care se referă vehiculul semnului (nu în mod necesar un lucru
material). De asemenea, caracterizează interpretantul care conduce la „serii infinite” de semne, astfel
încât, în acelaşi timp, modelul lui Peirce pare să sugereze o independenţă relativă a semnelor faţă de
referenţi. Pentru Peirce, realitatea poate fi cunoscută via semne. Mai mult, clasificarea semnelor
realizată de el, exprimată prin modul de relaţionare între vehiculul semnului şi referentul său, reflectă
modalitatea lor – aparenta lor transparenţă în relaţie cu „realitatea”.
Modalitatea se referă la statutul de realitate acordat sau pretins de un semn, text sau compoziţie. Mai
protocolari, Robert Hodge şi Gunther Kress declară că „modalitatea se referă la statutul, autoritatea
sau credibilitatea unui mesaj, la statutul său ontologic sau la valoarea sa de adevăr sau fapt.” În
efortul de a da înţeles unui text, interpreţii săi emit „judecăţi de modalitate” despre acesta,
suprapunând cunoştiinţele personale despre lume şi mediu.Oamenii pot identifica mai rapid o imagine ca fiind o mână atunci când este reprezentată ca desen
animat decât atunci când le este arătată fotografia unei mâini (Ryansi Scwartz, 1956) Un text este caracterizat atât de formă cât şi de conţinut dar cele mai importante sunt, fireşte,
interacţiunea şi interpretarea acestora două.
Caractersisticile de formă
• 3 D – plan
• detaliat – abstract
• color – monocrom
• editat – needitat
• în mişcare – static
• cu sonor – mut.
Caracteristicile de conţinut
• posibil – imposibil
• plauzibil – neplauzibil
• familiar – nefamiliar
• curent – la distanţă în timp
• local – la distanţă în spaţiu.
În lucrarea sa de o influenţă covârşitoare, Interpretarea Viselor, Sigmund Freud arată că „visul este şi
a fost prezentat în hieroglife, ale căror simboluri trebuie traduse ... Ar fi incorect, binenţeles, să citim
aceste simboluri conform cu valoarea lor de imagini şi nu conform cu semnificaţia lor de simboluri”.
El a observat de asemenea, că „deseori, cuvintele sunt tratate în vise ca lucruri”. „Pentru a fi capabili să operăm cu simboluri este necesar, în primul rând, să fim capabili să distingem
între semn şi lucrul pe care îl semnifică”.Daniel Boorstin, în lucrarea sa Imaginea a trasat dezvoltarea a ceea ce el a numit „pseudo evenimente”
– evenimente care sunt puse în scenă pentru raportarea în mass media. Totuşi, orice „eveniment” este
o construcţie socială – „evenimentele” legate nu au o existenţă obiectivă şi toate articolele de ştiri sunt
„poveşti”.
Se pot identifica trei schimbări istorice cheie în paradigmele reprezentaţionale în relaţie cu încadrarea
diferenţială a statutului referenţial al semnelor dată de Peirce:
• o fază de semn/indice – semnificantul şi referentul sunt priviţi ca fiind direct conectaţi;
• o fază de icoană – semnificantul este privit nu ca parte a referentului ci descrierea
transparentă a acestuia;
• o fază de simbol – semnificantul este privit la fel de arbitrar şi ca şi când s-ar referi numai la
alte semne.
O asemenea schematizare prezintă câteva asemănări cu aceea a postmodernistului Jean Baudrillard.
Baudrillard interpretează multe reprezentări ca un mijloc de ascundere a absenţei realităţii; el numeşte
astfel de reprezentări „simulacre” (sau cópii fără originale). El observă o evoluţie degenerativă în
modurile de reprezentare în care semnele sunt progresiv golite de înţeles.
În acest context, fazele succesive ale imaginii ar fi următoarele:
1. Este reflectarea unei realităţi fundamentale.
2. Maschează şi deformează o realitate fundamentală.
3. Maschează absenţa unei realităţi fundamentale.
4. Nu are legatură cu nici o realitate, indiferent de aceasta: este propriul său simulacru Deoarece reprezentările nu pot fi cópii identice a ceea ce reprezintă, ele nu pot fi niciodată neutre şi
transparente dar sunt, în schimb, elemente constitutive ale realităţii. Semiotica ne ajută să nu luăm
reprezentările, de la sine înţeles, ca „reflecţii ale realităţii”, permiţându-ne să le analizăm separat şi să
ne gândim la realităţile cui le reprezintă.
2.4. PARADIGME ŞI SINTAGME
Semiotica este cunoscută probabil cel mai bine ca un mod de abordare în analiza textelor şi sub
această formă ea este caracterizată de preocuparea pentru analiza structurală. Analiza strucurală
semiotică implică identificarea unităţilor constituente într-un sistem semiotic (cum ar fi un text sau
practica socio-culturală) şi relaţiile structurale între ele (opoziţii, corelaţii sau relaţii logice)
Saussure a fost „preocupat în exclusivitate de trei tipuri de relaţii sistemice: cea între semnificant şi
semnificat; cele dintre un semn şi toate celelalte elemente ale sistemului său; cele dintre un semn şi
elementele care îl înconjoară într-o situaţie semnificativă concretă”. El a subliniat că înţelesul este dat
de diferenţele dintre semnificanţi; aceste diferenţe sunt de două tipuri: sintagmatice (legate de
poziţionare) şi paradigmatice (legate de substituire).
Aceste două dimensiuni sunt deseori prezentate ca un sistem de axe: axa orizontală este cea
sintagmatică iar axa verticală este cea paradigmatică. Planul sintagmei este cel al combinării dintre
„acesta şi acesta şi acesta” (ca în propoziţia bărbatul a strigat), în timp ce planul paradigmei este cel al
selecţiei dintre „acesta sau acesta sau acesta” (de ex. înlocuirea ultimului cuvânt din aceeaşi propoziţie
cu a murit sau a cântat ). Deci, în timp ce relaţiile sintagmatice sunt posibilităţi de combinări, relaţiile
paradigmatice reprezintă contraste funcţionale, ele implică diferenţieri.
Paradigma reprezintă un set de semnificanţi sau semnificaţi asociaţi care sunt toţi membri ai unor
categorii de definire, dar în care fiecare este semnificativ diferit. În limbajul natural există paradigme
gramaticale cum ar fi verbele sau substantivele.
Într-un context dat, un membru al setului paradigmă poate fi structural înlocuit cu un altul. Semnele
sunt în relaţie paradigmatică atunci când alegerea unuia exclude alegerea altuia. Utilizarea
preferenţială a unui semnificant în locul altuia conturează înţelesul preferat al unui text.
Sintagma reprezintă o combinare ordonată de semnificanţi în interacţiune care formează un tot cu
înţeles în interiorul unui text – uneori, după Saussure, numit „lanţ”. Astfel de combinări sunt efectuate
în cadrul unor reguli şi convenţii sintactice (explicite sau nu). În limbaj, o propoziţie, de exemplu, este
o sintagmă de cuvinte; aşa sunt şi paragrafele sau capitolele. Totdeauna există unităţi mai mari
compuse din unităţi mai mici, cu o relaţie de interdependenţă între ele (Saussure). Sintagmele pot
conţine alte sintagme.
Sintagmele sunt deseori definite ca „secvenţiale” (şi din acest motiv, temporale – ca în vorbire sau
muzică) dar ele pot reprezenta relaţii spaţiale. Relaţii sintagmatice spaţiale se găsesc în desen, pictură şi fotografie. Multe sisteme semiotice – cum sunt teatrul, cinematografia, televiziune şi paginile web –
includ sintagme atât spaţiale cât şi temporale.
Atât analiza sintagmatică, cât şi cea paradigmatică tratează semnele ca parte a unui sistem, explorâdule funcţiile în cadrul codurilor şi sub-codurilor. Analiza semiotică a unui text trebuie să considere
sistemul ca pe un întreg, nici una din cele două dimensiuni neputând fi considerată izolată.
Descrierea oricărui sistem semiotic implică specificarea atât a constituenţilor seturilor paradigmatice
relevante cât şi a posibilelor combinări a unui set cu un altul în sintagme bine formulate.
2.5 ANALIZA SINTAGMATICĂ
Saussure sublinează importanţa teoretică a relaţiilor dintre semne notand faptul că, în mod normal nu
ne exprimăm prin folosirea de semne lingvistice simple, ci cu ajutorul grupurilor de semne. În mod
practic Saussure a tratat cuvântul individual ca fiind exemplul primar al semnului.
Gândirea şi comunicarea depind în mod concret mai mult de discurs decât de semne izolate, Saussure
concentrandu-se mai mult pe sistemul de exprimare decât pe folosirea lui. Persoanele care folosesc
metode structurale studiază textele din punct de vedere al structurii sintagmatice.
Analiza sintagmatică a unui text (fie el verbal sau neverbal) implică studierea structurii lui şi a
relaţiilor între părţile componente. Înainte de a discuta despre naraţiune, poate cea mai răspândită formă de structură sintagmatică
care domină studiile despre semiotica structurală, este bine să luăm în considerare faptul că mai există
şi alte forme sintagmatice. În timp ce naraţiunea se bazează pe relaţii succesive şi cauzale
(succesiunile naraţiunilor în filme), există de asemenea forme sintagmatice bazate pe relaţii spaţiale
(fotomontajul care funcţionează pe principiul juxtapunerii) şi pe relaţii conceptuale (cum ar fi cele
prezente într-o expunere sau discuţie).
Expunerea se bazează pe concepţia structurală a discuţiei sau descrierii. Pe scurt, structura unei
discuţii este serială şi ierarhică implicand trei elemente de bază:
• o propoziţie sau o serie de propoziţii
• dovada
• justificări.
Structura de bază formată din trei părţi introducere, partea principală şi concluzia este satirizată într-un
sfat:
“Prima dată spune ce urmează să spui, apoi spune-o, apoi spune ce deja ai spus”.
Adesea teoreticienii afirmă că, spre deosebire de limbajul verbal, imaginea vizuală nu este potivită
pentru expunere, asociată însă cu arta sau fotografia, ea reprezintă structuri importante în cadrul
sintagmelor temporale în mass media (televiziune, cinema sau internet).
Spre deosebire de relaţiile sintagmatic secvenţiale, care se referă la “înainte” şi “după”, relaţiile
sintagmatic spaţiale includ:
• deasupra/dedesubt
• în faţă/în spate
• aproape/departe
• stânga/dreapta (care pot avea şi semnificaţie secvenţială)
• nord/sud/est/vest
• înăuntru/afară (sau centru/periferie)Krees şi van Leeuwen au legat elementele din partea dreaptă şi cea stângă din figura anterioară de
conceptul lingvistic “Cunoscut” şi “Nou”. Ei au argumentat că, în acele ocazii în care fotografiile
sunt caracterizate prin folosirea unei axe orizontale, poziţionând anumite elemente la stânga de centru
şi altele la dreapta, atunci partea din stânga este partea “deja cunoscută”, reprezentând un lucru care se
bănuieşte a fi cunoscut de cititor, un lucru familiar, un punct de plecare bine determinat şi înţeles, în
timp ce partea din dreapta este partea “nouă”.
Pentru ca un lucru să fie nou, înseamnă că este prezentat ca un obiect care nu este cunoscut încă, sau
poate neînţeles de către privitor, deci un lucru căruia privitorul trebuie să-i acorde o atenţie specială.
Kress şi van Leeuwen au susţinut că, atunci când o imagine este împărţită de-a lungul unei axe
verticale, secţiunile din partea de sus şi din cea de jos reprezintă o opoziţie între Ideal şi Real. Ei au
sugerat faptul că, secţiunea de jos a unei imagini tinde să reprezinte acţiuni “mai pământene”, fiind
legată de detalii practice sau reale, în timp ce partea de sus tinde să fie legată de posibilităţi abstracte
sau generale. De exemplu, în multe reclame secţiunea de sus ne arată “ce poate să fie”, în timp ce
secţiunea de jos vrea să fie mult mai informativă şi practică, arătându-ne “ce este”.
A treia dimensiune spaţială de bază discutată de Kress şi van Leeuwen este aceea a centrului şi
marginii. Compoziţia unor imagini vizuale nu este bazată în principal pe structura stânga-dreapta sau
sus-jos, ci pe un centru dominant şi o periferie. Pentru ca un obiect să fie în centru înseamnă că acel
obiect este prezentat ca fiind nucleul informaţiei şi toate celelalte elemente sunt într-o anumită măsură
dependente de el. Marginile reprezintă ajutoarele, elementele dependente. Acest lucru este legat de
distincţia perceptuală fundamentală între figură şi fundal. Percepţii selective implică aducerea în prim
plan a unor elemente şi trimiterea pe fundal a altora. În imaginile vizuale, figura tinde să fie aşezată
central.
Într-o carte foarte importantă numită “Morfologia basmului”, Vladimir Propp a interpretat sute de
basme prin definirea a 30 de funcţii. Funcţia este înţeleasă ca o acţiune care defineşte personajul din
punctul de vedere al semnificaţiei pentru desfăşurarea acţiunii.
Toate basmele analizate de Propp se bazează pe aceeaşi formulă fundamentala:
• Povestea de bază începe fie cu rănirea victimei fie cu disparitia unui lucru important. Astfel, chiar
de la început, rezultatul final ne este înfăţişat. Rezultatul va fi, fie format din răsplată pentru cel
rănit, fie prin dobândirea lucrului care lipsea. Eroul, dacă nu este chiar el însuşi implicat, este
implicat în desfăşurarea celor două evenimente cheie.
• Eroul întâlneşte un donator (un linguşitor, o vrăjitoare, un bătrân bărbos), care după ce îl testează,
îi înmânează un obiect magic (un inel, un cal, o manta, un leu) care îi permite să treacă victorios
prin încercările care-i stau în faţă.
• Eroul întâlneşte apoi personajul negativ, provocând-l la o luptă decisivă. Cu toate acestea, destul
de paradoxal, acest episod care ar părea să fie cel mai important, nu este de neînlocuit. Există un
episod alternativ, în care eroul se descoperă pe el însuşi înainte de o serie de sarcini sau munci pe
care cu ajutorul obiectului magic reuşeste în final să le rezolve cu succes.
• Ultima parte a basmului este formată dintr-o serie de invenţii de încheiere: urmărirea eroului pe
drumul de întoarcere acasă, posibilitatea apariţiei unui erou fals, demascarea eroului fals şi nunta
şi/sau încoronarea eroului.
Vladimir Propp a întocmit o listă de 7 roluri: personajul negativ, donatorul, ajutorul, persoana
căutată (şi tatăl ei), expeditorul, eroul şi falsul eroul sistematizând numeroasele funcţii din basm.
Această sistematizare este prezentată în tabelul următor:
1 Situaţia inţială Ne sunt prezentaţi membrii familiei eroului.
2 Dispariţia Unul din membrii familiei dispare de acasă.
3 Interdicţia O interdicţie îi este impusă eroului.
4 Încălcarea Interdicţia este încălcată.
5 Observarea Personajul negativ face o încercare de recunoaştere.
6 Adunarea de informaţii Personajul negativ primeşte informaţii despre victimă.
7 Înşelătoria Personajul negativ încearcă să păcălească victima.
8 Complicitatea Victima cedează înşelătoriei şi fără voie îşi ajută inamicul.
9 Ticăloşia Personajul negativ răneşte membrii familiei.
10 Lipsa Unui membru al familiei îi lipseşte ceva sau doreşte ceva.
11 Mijlocirea Nenorocirea este cunoscută. Eroul este chemat.
12 Contraofensiva Căutătorii se decid să contraatace.
13 Plecarea Eroul pleacă de acasă.
14 Prima funcţie a donatorului Eroul este testat, primeşte un obiect magic sau un ajutor.
15 Reacţia eroului Eroul reacţionează la fapta viitorului donator.
16 Reţeta agentului magic Eroul capătă modul de folosire a obiectului magic.
17 Transferul spaţial Eroul este îndrumat către obiectul căutat.
18 Lupta Eroul şi personajul negativ se luptă.
19 Însemnarea Eroul este însemnat.
20 Victoria Personajul negativ este înfrânt.
21 Înfrângerea Nenorocirea inţială sau lipsa sunt înfrânte.
22 Întoarcerea Eroul se întoarce.
23 Urmărirea O urmărire: eroul este urmărit.
24 Salvarea Salvarea eroului de la urmărire.
25 Nerecunoaşterea Eroul, nerecunoscut, ajunge acasă sau într-o altă ţară.
26 Revendicări nefondate Un erou fals prezintă revendicări nefondate.
27 Sarcină dificilă O sarcină dificilă îi este propusă eroului.
28 Soluţia Sarcina este rezolvată.
29 Recunoaşterea Eroul este recunoscut.
30 Demascarea Eroul fals sau personajul negativ este demascat.
31 Transfigurarea Eroului îi este dată o nouă înfăţişare.
32 Pedeapsa Personajul negativ este pedepsit.
33 Nunta Eroul se însoară şi se urcă pe tron.
Un exemplu de aplicare a metodei de analiză propusă de Levi-Strauss, ne este oferit de Victor Larrucia
în analiză a povestirii “Scufiţa Roşie”. În conformitate cu metoda, naraţiunea este împărţită în mai
multe coloane, fiecare corespunzând unei teme sau funcţie unificatoare. Succesiunea originală
(indicată prin numere) se păstreză în momentul în care tabelul urmator este parcurs rând după rând:
1. Boala bunicii implică
faptul că mama să-i facă
de mâncare Bunicii.
2. Scufiţa Roşie o ascultă
pe mama şi se duce în
pădure.
3. Scufiţa Roşie îl
întâlneşte pe Lup
“deghizat” în prieten şi
discută.
4. Prezenţa tăietorului de
lemne implică faptul că
Lupul să vorbească cu
Scufiţa Roşie
5. Scufiţa Roşie îl ascultă
pe Lup şi alege drumul
mai lung către Bunica.
6. Bunica îl primeşte pe
Lup “deghizat” în Scufiţa
Roşie.
7. Lupul o mănâncă pe
Bunica.
8. Scufiţa Roşie îl
întâlneşte pe Lup
“deghizat” în Bunica.
9. Scufiţa Roşie o ascultă
pe Bunica şi se urcă în pat
10. Scufiţa Roşie îl
chestionează pe Lup
“deghizat” în Bunica.
11. Lupul o mănâncă pe
Scufiţa Roşie
Într-un context mult mai comun, Umberto Eco, se focalizează pe un singur autor obţinând o schemă
narativă de bază pentru aventurile personajului “James Bond” (acelaşi lucru se poate aplica şi în cazul
filmelor din aceasta serie):
• M face o mişcare şi îi dă o sarcină lui Bond.
• Personajul negativ face o mişcare şi îi apare în faţa lui Bond.
• Bond face o mişcare şi îl urmăreşte pentru prima oară pe personajul negativ sau personajul
negativ îl urmăreşte pentru prima oară pe Bond.
• Femeia face o mişcare şi i se înfăţisează lui Bond.
• Bond o cucereşte sau începe să o seducă.
• Personajul negativ îl prinde pe Bond.
• Personajul negativ îl tortureză pe Bond.
• Bond înfrânge personajul negativ.
• Bond rănit se bucură de compania unei femei, pe care apoi o pierde.
Analiza sintagmatică poate fi aplicată nu numai textului verbal dar şi celui audio-vizual. În filme şi
televiziune, o analiză sintagmatică ar implica o analiză a modului în care fiecare cadru, secvenţă,
scenă sau succesiune se află în legătură cu celelalte (acestea sunt nivelurile standard de analiză în
teoria filmului).
La nivelul cel mai de jos se află cadrul individual. Deoarece filmele sunt proiectate la o viteză de 24
de cadre pe secundă, privitorul nu este niciodată conştient de fiecare cadru în parte, dar cadrele
importante pot fi izolate de către analist.
La următorul nivel se află secvenţa care reprezintă o serie de cadre nemontate care pot include
mişcarea camerei de filmat.
O scenă este formată din mai multe secvenţe care se desfăşoară într-un singur loc sau timp. O
succesiune se desfăşoară în mai multe locuri sau timpuri având o unitate dramatică. În semiotica
filmului, se pot realiza echivalări grosolane cu limbajul scris, cum ar fi: cadrul reprezintă cuvântul,
secvenţa-propoziţia, scena-paragraful şi succesiunea-capitolul.
Cristian Metz ne oferă categorii sintagmatice elaborate pentru naraţiunea filmului. Pentru Metz aceste
sintagme erau analog propoziţiilor în limbajul verbal. Metz argumenteaza că ar exista 8 sintagme de
bază pentru filme care se bazează pe modurile în care se pot aranja timpul şi spaţiul naraţiunii:
• secvenţa autonomă ( secvenţa întemeietoare)
• sintagma paralelă (montaj de teme)
• sintagma unificatoare (montaj de secvenţe scurte)
• sintagma descriptivă (succesiune care descrie un moment)
• sintagma care alternează (două succesiuni care alternează)
• scena (secvenţe care implică o continuitate temporală)
• succesiunea episodică (organizarea discontinuităţii secvenţelor)
• succesiunea normală (continuitatea temporală cu o anumită concizie)
2.6 ANALIZA PARADIGMELOR
În timp ce analiza sintagmatică studiază „structura suprafeţei” unui text, analiza tiparelor/paradigmelor
caută să identifice numeroasele tipare care se află la baza clarităţii contextului textului. Acest aspect al
analizei structurale implică o considerare a conotaţiilor pozitive şi negative ale fiecărei semnificaţii
(evidenţiată prin folosirea unei semnificaţii în locul alteia) şi de existenţa tiparelor tematice (opoziţii
binare cum ar fi public/privat). „Relaţiile tiparelor” sunt opoziţiile şi contrastele între semnificaţiile
care aparţin aceluiaşi grup din care erau extrase semnificaţiile folosite în text.
Oamenii au crezut în caracterul fundamental al opoziţiilor binare cel puţin din timpurile clasice. De
exemplu, în lucrarea sa „Metafizică”, Aristotel prezintă ca opoziţii primare: forma/materia,
natural/nefiresc, activ/pasiv, întreg/fragment, unitate/diversitate, înainte/după şi fiinţă/nefiinţă. Puterea
acestor opoziţii nu se află în izolarea lor ci în rostirea lor în combinaţie cu alte opoziţii. În „Fizica” lui
Aristotel cele patru elemente: pământ, aer, foc şi apă sunt considerate a fi în opoziţie pe perechi.
Pentru mai bine de 2000 de ani modelele aflate în opoziţie bazate pe aceste patru elemente au fost larg
acceptate ca o structură fundamentală care se află la baza realităţii de suprafaţă.
Elemente unei asemenea scheme apar în combinaţii variate, formele lor care se schimbă sunt
influenţate în parte de tensiunile acumulate în cadrul unor asemenea scheme ca in tabelul următor:
Element Calitate Umor Fluidul
din corp
Organ Anotimp Punct
cardinal
Semnele
zodiacului
Aer Fierbinte
şi umed
Vesel (activ
şi
entuziasmat)
Sânge Inimă Primăvară Sud Gemeni
Balanţă
Vărsător
Foc Fierbinte
şi uscat
Nervos
(iritabil şi
schimbător)
Fiere
galbenă
Ficat Vară Est Berbec
Leu
Săgetător
Pământ Rece şi
uscat
Melancolic
(trist şi
îngândurat)
Fiere
neagră
Splină Toamnă Nord Taur
Fecioară
Capricorn
Apă Rece şi
umed
Calm
(apatic şi
trândav)
Flegmă Creier Iarnă Vest Rac
Scorpion
Peşti
2.7 INDICAŢII, CONOTAŢII ŞI MIT
Un cuvânt poate să aibă, pe lângă înţelesul literar, o anumită conotaţie, de exemplu o conotaţie
sexuală. În semiotică, înţelesul şi conotaţia sunt termeni care descriu relaţia între semnificaţie şi
importanţă, o distincţie analitică este realizată între două tipuri de semnificaţii: o semnificaţie aînţelesului şi o semnificaţie a conotaţiei.
Înţelesul şi conotaţia sunt de cele mai multe ori descrise în termeni ai nivelurilor de reprezentare sau
de înţeles. Roland Barthes preia de la Louis Hjelmslev ideea existenţei multor sisteme de semnificaţii.
Primul sistem de semnificaţii este acela al înţelesului: la acest nivel există un semn format dintr-o
semnificaţie şi o importanţă. Conotaţia reprezintă cel de al doilea sistem de semnificaţii care
foloseşte înţelesul indicaţiei (semnificaţie şi importanţă) ca semnificaţie şi alăturat lui o semnificaţie
suplimentară.
În strânsă legătură cu termenul de conotaţie este ceea ce Roland Barthes se refera ca fiind mit.
Diferenţele între cele 3 sisteme de semnificaţii nu se pot evidenţia foarte bine, dar pentru scopuri
analitice şi descriptive anumiţi teoreticieni le disting după anumite criterii:
• Primul sistem de semnificaţii (înţelesul) este văzut ca fiind reprezentaţional şi suficient.
• Al doilea sistem (conotaţia) reflectă valori expresive care sunt ataşate unei indicaţii.
• În cel de al treilea sistem (mitul) indicaţia reflectă concepte majore culturale care spijină o vedere
particulară de ansamblu – cum ar fi masculinitatea, feminitatea, libertatea, individualismul,
obiectivitatea şi aşa mai departe.
MITUL
Mitul – una dintre cele mai vechi stări culturale ale minţii omeneşti (dacă nu cea mai veche) – se
poate defini ca fiind o naraţiune tradiţională emanată de o societate primitivă imaginîndu-şi
explicarea concretă a fenomenelor şi evenimentelor enigmatice cu caracter fie spaţial, fie temporal, ce s-au petrecut în existenţa psihofizică a omului, în natura ambiantă şi în universul vizibil ori
nevăzut, în legătură cu destinul condiţiei cosmice şi umane, dar cărora omul le atribuie obîrşii
supranaturale datînd din vremea creaţiei primordiale şi, ca atare, le consideră sacre şi revelate
strămoşilor arhetipali ai omenirii, de fiinţe supraumane în clipele de graţie ale începuturilor. (Victor
Kernbach)
Între Euhemeros (sec. al III-lea î.e.n.), pentru care zeii nu erau decât monarhii şi eroii defuncţi
divinizaţi de urmaşi şi Carl Gustav Jung (sec. al XX-lea), ce caracteriza mitologia ca pe o expresie a
inconştientului colectiv, progresele în acest domeniu au fost înregistrate prin nume precum: James
George Fraser – considera mitul în evoluţia spirituală a omenirii în trei etape fundamentale: magie,
religie, ştiinţă; Bronislaw Malinowski – vedea în mit o cartă pragmatică a înţelepciunii primitive;
Claude Levi-Strauss – definea mitologia un cod cu ajutorul căruia gândirea sălbatică îşi construieşte
diferite modele de lumi. Mircea Eliade a fost primul care a afirmat caracterul de realitate culturală
extrem de complexă a mitului destinat a revela modelele exemplare ale tuturor riturilor şi ale tuturor
activităţilor omeneşti semnificative. Clasificarea miturilor se poate face după mai multe criterii, în funcţie de scopul urmărit, o delimitare
clară nefiind însă posibilă, categoriile de mituri interferând. Astfel, din punct de vedere funcţional,
miturile pot fi: cosmogonia, elementele, panteonul, arhetipurile, destinul, spaţiul şi timpul.
Cosmogonia – miturile creaţiei universului – apare în toate mitologiile cunoscute ale omenirii. De
fapt, actul mitic al începutului se compune din trei operaţii divine – concomitente sau, mai ales,
succesive – teogonia, cosmogonia şi antropogonia. Sunt diferite, de la o mitologie la alta, metodele,
materialul şi uneori, durata creaţiei.
Elementele materiei cosmice primordiale – aflată în stare de haos sau în alte forme, până la intervenţia
divinităţii creatoare – erau potrivit unor mituri şi filozofilor antici greci în număr de patru: apa, focul,
pământul şi aerul (cărora unii filozofi şi chiar unele mituri le adăugau al cincilea element: eterul).
Chinezii aveau un set de opt elemente, celor menţionate adăugând: tunetul, muntele, lemnul, apa
curgătoare.
Apa este considerată prim element, cronologic dar şi calitativ, omul intuind de timpuriu nevoia vitală
de apă a tuturor organismelor vii: plante, animale, el însuşi.
Materie cosmogonică şi de întreţinere a universului (apele primordiale), element punitiv (apa
potopului), sistem de regenerare şi întreţinere (apa vie), element magic sau simbol religios (apa
lustrală, apa sfinţită sau apa sacrală a unor fluvii: Nil, Gange etc.), formele elementare ale apei sunt
concepute de mituri în mod diferit în raport cu valorile ei geoclimatice: în Egipt e divinizată pentru
prezenţa ei limitată, în Polinezia pentru abundenţa ei, dincolo de cercul polar, pentru starea ei glacială.
“Simbol al creaţiei, origine a vieţii şi element al regenerării fiinţei, reprezintă, de asemenea,
infinitatea posibilităţilor, conţinând tot ce este virtual, ce n-are încă o formă. Apa este un mijloc de
purificare rituală, ea vindecă, întinereşte şi asigură viaţă veşnică. Prototipul ei este Apa vie sau Apa
vieţii, formule mitice pentru realitatea metafizică a apei.”
“Cât despre mine, eu vă botez cu apă; dar vine Acela care este mai puternic decât mine, şi caruia eu
nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţărilor. El vă va boteza cu Duhul Sfant şi cu foc.”(Luca 2,16)
Focul are un caracter dual recunoscut în toate mitologiile: este atât motorul vieţii, cât şi distrugătorul
ei. Solar, meteoric, viu, subteran, organic sau astral, sub alt raport focul este divinizat ca fiinţă vie sau
element cosmic, personificat de zei solari sau identificat cu flăcările escatologice.
“Principalele ipostaze ale simbolismului focului sunt:
• focul sexual, intim, conotând pasiunea sexuală;
• focul spiritual, în care numai este valorificată caldura şi lumina.”
Pământul – element mitic în general cu atribute feminine – este conceput mai cu seamă ca un
principiu dătător de viaţă (glia mamă) şi subzistenţial al acesteia. Glia (pământul matern) este în toate
ariile mitologice o divinitate duală: dăruieşte viaţa şi periodic ia totul înapoi pentru a preface şi redărui
mereu.
“Este un simbol al naşterii, dar al naşterii terestre, nu cea cosmică. Pământul este originea şi
sfârşitul vieţii, pământul apare sub forma elementului roditor, din care se extrage direct hrana. O altă
ipostază este cea a pământului natal, speculând nostalgia după viaţa la ţară, după natură.”
Aerul – prezenţă mitologică aproape neglijabilă, în forma sa obişnuită, calmă – devine important doar
în formele sale mobile, de la vântul primăvăratic, la furtună sau crivăţ, remarcându-se frecvenţa
miturilor consacrate vânturilor violente. Cu aerul (aerul cerurilor superioare) e confundat în mituri
eterul, care nu are o mitologie proprie de element.
“Cerul este o manifestare directă a transcendenţei, a puterii, a perenităţii, a sacralităţii, ceea ce nici
o fiinţă de pe pământ nu poate atinge. Cerul este un simbol cvasiuniversal, un simbol al ordinii
cosmice, al sacrului a ordinii superioare, invizibile, dar folosit adesea şi pentru a simboliza absolutul
aspiraţiilor umane, plenitudinea căutării, conştiinţa umană.”
Panteonul – zeii – sunt suprafiinţe virtuale, înzestrate de obicei cu nemurire şi cărora le sunt atribuite de către credincioşi crearea, conducerea şi distrugerea universului cosmic şi a universului omenesc, a
spaţiului şi timpului, după bunul lor plac sau după o legislaţie fizică şi morală supraumană. Numărul zeilor a crescut în raport direct cu înmulţirea contactelor omului cu natura înconjurătoare şi
cu propria sa natură.
Arhetipurile – modele primitive, conform filozofiei platoniciene sau imagini arhaice din tezaurul
comun al omenirii, prin care pshihanaliza cosideră că toate fiinţele şi lucrurile sunt copiile unor
modele arhetipale cereşti – pot fi consideraţi eroii civilizatori, categorie mitologică inferioară
panteonului şi dependentă de acesta. Eroii arhetipali sunt primii învăţători ai grupurilor umane, primii
descoperitori ai elementelor civilizaţiei, primii organizatori politici ai triburilor, primii codificatori ai
principiilor juridice şi morale şi adesea, primii sacerdoţi şi profeţi.
Omul arhetipal – Adam şi Eva – nu are nici o calitate semidivină (decât chipul lucrat după modelul
divin) însă produce adesea acte de erou civilizator: Adam dă nume animalelor, plantelor, lucrurilor şi
descoperă, împreună cu Eva, îmbrăcămintea.
Destinul atotputernic, căruia i se supune orice existenţă şi de la care nu se pot abate nici zeii creatori,
este un concept mitic apărut din îngrijorarea fiinţei umane faţă de un fenomen greu explicabil afectiv,
numit moarte. Extrapolând soarta individuală la soarta universului, moartea, deşi un fenomen
inevitabil, este greu acceptabilă atât pentru ins, cât şi pentru univers, de aceea miturile au formulat
paralel ideea distrugerilor şi a regenerărilor ciclice.
Spaţiul şi timpul – cadrul dimensional complet – este alcătuit dintr-un spaţiu sferic şi un timp linear şi
a apărut probabil odată cu explorarea sa firească. Traversarea spaţiului terestru se remarcă în mitologie
printr-o sete timpurie de viteză iar parcurgerea timpului se mitizează mai cu seamă în cadrul limitat al
eternităţii acestei dimensiuni.
Susan Hoyward ne oferă un exemplu util pentru a evidenţia cele trei sisteme de semnificaţii (Înţelesul,
Conotaţia şi Mitul) analizând o fotografie a lui Marilyn Monroe: La nivelul înţelesului, aceasta reprezintă o fotografie a actriţei Marilyn Monroe. La nivelul conotaţiei
asociem această fotografie calităţilor de star ale lui Marilyn Monroe cum ar fi farmec, senzualitate,
frumuseţe – dacă aceasta este una primele ei fotografii – dar şi cu depresie, abuz de droguri şi în final
cu moartea sa – dacă aceasta este una din ultimile sale fotografii. La nivelul mitic, acest simbol
declanşează mitul Hollywood-ului: uzina de vise care produce farmec prin starurile pe care le crează,
dar şi maşinăria de vise care poate să le distrugă – toate întâmplându-se pentru profit sau din interes. În anul 1972 NASA trimitea în spaţiu o sondă interstelară numită Pioneer 10. Aceasta era purtătoarea
unei plăci de aur. Istoricul de artă, Ernst Gombrich, oferă un comentariu pătrunzător asupra acestei acţiuni:
“Agenţia Spaţială Americană a echipat o sondă spaţială cu un mesaj pictural „în ideea practic
nerealizabilă că, undeva pe parcursul drumului, aceasta va fi interceptată de fiinţe inteligente,
educate din punct de vedere ştiiţific.” Este puţin probabil ca efortul lor să fi fost luat foarte în serios
dar dacă încercăm? Aceste fiinţe ar trebui în primul rând să fie echipate, între organele lor de simţ,
cu „receptori” care să răspundă la aceeaşi bandă de unde electromagnetice ca şi ochii umani. Chiar
şi în acest caz puţin probabil, ei tot nu ar putea descifra mesajul. Citirea unei imagini, ca şi
receptarea oricărui alt mesaj, este dependentă de cunoaşterea prealabilă a posibilităţilor; putem
recunoaşte doar ce cunoaştem.”
Comentariul lui Gombrich asupra încercării de a comunica cu fiinţe extraterestre subliniază importanţa
a ceea ce semiologii numesc coduri. Saussure s-a ocupat numai de codul general al limbajului dar a
subliniat faptul că semnele nu au înţeles izolate ci numai când sunt interpretate în relaţie unele cu
altele. Roman Jakobson, un alt lingvist structuralist, a fost cel care a subliniat că producerea şi
interpretarea textelor depind de existenţa codurilor sau convenţiilor pentru comunicare.
Unii teoreticieni susţin că şi percepţia noastră asupra lumii înconjurătoare zilnice cuprinde coduri. În
conformitate cu Gestalt psychologists – remarcabili fiind Max Wertheimer (1880 – 1943), Wolfgang
Köhler (1887 – 1967) şi Kurt Koffka (1886 – 1941) – există anumite trăsături universale în percepţia
vizuală umană care în termeni semiotici pot fi privite constituind un cod de percepţie. Datorăm acestui
grup de psihologi conceptele de „figură” şi „fundal” în percepţie. În faţa unei imagini vizuale, se pare
că avem nevoie să separăm o formă dominantă (o „figură” cu un contur definit) de ceea ce interesul
curent împinge în „cadru” („fundal”). O ilustrare a acestei idei este faimoasa figură ambiguă inventată
de psihologul danez, Edgar Rubin.
Imagini ca aceasta sunt ambigue în ceea ce priveşte figura şi fundalul. Oare figura este o vază albă pe
fundal negru sau două profile umane pe fundal alb? Sistemul de percepţie acţionează în astfel de
cazuri şi avem tendinţa să favorizăm una din cele două interpretări (deşi modificând cantitatea de
negru sau de alb care, în mod vizibil, poate înclina spre una sau spre cealaltă). Când am identificat o
figură, contururile par că aparţin acesteia iar ea se află pe fundal.
Psihologii Gestalt, pe lângă introducerea termenilor „figură” şi „fundal”, au conturat câteva principii
fundamentale şi universale (uneori numite chiar „legi”) cu privire la organizarea percepţiei. Cele mai
importante dintre ele sunt următoarele: apropierea, continuitatea, închiderea, miniaturizarea, simetria,suprafeţele înconjurătoare, prägnanz.
a) Principiul apropierii: trăsăturile apropiate spaţial sunt asociate.
Semnificaţia acestui principiu, luat singular, pare neclară iniţial; interacţiunea tuturor principiilor
enunţate pune în evidenţă acţiunea fiecăruia în parte.
b) Principiul asemănării: trăsăturile care par asemănătoare sunt asociate.
c) Principiul continuităţii: contururile bazate pe o continuitate lină sunt preferate schimbărilor
bruşte de direcţie.
d) Pricipiul închiderii: sunt favorizate interpretările care produc figuri „închise” faţă de cele
„deschise”.
e) Principiul miniaturizării: suprafeţele mai mici tind să fie privite ca figuri în locul unui cadru
mai larg.Ilustrare a acestui principiu Gestalt, s-a dovedit că este mai simplu să vedem vaza lui Rubin când
suprafaţa ocupată de aceasta este mai mică (Coren et.al. 1994, 377). Principiul miniaturizării ar sugera
că ar trebui să fie mai uşor să vedem vaza decăt cele două figuri
.f) Principiul simetriei: suprafeţele simetrice tind să fie văzute mai repede decât cadrele
asimetrice.
g) Principiul suprafeţelor înconjurătoare: suprafeţele care pot fi văzute ca fiind înconjurate de
celelalte tind să fie percepute ca figuri.
h) Principiul prägnanz: sunt favorizate interpretările cele mai simple şi cele mai stabile. Acesta
este principiul care explică şi cuprinde explicaţiile tuturor principiilor de organizare a
percepţiei.
Principiile Gestalt, se poate concluziona, întăresc ideea că lumea nu este în mod simplu şi obiectiv
„undeva, acolo” ci este construită în procesul de percepţie.
Convenţiile de coduri reprezintă o dimensiune socială în semiotică: un cod este un set de practici
familiare utilizatorilor unui mediu operând într-un cadru cultural larg.
Codurile nu sunt simple „convenţii” de comunicare ci sisteme procedurale de convenţii înrudite care
operează în anumite domenii; ele organizează semnele în sisteme inteligibile care corelează
semnalanţii cu semnalaţii.
Învăţăm să înţelegem lumea în termenii unor coduri şi convenţii care sunt dominante în contexte
socio-culturale specifice şi a rolurilor prin care socializăm. În procesul de adoptare a „unui mod de
privi” (John Berger) adoptăm, de asemenea, o „identitate”. Constanta cea mai importantă a fiecăruia în
înţelegerea realităţii este sentimentul propriu de cine este ca individ. Sentimentul sinelui, ca o
constantă, este o construcţie socială care este „supra-determinată” de un ansamblu de coduri în
interacţiune în interiorul culturii fiecăruia.
Codurile sunt sisteme dinamice care se schimbă în timp şi sunt astfel, în egală masură, istorice şi
socio-culturale. Codificarea este un proces prin care sunt stabilite convenţii. De exemplu, Metz arăta
cum, în cinematografia de la Hollywood, pălăria albă devenise prin codificare semnificantul pentru
personajul pozitiv; în cele din urmă, această convenţie a fost abandonată din cauza folosirii excesive
(Metz 1974).
Metz nota că „un film nu este cinema de la un capăt la celălalt” (citat în Nöth 1990, 468) şi această
afirmaţie conduce la concluzia că, filmul şi televiziunea implică multe coduri care nu sunt specifice
acestor mijloace de comunicare.
Semiologii se referă adesea la „citirea” unui film sau a programelor de televiziune, o noţiune cel puţin
stranie, din moment ce tocmai imaginile de film par a nu avea nevoie de nici o decodificare. Când
urmărim o secvenţă în care personajul priveşte în zare, de obicei interpretăm următoarea secvenţă ca
pe imaginea pe care acesta o vede. Acest mod de interpretare nu este „auto-evident”: este o trăsătură a codului editării de filme.
Introducerea unor astfel de coduri de la vârste foarte fragede determină încetarea conştientizării
existenţei lor. Odată cunoscut un cod, decodificarea este aproape automată şi codul devine invizibil.
Această convenţie specială este cunoscută sub numele de “eyeline match”, “potrivirea din ochi” şi
este o parte a codului de editare dominant în film şi televiziune, numit „sistemul continuităţii” sau
„editarea invizibilă”.O convenţie de importanţă majoră este cea a utilizării secvenţei de stabilire: imediat după încheierea unei secvenţe şi înainte de trecerea la o nouă secvenţă, este prezentată o imagine de ansamblu din
secvenţa încheiată, pentru a permite privitorului observarea întregului spaţiu de desfăşurare, urmată de
focalizarea pe anumite detalii. Astfel se introduce şi un nou personaj.
O altă convenţie cheie, menită a ajuta privitorul să îşi dea seama de organizarea spaţială a unei scene,
este regula de 180˚ . Secvenţe succesive nu sunt arătate de pe ambele părţi ale „axei de acţiune”
deoarece aceasta ar produce modificări aparente ale direcţiei pe ecran.
În secvenţele punct de vedere, camera este amplasată (de obicei, pentru scurt timp) în poziţia spaţială a
unui personaj pentru a asigura un punct de vedere subiectiv. Aceasta ia deseori forma secvenţelor
alternative între două personaje, o tehnică numită secvenţă/secvenţă opusă.
Tăieturile motivate: modificările de viziune sau de scenă intervin numai atunci când acţiunea le cere şi
privitorul le aşteaptă. Regula de 30˚ este aplicată atunci când o secvenţă cu acelaşi subiect ca şi
precedenta diferă în unghiul camerei cu cel puţin 30˚ (altfel, privitorul va simţi aceasta ca pe o
schimbare de poziţie aparent fără sens).
Importanţa acordată codurilor vizuale de către majoritatea teoreticienilor este probabil parţial datorată
utilizării de către aceştia a mijloacelor tipărite pentru comentariile lor – mijloace care sunt înclinate
inerent spre vizual – şi parţial derivată din tendinţa occidentală de a considera vizualul privilegiat în
comparaţie cu alte canale. Filmul şi televiziunea nu sunt simple mijloace vizuale ci mijloace audiovizuale.
Orice text utilizează nu un singur cod ci mai multe iar o clasificare unitară a acestora nu există. Astfel,
în cartea sa, S/Z, Roland Barthes a definit cinci coduri utilizate în textele literare: hermeneutic
(momente narative decisive), proairetic (acţiuni narative fundamentale), cultural (cunoştinţe sociale
anterioare), semic (coduri semi-înrudite), şi simbolic (teme) (Barthes 1974).
Pierre Guiraud (1975) a propus trei tipuri de coduri de bază: logic, estetic şi social iar Umberto Eco a
oferit zece coduri fundamentale, ca instrumente pentru modelarea imaginilor: coduri de percepţie,
coduri de transmitere, coduri de recunoaştere, coduri tonale, coduri iconice, coduri iconografice,
coduri ale gustului şi sensibilităţii, coduri retorice, coduri stilistice şi coduri ale inconştientului (Eco
1982).
Înţelegerea a ceea ce semiologii au observat cu privire la operarea codurilor poate ajuta la
denaturalizarea unor astfel de coduri prin explicitarea convenţiilor lor implicite pentru analiză.
Semiotica oferă câteva instrumente conceptuale cu ajutorul cărora se pot descifra codurile şi lucra cu
ele.
2.10 MODURI DE ADRESARE
Tehnica matematică de bază a perspectivei liniare a fost inventată în 1425 de Filippo Brunelleschi şi denumită perspectivă artificială. Pentru artist este o tehnică geometrică raţională pentru reprezentarea
sistematică a obiectelor în spaţiu care imită iluzia vizuală de zi cu zi în care marginile paralele ale
obiectelor rectilinii converg către ceea ce noi numim acum punctul de dispariţie de la orizont.
Trebuie să amintim faptul că acest mod de a privi este o invenţie istorică: nimic asemănător nu apare
în tablourile medievale, acest lucru sugerează că bărbaţii şi femeile acelei perioade nu „vedeau”
lucrurile în această manieră.
Perspectiva liniară a constituit un nou mod de a vedea obiectele pe care Samuel Edgerton a
caracterizat-o ca fiind cea mai potrivită convenţie de reprezentare picturală a „adevărului” în cadrul
paradigmei Renaşterii (o imagine a lumii care reflectă cunoştinţele noastre până la apariţia teoriei
relativităţii a lui Einstein)
Numai perspectiva liniară nu reflectă realitatea, deoarece noi suntem obişnuiţi cu echilibrarea
mecanismelor psihologice ale constantei perceptuale întâlnite mai devreme. Dacă nu eşti un artist,
încearcă să ţii un creion în poziţie verticală la o lungime de braţ în faţa ta cu scopul de a măsura
obiectele din câmpul tău vizual. Dacă nu ai mai încercat acest lucru înainte ai putea să fi şocat să
descoperi că, unele dintre obiecte aflate aproape de tine par mari. Acest lucru este foarte bine observat
la formele omului – picioarele care ies în afară pot părea în mod comic masive.
Pentru a picta corpul mort a lui Isus, chiar şi marele artist al Renaşterii Andrea Mantegna, a simţit că
era nevoie să compenseze sacrilegul deformării introduse de perspectiva liniară, pentru că a redus
dimensiunea picioarelor şi a mărit capul, evidenţiind un simţ al proporţiei apropiat de subiectul său.
Pe scurt perspectiva artificială deformează dimensiunea şi forma familiară a lucrurilor. În acest sens,
modul de reprezentare a lui Mantegna este mai apropiat de realitate decât este o fotografie. Nu a fost
uşor chiar şi pentru Alberti de a vedea lucrurile în această manieră: a descoperit ca fiind necesar să
pună un voal subţire sau pânză între ochi şi obiectul văzut.
Perspectiva artificială este un mod de reprezentare pe care oricine cu destulă experinţă poate să înveţesă-l citească, cu toate acestea pentru a o folosi în mod efectiv ca artist sau arhitect necesita o mai lungă
perioadă de învăţare.
Orizontul… fixeză limita de înălţime a oricărui obiect care urmează să fie pictat şi… este fixat la
nivelul ochiului unui observator care ar fi situat pe un plan orizontal şi se uită drept în faţă la lume.
Pictorul (şi cel care priveşte) îşi imaginează că el sau ea se uită la subiectul care trebuie pictat (lumea
care trebuie văzută) ca printr-o fereastră. Condiţia ferestrei implică o legătură între cel care observă şi
cel observat.
„Fereastra” a fost introdusă ca o condiţie de a percepe o separaţie formală între un subiect care observă
lumea şi lumea care este văzută. În plus faţă de separaţia dintre cel care observă şi lume, condiţia
ferestrei iniţiază o eclipsă a corpului. Privită din spatele unei ferestre lumea trebuie să fie văzută.
Într-adevăr, o fereastră între sine şi lume are ca scop nu numai să accentueze ochiul ca metodă de a
privi lumea, dar şi de a diminua celelalte simţuri, şi cu această eclipsă a corpului evidenţiată cu
ajutorul ferestrei, lumea de partea cealaltă a ferestrei devine o chestiune de informaţii. Ca o privelişte,
un obiect vizualizat poate fi analizat şi să fie interesant ca o foaie imprimată sau ca un punct luminos
pe ecranul radarului.
Modurile de adresare evidenţiate într-un text sunt influenţate de trei factori care se află în legătură:
• contextul textual: convenţia de stil şi a unei structuri sintagmice specifice
• contextul social: prezenţa sau absenţa producătorului, mărimea şi categoriile sociale ale audienţei,
factorii instituţionali şi economici
• restrângeri tehnologice: caracteristici ale mediului folosit.
În acest context ar fi folositor de considerat o tipologie de bază a modurilor de comunicare în termeni
ai sincronicităţii – dacă este posibil sau nu ca participanţii să comunice în timp real – fără întârzieri
importante. Această caracteristică leagă prezenţa sau absenţa producătorului de caracteristicile tehnice
ale mediului.
Opţiunile cele mai evidente sunt:
• comunicare interpersonală simultană – direct, atât prin vorbire cât şi prin replici non-verbale
(interacţie directă faţă în faţă, legături video); numai prin vorbire (telefonul) sau cu ajutorul
textului (sistemele de „chat” (conversaţie) de pe internet);
• comunicare interpersonală nesincronă – prin text (scrisori, fax, e-mail);
• comunicare în masă nesincronă – prin text, grafice sau media (articole, cărţi, televiziune)
Se observă faptul că, în cadrul acestei scheme ar putea să mai existe o categorie numită comunicarea
în masă sincronă dar care este foarte greu de imaginat. În mod evident, aceste caracteristici ale modului de comunicare se află în legătură cu numărul relativ
de participanţi implicaţi, care pot fi grupaţi astfel:
• unul-la-unul;
• unul-spre-mulţi;
• mulţi-spre-unul şi
• mulţi-spre-mulţi.
Încă o dată, limitările unei asemenea scheme trebuie să fie subliniate – această schemă nu ia în calcul
importanţa comunicării în grupuri mici (care nu sunt formate nici din „unul” nici din „mulţi”).
Modurile de adresare diferă în funcţie de modul de abordare direct, formalitate şi punctul de vedere al
naraţiunii (în literatură există naraţiunea la persoana a treia sau la persoana întâi).
În televiziune şi film, naraţiunea este dominantă, cu toate că punctul de vedere al naraţiunii tinde să se
schimbe. Modul „subiectiv” de filmare apare atunci când camera de filmat ne prezintă evenimente din
punctul de vedere particular al unui participant (încurajându-i pe privitori să se identifice cu modul de
observare al evenimentelor acelei persoane sau chiar să se simtă ca un martor al evenimentelor).
Modul de filmare la persoana întâi este rareori folosit (noi nu am putea vedea nicioadată acel
personaj). . În filme, gradele
de formalitate sunt reflectate prin dimensiunea secvenţelor – prim planurile semnifică intimitate sau un
mod personal, secvenţele de la distanţe medii reprezintă un mod social şi secvenţele filmate din
depărtare reprezintă un mod impersonal.n mijloacele de informare vizuală, distanţa fizică între observat şi observator deseori reflectă
încercările de încurajare a trăirilor datorate implicărilor emoţionale sau detaşarea privitorului.
2.11 ARTICULARE
Codurile semiotice variază prin complexitatea lor structurală sau prin „articulare”. Termenul de
„articulare”, utilizat de semiologi atunci când se referă la „structura codului”, îşi are originea în
lingvistica structurală a lui André Martinet. Termenul poate fi înşelător, deoarece înţelesul său din
limbajul uzual ar putea conduce la ideea greşită că, se referă la cât de „distincţi” sunt indivizii unei
populaţii.
Un mesaj este articulat dacă poate fi divizat în elemente care au fiecare în parte semnificaţie. Toate
elementele semiotice trebuie să fie semnificative
Urmând modelul limbajului verbal, un cod articulat are un „vocabular” de unităţi fundamentale
precum şi reguli sintactice care pot fi utilizate pentru generarea unor combinaţii semnificative mai
largi (Innis 1986). Un cod semiotic care are „dublă articulare” (cum este cazul limbajului verbal) poate
fi analizat pe două niveluri structurale abstracte: un nivel superior, numit „nivelul articulării primare”
şi un nivel inferior – „nivelul articulării secundare” (Nöth 1990; Eco 1976).
La nivelul articulării primare, sistemul constă din cele mai mici unităţi semnificative disponibile (de
exemplu, cuvintele dintr-o limbă). Într-o limbă, acest nivel de articulare este numit nivelul gramatical.
La nivelul articulării secundare, un cod semiotic este divizibil în unităţi funcţionale minimale care nu
au semnificaţie ca entităţi (de exemplu, fonemele în vorbire sau grafemele în scriere). Într-o limbă,
nivelul de articulare secundară este nivelul fonologic.
Codurile semiotice au fie o singură articulare, dublă articulare fie nici o articulare. Dubla articulare
permite unui cod semiotic să formeze un număr infinit de combinaţii semnificative folosind un număr
mic de unităţi inferioare (oferind economie şi putere).
Unele coduri posedă numai articularea primară. Aceste sisteme semiotice constau în semne –
elemente semnificative care sunt, în mod sitematic, înrudite – dar nu există o articulare secundară să
structureze aceste semne în elemente minimale, non-semnificative. Sistemul cu semnele rutiere înrudite (margini roşii, forme triunghiulare sau circulare, standardizate,
imagini stilizate) este un cod cu articulare primară numai (Eco 1976).
Alte coduri semiotice, în lipsa dublei articulări, posedă numai articularea secundară. Acestea constau
în semne cu semnificaţii specifice care nu sunt derivate din elementele lor. Nöth a sugerat că, „cel mai
puternic cod având numai articulare secundară este codul binar al teoriei informaţiei”.
Codurile fără nici o articulare constau din serii de semne care nu au relaţii directe unul cu celălalt.
Aceste semne nu sunt divizibile în elemente de compoziţie recurente.
Popularul „limbaj al florilor” este un cod fără articulare deoarece fiecare tip de floare este un semn
independent care nu are nici o relaţie cu celelalte semne din cod.
În concluzie, noţiunea de articulare este, pe scurt, o modalitate de divizare a sistemului semiotic în
niveluri fundamentale: în cazul limbajului verbal aceste niveluri pot fi numite cel al sunetului şi cel al
înţelesului.
2.12 INTERTEXTUALITATE
Noţiunea semiotică de „intertextualitate”, introdusă de Julia Kristeva , este asociată în primul rând cu
teoreticienii poststructuralişti. Kristeva se referă la la texte în termenii a două axe: o axă orizontală
care leagă autorul de cititorul textului şi o axă verticală care conectează textul cu alte texte (Kristeva
1980). Unificând aceste două axe rezultă codurile: fiecare text şi fiecare lectură depind de codurile
precedente.
În 1968 Barthes anunţa „moartea autorului” şi „naşterea cititorului”, declarând că „unitatea unui text
constă nu în originea ci în destinaţia sa ” (Barthes 1977). Încadrarea unui text în alte texte are
implicaţii nu numai pentru scriitori ci şi pentru cititori. Un text celebru are o istorie a lecturilor.
„Toate lucrările literare ... sunt „rescrise”, chiar dacă inconştient, de societăţile care le citesc”
(Eagleton 1983).Nimeni, în prezent - chiar şi pentru prima oară – nu poate citi un roman celebru sau o poezie, nu poate
privi o pictură sau o sculptură nu poate asculta un fragment muzical sau urmări o piesă de teatru sau
un film, fără a fi conştient de contextul în care acestea au fost reproduse.
Acest context constituie cadrul primar pe care cititorul nu îl poate evita în încercarea sa de a interpreta
un text. Multe lucruri pe care le „ştim” despre lume provin din ceea ce am citit în cărţi, ziare şi reviste,
din ceea ce am văzut la cinematograf sau televizor şi din ceea ce am ascultat la radio. Aşa cum observa
Scott Lash, „Trăim într-o societate în care percepţia noastră este condusă aproape la fel de des către
reprezentări pe cât este către realitate” (Lash 1990).
Bibliografie
Victor Kernbach, Miturile esenţiale, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu