Cuvântul este în orice caz o adaptare clară de către primii delegaţi către popoarele germane, în special Wulfila, apostolul către goţi (secolul al IV-lea) a unui concept germanic, fabricat ca traducere a grecescului ψυχή psychē "viaţă, spirit, conştiinţă".
Cuvântul grecesc este derivat dintr-un verb "a răcorii, a sufla" şi astfel se referă la vitala respiraţie, principiul animat în oameni şi alte animale, opus cuvântului σῶμα (soma) însemnând "corp". Se poate referi la o stafie sau spirit al mortului din Homer, şi mai mult la o noţiune filozofică a unei esenţe nemuritoare şi imateriale lăsate în urmă la moarte, încă de pe vremea lui Pindar. Latinul animareprezentat ca o traducere a cuvântului ψυχή încă din timpul lui Terenţiu. Psihic apare juxtapus lângă σῶμα, de exemplu în Matei 10:28:Grecii antici foloseau acelaşi cuvânt pentru 'viu' cu 'însufleţit'. Astfel, cea mai veche opinie filozofică occidentală ce a supravieţuit poate sugera că termenii de "suflet" şi "plin de viaţă" erau sinonime - poate nu ca având viaţă universal presupunea stăpânirea unui suflet ca în Budism, ci că completa "plenitudine de viaţă" şi "sufletul" erau relaţionate conceptual.
Francis M. Cornford îl citează pe Pindar când spune că sufletul doarme în timp ce trupul este activ, dar atunci când cineva doarme, sufletul este activ şi relevă în mulţi un vis "ce răsplăteşte cu bucurie sau întristare în curând".Platon, reflectând asupra cuvintelor învăţătorului său Socrate, considera sufletul ca fiind esenţa unei persoane, fiinţe, ceea ce decide cum ne comportăm. El considera această esenţă ca un ocupant necorporal, etern al fiinţei noastre. În timp ce corpurile mor, sufletul este în continuu renăscut ulterior în alte corpuri. Sufletul Platonic cuprinde 3 părţi: 1. Logosul - (mintea, nous, sau raţiunea) - (trad."Cuvântul") 2. Thymos/Thumos (emoţia, plin de spirit sau masculinul) - (trad."Îndrazneală/Spirit") 3. Eros-ul (apetitul, dorinţa sau femininul) Toate acestea au o funcţie într-un suflet echilibrat şi împăcat.
Aristotel, urmându-l pe Plato, a definit sufletul ca fiind miezul sau "esenţa" unei fiinţe umane, dar argumentând împotriva faptului că acesta ar avea o existenţă separată în întregime. În vederea lui Aristotel, sufletul unui lucru viu este activitatea sa, aceasta fiind, "viaţa" sa; spre exemplu, sufletul unui ochi, scria el, dacă ar fi o formă de viaţă independentă în sinea lui, ar fi văzul. Din nou, dacă un cuţit ar avea suflet, acţiunea de a tăia ar fi sufletul lui, deoarece "tăierea" este esenţa a ceea ce înseamnă să fi un cuţit. Spre deosebire de Plato şi tradiţiile religioase, Aristotel nu a considerat sufletul în întregimea sa, ca fiind un ocupant separat, fantomatic al corpului (aşa cum nu putem separa activitatea de a "tăia" de cuţit). În timp ce sufletul, din perspectiva lui Aristotel, este de fapt o realitate a corpului viu, nu poate fi imortal (când un cuţit este distrus, tăierea încetează). Mai precis, sufletul este "prima realitate" a unui corp: capacitatea sa simplu pentru viaţa însăşi, separată de diferitele abilităţi ale sufletului, cum ar fi senzaţia, nutriţia şi aşa mai departe, care atunci când sunt aplicate constituie "a doua realitate", ce putem să o numim "împlinirea". "Toporul are o margine pentru tăiat" era, pentru Aristotel, analog cu "Oamenii au corpuri pentru activitatea umană". Activitatea raţională a părţii intelectuale a sufletului, împreună cu celelalte două părţi ale sufletului-partea sa vegetativă şi animalică, ce o are în comun cu celelalte animale-astfel în viziunea lui Aristotel constituie esenţa unui suflet uman. Aristotel a folosit conceptul său de suflet în multe din lucrările sale; De Anima (Despre suflet) oferă un bun loc de plecare pentru a câştiga o mai mare înţelegere asupra perspectivelor lui.
Este o dezbatere nesfârşită asupra viziunilor lui Aristotel cu privire la nemurirea sufletului uman; Aristotel este foarte clar, totuşi spre sfârşitul lucrării sale, De Anima, el crede că partea intelectuală a sufletului este eternă şi separabilă de corp. Nu este clar, totuşi, în ce grad acest suflet este individual. Spre exemplu, Aristotel scrie că sufletul după moarte "nu îşi aminteşte", o viziune compatibilă cu credinţele obişnuite greceşti. Poate că nu valorează nimic că interpretările lui Aquino ale acestor remarci, relatarea lui Aristotel asupra vieţii de apoi este mai similară cu cea a creştinilor decât pare la prima vedere.
Aristotel a împărţit abilitatea intelectuală în două părţi principale, "deliberativă" sau "calculată" şi cea "ştiinţifică" sau "teoretică". Prima din acestea apoi a subdivizat-o, pentru a produce o tripărţire a sufletului intelectual ca tehnic, prudent şi teoretic. Prima dintre acestea este arta, ce are obiectul în ceva exterior omului, produsul activităţii sale. A doua, prudenţa, are exprimarea în activitatea însăşi; este uneori numită şi "arta" efectuarii. Cea mai înaltă expresie a ei este politica, în care, în corpul lucrărilor lui Aristotel, tratatul său asupra eticii serveşte ca o introducere. Prudenţa este preocupată cu ceea ce omul ar trebui să facă, şi astfel cu viitorul. A treia parte a abilităţii intelectuale, înţelegerea ştiinţifică, este activitatea supremă a talentului şi potrivit omului în sine, din moment ce este funcţionarea intelectului său ce îl diferenţiază de celelalte animale. Teoria este preocupată cu natura, şi cu ceea ce este decât cu ceea ce omul ar trebui să facă. În timp ce acestea sunt părţi din abilitatea raţională a omului, activitatea lor corectă constituie "excelenţele" sau "virtuţiile" o părţii raţionale din om, din care sunt cinci: arta, prudenţa şi ştiinţa, corespunzând cu numele acestor abilităţi în sinea lor, cât şi "nous", adesea tradus ca "înţelegere" sau "inteligenţă" şi "sophia" sau "înţelepciune". Nous este o cunoaştere intuitivă a primelor principii, ce sunt indemonstrabile; sophia este combinaţia acestei "înţelegeri" cu ştiinţa.
Urmându-l pe Aristotel, medicii filozofi musulmani persani, Avicenna şi Ibn al-Nafis, au elaborat mai departe înţelegerea Aristotelica a sufletului şi au dezvoltat propriile lor teorii asupra sufletului. Ambii au făcut o distincţie între suflet şi spirit, şi în special, doctrina Avicenniană asupra naturii sufletului a fost influentă printre scolastici. Unele din perspectivele lui Avicenna asupra sufletului includ ideea că imortalitatea sufletului este o consecinţă a naturii sale, şi nu un scop ce trebuie să îl îndeplinească. În teoria sa din "Cele zece intelecte", el vedea sufletul uman ca al zecelea şi ultimul intelect.
În timp ce a fost încarcerat, Avicenna a scris celebra sa lucrare "Omul plutitor", experiment mental menit să demonstreze conştienţa de sine umană şi caracterul material al sufletului. Le spunea cititorilor săi să se imagineze suspendaţi în aer, izolaţi de orice senzaţie, lucru ce include nici un contact senzorial cu trupul lor. Argumentează că, în acest scenariu, cineva încă ar avea conştiinţa se sine. Astfel el concluzionează că ideea de sine nu este dependentă logic de nici un obiect fizic, şi că sufletul nu ar trebui văzut în termeni relativi, ci ca pe o substanţă oferită primordial. Această afirmaţie a fost rafinată şi simplificată mai târziu de René Descartes în termenii epistemici când spunea: "Pot abstractiza din supoziţiile tuturor obiectelor externe, dar nu din supoziţia propriei mele conştiinţe."
Avicenna în general sprijinea ideea lui Aristotel că sufletul originează din inimă, în timp ce Ibn al-Nafis pe cealaltă parte respingea această idee, şi argumenta în schimb că sufletul "este relaţionat la întreg şi nu la unul sau mai multe organe". Critica mai departe ideea aristotelică că fiecare suflet unic are nevoie de existenţa unei surse unice, în acest caz inima. Ibn al-Nafis concluziona că "sufletul este relaţionat primar nici la spirit şi nici la vreun organ, ci mai degrabă la întreaga materie al cărui temperament este pregătit să primească acel suflet" şi defineşte sufletul ca nimic alceva decât "ceea ce un om indică când spune "Eu"".
Urmându-l pe Aristotel şi Avicenna, sfântul Toma de Aquino înţelegea că sufletul este primul principiu, sau act al corpului. Totuşi, teoria epistemologică a sa necesita ca, din moment ce sufletul intelectual este capabil să cunoască toate lucrurile materiale, şi din moment ce trebuie să cunoşti un lucru material nu trebuie să fie în suflet nimic material, sufletul să fie definitiv non-corporial. De aceea, sufletul operează separat de corp şi astfel poate continua şi fără corp. Mai mult decât atât, din moment ce sufletul raţional al fiinţelor umane era real şi nefiind alcătuit din materie sau formă, nu putea fi distrus în nici un proces natural. Întregul argument despre nemurirea sufletului şi elaborarea lui Aquino asupra teoriei aristotelice este găsit la Întrebarea 75 din Summa Theologiae.
Psihologia contemporană este definită ca studiul proceselor mentale şi comportamentale. Totuşi cuvântul de ""psihologie"" înseamnă literalmente "studiul sufletului" şi psihologul James Hillman, fondatorul psihologiei arhetipice, a fost acreditat cu "restaurarea 'sufletului' în "termenii săi psihologici."." Deşi termenii de suflet şi spirit sunt adesea văzute ca sinonime, Hillman argumentează că se pot referii chiar la componente antagonice dintr-o persoană. Rezumând perspectivele lui Hillman, autorul şi psihoterapeutul Thomas Moore asociază spiritul cu "viaţa de apoi, aspecte cosmice, speranţe şi valori idealiste, şi adevăruri universale", în timp ce plasează sufletul "în grosul lucrurilor: în refulat, în umbră, în mizeria vieţii, în boli, şi în durerea şi confuzia iubirii" Hillman crede că religia - în special monoteismul şi credinţele monahale - şi psihologia umanistă s-au îngrijit de spirit, adesea la cheltuiala nefericită a sufletului. Asta se întâmplă, spune Moore, deoarece pentru a transcende "condiţia joasă a sufletului...se pierde legătura cu sufletul, iar o spiritualitate schizionistă, fără vreo influenţă din partea sufletului, cade repede în categoria literalismului extrem şi fanatismului distructiv."
Psihologia arhetipală a lui Hillman este în multe feluri o încercare de a îngrijii sufletul adesea neglijat, ce Hillman în vede ca "auto-menţinut şi formând substratul" peste care conştiinţa este întemeiată, şi "care face înţelesul posibil, [adânceşte] evenimentele în experienţă, este comunicată în iubire, şi are o preocupare religioasă" cât şi "o relaţie specială cu moartea". Îndepărtându-ne de dualismul cartezian "între realitatea noastră tangibilă şi stările interioare ale minţii," Hillman ia poziţia Neoplatonică şi anume că există "o a treia, poziţie de mijloc" în care sufletul sălăsluieşte..Psihologia arhetipală recunoaşte această a treia poziţie prin a se acorda la, şi deseori accepta, arhetipurile, visurile, miturile, şi chiar psihopatologiile prin care sufletul, în perspectiva lui Hillman, alege să se exprime.
Bahá'í
Credinţa Bahá'í afirmă că "sufletul este un semn al lui Dumnezeu, o gemă cerească a cărui realitate chiar şi cei mai învăţaţi dintre oameni au eşuat a înţelege, şi al cărui mister nici o minte, oricât de ascuţită, poate spera să îl descopere.. Bahá'u'lláh afirmă că sufletul continuă nu numai să trăiască după moartea fizică, ci de fapt, este nemuritor. Raiul poate fi văzut oarecum ca o apropiere a sufletului de Dumnezeu; şi iadul ca o stare de îndepărtare de Dumnezeu. Fiecare stare apare ca o consecinţă naturală a eforturilor individuale, sau a lipsei lor, de a dezvolta spiritualitatea. Bahá'u'lláh învaţă că indivizii nu au o existenţă mai înainte de viaţa lor aici pe Pământ şi că evoluţia sufletului este întodeauna spre Dumnezeu şi opusă faţă de lumea materială
Budism
Budismul ne învaţă că toate lucrurile sunt într-o stare continuă de flux: toate se schimbă, şi nici o stare permanentă nu există prin sinea sa. Asta se aplică fiinţelor umane cât şi oricăror lucruri din cosmos. Astfel, o fiinţă umană nu are un sine permanent.Potrivit acestei doctrine de anatta (Pāli; Sanskrită: anātman) - "fără sine" sau "fără suflet" - termenii de "Eu" sau "mine" nu se referă la nimic fix. Sunt pur şi simplu nişte termeni convenabili ce ne permit să ne referim la o entitate mereu schimbătoare.
Doctrina anatta nu este vreun fel de materialism. Budismul nu neagă existenţa entităţilor "imateriale", iar ea (cel puţin tradiţional) distinge între stările corpului şi stările minţii. Astfel, traducerea convenţională a termenului de anatta prin "fără suflet" poate fi confuză. Dacă termenul de "suflet" se referă simplu la o componentă necorporială în lucrurile vii ce continuă după moarte, atunci Budismul nu neagă existenţa sufletului. În schimb, Budismul respinge existenţa unei entităţi permanente ce rămâne constantă în spatele componentelor corporiale schimbătoare şi non-corporiale ale unei fiinţe vii. Aşa cum trupul se schimbă din moment în moment, astfel şi gândurile vin şi pleacă. Şi nu există nici o minte subiacentă permanentă ce trăieşte aceste gânduri, ca înCartezianism; ci mai degrabă, stările conştiente mentale se nasc şi mor simplu fără vreun "gânditor" în spatele lor. Când trupul moare, procesele mentale necorporiale continuă şi suntem renăscuţi într-un nou corp. Pentru că procesele mentale sunt într-o constantă schimbare, fiinţa ce este renăscută nu este nici complet diferită, dar nici exact la fel cu cea care a murit. Totuşi, fiinţa nouă este continuu cu fiinţa ce a murit - în acelaşi mod în care "tu" din acest moment eşti continuu cu "Tu" dintr-o clipă dinainte, în ciuda faptului că tu eşti într-o constantă schimbare.
Învăţăturile budiste conţin noţiunea că un sine trainic şi permanent este o înşelăciune, iluzie ce este una din cauzele de bază a conflictelor umane la nivelurile emoţionale, sociale şi politice.Ei adaugă, că o înţelegere de anatta oferă o descriere mai corectă a condiţiei umane, şi că o astfel de înţelegere ne permite să pacificăm Dorinţele noastre cotidiene.
Diferite şcoli de budism au păreri împărţite asupra ce anume continuă după moarte. Şcoala Yogacara din Budismul Mahayana spune că sunt rezervoare de conştiinţe ce continuă să existe după moarte. În unele şcoli, în special Budism tibetan, perspectiva este că sunt trei minţi: Mintea-Foarte-Subtilă, ce nu este dezintegrată după moarte; Mintea-Subtilă, ce este dezintegrată în moarte, şi mai este "mintea-visătoare" sau "mintea inconştientă"; şi Mintea-brută. Mintea-brută nu există atunci când cineva doarme, şi astfel este şi mai impermanentă decât Mintea-Subtilă, ce nu există în moarte. Mintea-Foarte-Subtilă, totuşi, continuă, şi când se "prinde" sau coincide din nou cu fenomene, o nouă Minte-Subtilă se formează, cu propria personalitate/presupuneri/obiceiuri şi căaceea entitate/persoană trăieşte karma în continuum-ul ce se desăvârşeşte atunci.
Trebuie să menţionăm polaritatea în Budismul Tibetan dintre shes-pa (principiul conştiinţei) şi rigpa (conştiinţa pură egală cu natura lui Buddha). Conceptul de persoană ca tulku oferă o şi mai mare controversă. Un tulku a obţinut, datorită austerităţii eroice şi pregătirii ezoterice( sau datorită talentului înnăscut combinat cu un mare devotament al minţii-subtile în momentul morţii), obiectivul de a-şi transfera "identitatea" personală (sau natura/devotamentul) de la o renaştere la alta (spre exemplu, tibetanii îl consideră pe Dalai Lama un tulku). Mecanica din spatele acestora funcţionează după cum urmează: deşi natura-Buddha nu se încarnează, sinele individual conţine skandhas, sau componente, ce trec prin renaştere. Pentru o persoană obişnuită, skandhas se unesc într-un fel în care se dizolvă în clipa morţii. Astfel, elemente ale personalităţii transformate se reîncarnează, dar îşi pierd unitatea ce reprezintă personalitatea unui anumite persoane. În cazul tulku, totuşi, se spune că obţin suficientă "cristalizare" a skandhas într-o manieră în care aceste skandhas nu se desfac complet în clipa morţii unui tulku; ci mai degrabă are loc o reîncarnare directă. În această nouă naştere, tulku stăpâneşte o continuitate de identitate/devotament personală, înrădăcinată în faptul că după moarte conştiinţa sau shes-pa (tot un fel de skandha numită vijñāna) nu s-a dizolvat, ci are suficientă durabilitate pentru a supravieţui renaşteri repetate. Din moment ce, mintea-subtilă se formează la încarnare, şi mintea-brută apare în perioade de suficientă conştienţă în cadrul unor încarnări, nu este nici totuşi nici o contradicţie: natura originală a minţii-foarte-subtile, anume că mintea/claritatea sa ireductibilă a cărui funcţie este să cunoască, nu are un "trup", şi minţile neprelucrate ce se ivesc "peste" ea în timp ce pluteşte în derivă/călătoreşte/visează, nu sunt continue. Orice continuitate de conştienţă obţinuită de un tulku este simplu o mai mare continuitate decât aceea obţinută de/în o încarnare normală, în timp ce trece prin mai multe, este doar o diferenţă de grad.
Despre plante s-a spus că sunt non-conştiente (無情), dar călugării budişti ar trebui să evite tăierea sau arderea copacilor, pentru că anumite fiinţe conştiente se bazează pe ele. Unii călugări Mahayana au spus că fiinţele non-conştiente, cum ar fi o plantă sau o piatră au natura-Buddha. Unii budişti au spus despre plante sau conştiinţă divizibilă.
Cu certitudine budiştii moderni, în special în ţările occidentale, resping conceptul de renaştere sau reîncarnare ca fiind incompatibil cu noţiunea de anatta, sau cel puţin iau o poziţie agnostică faţă de concept. Stephen Batchelor discută acest aspect în cartea sa Budismul fără credinţe. Alţii indică spre cercetări făcute la Universitatea din Virginia pentru a demonstra că cel puţin unii oameni sunt renăscuţi.
Crestinism
Perspectiva creştină asupra sufletului este bazată atât pe învăţăturile Vechiului cât şi ale Noului Testament. Vechiul Testament conţine afirmaţiile "Şi ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat" (Eclesiastul 12:7) şi "Atunci , luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie." (Facerea 2:7). În Noul Testament poate fi găsită o afirmaţie făcută de apostolul Pavel, "Precum şi este scris: <<Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu>>, iar Adam cel de pe urmă, cu duh dătător de viaţă;" (1 Corinteni 14:45)
Majoritatea creştinilor înţeleg sufletul ca o realitate ontologică distinctă de, şi totuşi conectată cu, trupul. Caracteristicile sale sunt descrise în termeni morali, spirituali şi filozofici. Când oamenii mor, sufletele lor vor fi judecate de Dumnezeu ce le determină trăirea veşnică în rai sau în iad. Deşi toate ramurile creştinismului - catolicii, est ortodocşi şi ortodoxi orientali, evanghelici sau linia-principală protestantă - învaţă că Iisus Hristos joacă un rol decisiv în procesul de mântuire, detaliile acestui rol şi partea redată de persoanele individual sau ritualurile şi relaţiile ecleziastice, sunt o problemă de mare diversitate în doctrina oficială a Bisericii, speculaţie teologică şi practică populară. Unii creştini cred că dacă cineva nu s-a căit pentru păcatele sale şi nu se încrede în Iisus Hristos ca Domn şi Mântuitor, el/ea va ajunge în iad şi va suferi separaţie eternă de Dumnezeu. Deasemeni există variaţii pe această temă, ex. unii susţin că sufletele nedrepte vor fi distruse în loc să sufere etern (Anihilaţionism). Credincioşii vor moştenii viaţă eternă în Rai şi se vor bucura de frăţia eternă cu Dumnezeu. Mai este de asemeni o credinţă că bebeluşii (inclusiv cei nenăscuţi) şi cei cu dificultăţi mentale şi cognitive ce au murit vor fi primiţi în Rai în baza milosteniei lui Dumnezeu prin intermediul sacrificiului lui Iisus.Printre creştini, există incertitudine privind problema dacă embrionii umani au suflete, şi la ce moment dintre concepţie şi naştere, fetusul dobândeşte un suflet şi conştiinţă. Această incertitudine este raţionamentul general din spatele credinţelor creştine privind legalizarea avortului.
Credinţe Romano-catolice
Catehismul prezent al Bisericii Catolice defineşte sufletul ca "cel mai lăuntric aspect al oamenilor, acela de cea mai mare valoare pentru ei, acela prin care sunt în mod special în imaginea lui Dumnezeu: "sufletul" simbolizează principiile spirituale din oameni." În clipa morţii, sufletul ori merge în Purgatoriu, Rai sau Iad. Sufletele celor care mor necăiţi de păcate mari, sau în respingere conştientă de Dumnezeu, sunt pierduţi pe veci într-o stare numită Iad. Relativ puţine suflete sunt suficient de pure pentru a fi unite cu Dumnezeu de prima dată - a "intra în Rai". Pentru cei de la mijloc, Purgatoriul - adesea descris ca un loc, de fapt doctrina Catolică nu spune direct, unde se face un proces de purificare, de ispăşire a păcatelor dinainte de botez ce sunt iertate prin mila Domnului şi răscumpărate prin suferinţa şi moartea lui Hristos.Biserica Catolică învaţă viziunea creaţionistă a originii sufletului: "Doctrina credinţei afirmă că sufletul spiritual şi nemuritor este creat imediat de Dumnezeu."
Credinţe Creştin Ortodoxe
Perspectivele ortodox estice şi orientale sunt oarecum similare în esenţă cu perspectivele romano-catolice deşi diferă în detalii. Creştinii ortodocşi cred că după moarte, sufletul este judecat individual de Dumnezeu, şi apoi trimis ori în sânul lui Avraam (paradis temporar) sau Hades/Iad (tortură temporară). La Judecata de Apoi, Dumnezeu judecă toată omenirea ce a trăit vreodată. Cei ce se dovedesc a fi drepţi merg în Rai (paradisul permanent) în timp ce condamnaţii trăiesc Lacul de Foc (tortură permanentă). Biserica Ortodoxă nu învaţă despre existenţa Purgatorului.
Credinţe Protestante
În general protestanţii cred în existenţa sufletului. A credinţă obişnuită este că sufletul este reînnoit nu la moarte, ci la momentul salvării prin Iisus Hristos, luând în consideraţie 2 Corinteni 5:17, "Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptura nouă; cele vechi au trecut, iată, toate s-au făcut noi!" printre alte versete similare. Apoi sufletul reînnoit sau spiritul este primit de Dumnezeu la momentul morţii. De aceea, Protestanţii nu cred de regulă în ideea de Purgatoriu.
Teoria "absenţei din trup, şi prezent cu Dumnezeu" afirmă că sufletul în clipa morţii, imediat devine prezent la sfârşitul timpului, fără a trăi nici o trecere a timpului între ele. Unii identifică această credinţă ca fiind aceeaşi cu somul sufletului din moment ce nu relatează ce se întâmplă cu sufletul între timp, totuşi s-a scos în vedere că toate grupările cred în existenţa lui Dumnezeu în afara timpului. Alţii tot nu consideră asta o validare a teoriei. Aceştia ar spune că Apostolul Pavel nu vroia să spună decât faptul că mai degrabă ar vrea să fie prezent cu Dumnezeu decât să trăiască în trupul pământesc. Unii Protestanţi mai convenţionali susţin credinţe similare cu ortodocşii creştini în timp ce Biserica de vârf Anglicană este cunoscută că menţine crezuri romano-catolice cu privire la soarta sufletului.
Credinţe Christadelfiene
Christadelfienii cred că suntem toţi creaţi din praful pământului şi devenim suflete vii din momentul în care primim "suflarea vieţii" bazată pe relatarea creaţiei omenirii din versetul biblic Facerea 2. Ei cred că suntem muritori şi când murim suflarea părăseşte trupul, iar corpurile noastre se întorc în pământ. Ei cred că suntem muritori până în clipa învierii morţilor când Hristos se va întoarce pe acest Pământ şi oferă nemurire credincioşilor. Între timp, morţii zac în pământ în somnul morţii până la venirea lui Iisus.
HINDUISM
În Hinduism, cuvintele sanskrite cele mai apropriate în corespondenţă cu suflet sunt "Jiva", "Atman" şi "Purusha", însemnând Sinele individual. Termenul de "suflet" induce în eroare pentru că implică un obiect ce îl posezi, în timp ce Sinele semnifică subiectul ce percepe toate obiectele. Acest sine este considerat a fi distinct de variatele facultăţi mentale cum ar fi dorinţele, gânditul, înţelegerea, raţionamentul şi imaginea de sine(ego), toate acestea fiind socotite a fi o parte din Prakriti (natură).
Toate cele trei mari şcoli de filozofie Hindu sunt de acord, pe baza relevaţiei Vedice, că Atman sau jivatman (Sinele individual) este relaţionat la Brahman (literal însemnând "Imensitatea") sau Sinele Suprem al Universului (Paramatman). Dar diferă în natura acestei realţii. În Advaita Vedanta (non-dualism) Sinele Individual (jivatman) şi Sinele Suprem (paramatman) sunt una şi acelaşi lucru. Dvaita sau Dualismul respinge acest concept de identitate, în schimb identificând Sinele ca fiind separat dar o parte similară cu Sinele Suprem (Dumnezeu), şi nu işi pierde niciodată identitatea individuală. Vishishtadvaita sau Non-dualismul calificat preia o poziţie de mijloc şi acceptă jivatman ca un "mod" [prakara] sau atribut al Brahman.
Jivatman devine implicat în procesul de devenire şi transmigraţie prin cicluri de naştere şi moarte datorită ignoraţei şi propriei sale naturi. Calea spirituală constă în realizarea Sinelui - un proces în care cineva dobândeşte cunoaştere de Sine (brahma-jñanam) şi prin intermediul acestei cunoaşteri aplicată prin meditaţie şi realizare se întoarce apoi la Sursa ce este Brahman.
Calităţile ce sunt în comun atât la Brahman şi la jivatman sunt: fiinţa (sat), conştiinţa (chit), şi fericirea/iubirea (ananda). Liberarea sau Moksha (eliberarea finală) este scăparea de toate atributele (upadhis) limitatoare şi unificarea cu Brahman.
Versetul 7 din Upanişada Mandukya descrie Atman-ul în următorul mod:-
"Nu cognitiv interior, nu cognitiv exterior, nu amândouă-cognitiv înţelept, nu o masă cognitivă, nu cognitiv, nu non-cognitiv, nevăzut, fără de care nu poate fi comportare, intangibil, neavând vreo trăsătură distinctivă, non-gânditor, ceea ce nu poate fi numit, esenţa asigurării ce este starea de a fi unul cu Sinele, încetarea dezvoltării, linişte, blândeţe, fără vreun secund (a-dvaita) - astfel cred ei că este al patrulea. Acesta este Sufletul. Asta ar trebui discernut."
Existenţa Atman nu are nevoie de nici o dovadă din moment ce este auto-evident. Printr-un proces de auto-interogare (atma-vichara) unul ajunge să îşi înţeleagă natura. Acest proces este unul de negaer al tuturor conceptelor obiective şi al interogării continue "Cine sunt Eu?" Sunt eu trupul? Sunt simţurile? Sunt gândurile? etc., o dată ce toată obiectivitatea a încetat, ce rămâne este purul Sine subiectiv - acesta este Atman.
Din moment ce calitatea Atman este în principiul conştiinţă - toate fiinţele conştiente şi inconştiente sunt pătrunse de Atman - inclusiv plantele, animalele, oamenii şi zeii. Diferenţa dintre ele stă în starea micşorată sau extinsă a conştiinţei. Spre exemplu animalele şi oamenii au în comun, dorinţa de a trăi, frica de moarte, dorinţa de a procrea şi a-şi proteja familiile şi teritoriul şi nevoia de somn. Dar conştiinţa animalelor este mai micşorată şi are mai puţină posibilitate de a se extinde decât conştiinţa oamenilor.
Când Atman devine încorporat se numeşte naştere, când Atman părăseşte corpul se numeşte moarte. Atman-ul transmigrează dintr-un corp în altul bazându-se pe reacţiile karmice (faptele făcute).
Taoism
Potrivit tradiţiilor chinezeşti, fiecare persoană are două tipuri de suflet numite hun şi po, ce sunt respectiv yang şi yin. Taoismul crede în zece suflete, sanhunqipo(三魂七魄) "trei hun şi şaptepo" Pò-ul este conectat la trupul mort din mormânt, în timp ce hun-ul este conectat la o bucată ancestrală. Despre o fiinţă vie ce îşi pierde oricare din ele se spune că are o boală mintală sauinconşţienţă, în timp ce un suflet mort se poate reîncarna într-o invaliditate, domenii cu dorinţe scăzute sau nu se poate reîncarna deloc. De asemenea, Călătorii în Iad spune că pot exista sute de suflete divizibile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu